Ţăranul român a avut şi virtuţi şi defecte. Virtuţile erau şi sunt ale Bisericii care l-a educat în frica de Dumnezeu, care a născut în el cuminţenia, sfinţenia, bunul gust, doinele, baladele şi costumele populare care exprimă viul şi puritatea ca ideal, Bisericile din lemn şi din piatră, casele şi troiţele, într-un cuvânt, toată cultura şi civilizaţia sătească ce se învârtea după Soarele-Hristos.

Ţăranul desacralizat în epoca modernă şi în plus strămutat la oraş, nici nu e de mirare că păstrează mai degrabă defectele decât virtuţile celor de demult. Pentru că în lipsa factorilor de educaţie ortodoxă, în el se potenţează adesea, ca în orice om, aspectele obscure şi negative ale caracterului său, pe care Ortodoxia le primenise sau reuşea să le astâmpere.

Transmigraţia ţăranilor de la sat la oraş nu e în primul rând un fenomen social, cât unul religios, pentru că centrul de greutate al satului, parte din acea viziune concentrică în care Biserica era elementul central şi esenţial al vieţii, a fost mutat – ca să îl parafrazăm pe Pascal – pretutindenea, vatra satului şi sensul existenţei au devenit regăsibile ubi bene.

Caragiale portretiza cu o ironie tragică, în societatea mahalalelor din comediile sale, tocmai caracterul oamenilor ale căror latenţe negative s-au activat prin transportarea lor în oraşe, din neputinţa de a percepe fenomenul complex al adaptării la europenizarea pe care trebuia să o parcurgă aceşti oameni. A fost un fenomen de migraţie dintr-un mediu propriu într-un mediu impropriu, care s-a acutizat în perioada comunistă până la ceea ce mulţi numesc dispariţia satului românesc tradiţional.

Însă comunismul n-a făcut decât să dea lovitura decisivă. Mentalitatea ţăranilor începuse să se schimbe radical din una ţărănească într-o percepţie comercială asupra vieţii, de câteva decenii bune. Marin Preda a intuit bine , în această privinţă, evoluţia istorică şi sociologică a clasei din care el însuşi s-a desprins.

Dacă satul românesc tradiţional a dispărut, ţăranii n-au dispărut. Ne punem întrebarea ce s-a făcut cu ei, ce au devenit ei. Unii trăiesc în continuare în satul românesc postmodern, sunt ţărani postmoderni, fie că ştiu ce înseamnă asta fie că nu ştiu, alţii trăiesc la oraşe şi pot fi întâlniţi oriunde, de la academician până la măturător.

Românii au încă această conştiinţă adâncă a originii lor ţărăneşti, încât foarte des poţi să auzi expresii ca: dă-te, ţărane, sau ce mai faci, bă, ţărane? Uimirea mea stă în faptul că aud aceste expresii cu o foarte mare frecvenţă nu la cei în vârstă, ci la cei tineri şi foarte tineri, adolescenţi şi chiar copii, dintre care mulţi habar nu au ce înseamnă realitatea de a fi ţăran. De ce le place tocmai lor să se caracterizeze în acest fel?

Ştiu, conotaţiile folosirii în acest fel a cuvântului sunt negative, sunt persiflante. Însă, la un nivel de mai mare adâncime, dacă auzi tonul cu care e rostită expresia, îţi dai seama că nu e vorba de ură sau dispreţ, aşa, ca atunci când ne-ar adresa aceste vorbe nişte străini de neamul nostru.

Ci sensul, chiar şi inconştient, este acela de a îndemna pe cineva să nu mai fie ţăran necizelat, adică român ignorant, nesimţit la cele ce se petrec în jurul său, lipsit de maniere şi de perspicacitate. Adică, să nu actualizeze nişte defecte pe care oamenii de odinioară le căpătau din cauza condiţiilor sociale de existenţă. Ţărănia este resimţită nu neapărat ca o relicvă nedorită a trecutului, ci ca o nedesăvârşire, ca o nevoie de activare a potenţelor frumoase ale sufletului, o nevoie de dăltuire a fiinţei tale.

Sunt şi străini nesimţiţi, dar lor, românii nu le vor spune niciodată ţărane, pentru că nu resimt că e vorba de aceleaşi motivaţii care îi fac să fie prost crescuţi.

Lucrând cu tinerii de liceu în majoritatea timpului, am băgat de seamă că tocmai de ei nu se prinde deloc ideologia zilei care îi îndeamnă la a nu face diferenţe. Luaţi aminte, nu e vorba de discriminare, ci de diferenţe. Ei nu fac diferenţe discriminatorii, în sensul că nu izolează pe cineva din cauza rasei sau a culorii pielii, însă stabilesc diferenţe foarte clar între unii şi alţii. Ceea ce e normal, pentru că, chiar şi fără să-şi dea seama, caută să înveţe o psihologie tipologică, care să-i ajute în relaţionarea şi comunicarea lor cu ceilalţi.

Când e vorba de români şi au să-şi reproşeze ceva, îşi aruncă apelativul ţărane unul altuia, ceea ce denotă că, la un nivel profund al conştiinţei, au destul de bine împlântată percepţia despre originea şi identitatea lor, lăsând la o parte persiflarea ironică specifică neamului nostru şi mai ales sudului ţării.

Mai sunt şi alte expresii care conservă nevoia de a avea conştiinţa unei origini, chiar dacă superbia orăşeanului de azi (şi cu atât mai mult a bucureşteanului ) încearcă să le marginalizeze în contexte negative şi în formule jignitoare la adresa altuia, prin aceasta nefăcând decât să dezvăluie şi mai mult obsesia inferiorităţii şi a ascunderii originii, pe care o au unii.

Ţăranii noştri sunt pretutindeni, doar că trăiesc sub altă cupolă a istoriei. Ca să-i regăsim cu adevărat, nu trebuie să reconstruim case de paie, ci trebuie să rezidim credinţa ortodoxă în inimile lor. Atunci îşi vor redobândi simplitatea şi serenitatea vieţii, cinstea şi frumuseţea care înnobilau portretul lor mai mult decât frumuseţea portului.

Psa. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: