Despre Ortodoxie şi etnocraţie cu Profesorul Nichifor Crainic [1]

Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.

***

Studiul introductiv al d-lui Constantin Schifirneţ se numeşte: O concepţie teologică despre etnic şi naţiune, cf. p. V-XXXII. Nichifor Crainic, spune realizatorul acestei ediţii, a fost una dintre personalităţile care „au declanşat dezbaterea asupra rolului Ortodoxiei” la nivel naţional, la nivelul românităţii, p. V. El a dorit autohtonizarea creaţiei româneşti, cf. Ibidem, luptând împotriva strategiei imitaţiei în spaţiul culturii, p. VI, pe care – după cum am văzut în cartea anterioară dezbătută de către noi – o susţinea Lovinescu.

Crainic a fost un naţionalist, însă unul de altă factură decât majoritatea naţionaliştilor de la noi, p. VI. El s-a deschis către problemele contemporaneităţii cât şi spre valorile universale, cf. Ibidem, nemilitând pentru un naţionalism îngust şi revanşard. El „n-a promovat izolaţionismul cultural sau un autohtonism rupt de viaţa culturală a epocii. Dimpotrivă, în pofida limbajului uneori agresiv şi apodictic, el dialoghează cu doctrine şi curente ale timpului său”, p. VI. Când ia atitudine împotriva unor curente avangardiste ea atitudine din punctul de vedere al tradiţiei româneşti, p. VI.

Ideile directoare ale gândirii lui Nichifor Crainic: 1. A subliniat permanent caracterul religios al culturii româneşti vechi; 2. Ţările Române, după căderea Constantinopolului, preiau „rolul de ocrotitoare a Ortodoxiei”; 3. A subliniat rolul activ al domnitorilor ortodocşi în viaţa Muntelui Athos şi a Patriarhiilor ortodoxe orientale; 4. A inspirat grijă şi atenţie pentru monumentele de arhitectură religioasă; 5. A accentuat faptul că românii ortodocşi au luptat de-a lungul timpului împotriva atacatorilor eterodocşi sau păgâni; 6. A subliniat specificul culturii româneşti, care are amprente universale etc., p. VII.

Crainic a dorit să transforme sufletul românului „prin integrarea acestuia în spiritualitatea ortodoxă – temei al etnicului românesc”, p. VII. De aceea a amintit în mod constant clasei intelectuale a vremii sale că trebuie să-şi asimileze tradiţia pentru a fi oameni moderni ai României, p. VIII.

În problematica sa scriitoricească vizavi de etnocraţie a fost adânc ancorat în Scriptură: 1. diversitatea neamurilor apare odată cu Turnul Babel, p. VIII; 2. Limba, neamul, naţia, cf. Fac. 10, 5, 20.; 3. Cincizecimea se adresează neamurilor, p. IX. „Crainic a recunoscut în creştinism[-ul ortodox n.n.] modul de a fi local şi universal în acelaşi timp”, cf. învăţăturii Sf. Dionisie Areopagitul, p. IX.

„Naţiunea este modul de a fi în concret al omului în relaţie cu ceilalţi, al cărui substrat e religia”, p. XI. „Crainic a conferit naţionalismului un conţinut concret”, p. XVI. „Pentru Crainic, românismul este o trăsătură indelebilă a etnicului nostru dintotdeauna”, p. XVI. Pentru el, Ortodoxia este „una din dimensiunile etnicului românesc”, p. XIX.

Crainic discută tradiţia în relaţie cu etnicul şi afirmă că tradiţia nu înseamnă paseism, ci „moştenirea perenă, organică, aptă de adaptabilitate la orice nou context al etnicului românesc fără a-şi pierde stabilitatea, cea care conservă specificitatea etnică”, p. XX.

Schifirneţ afirmă, pe drept cuvânt, că Crainic nu a fost un epigon al lui Iorga în problema etnicului şi a tradiţiei şi nici gândirismul nu a fost o copie xerox a sămănătorismului, p. XXI. Directorul de la Gândirea, Nichifor Crainic, „s-a delimitat de Iorga prin afirmarea viziunii sale despre etnic conceput în raport nemijlocit cu Ortodoxia”, p. XXI.

„Crainic a fost acuzat că a ar promova ruralismul, primitivismul şi ţărănismul”, p. XXII. Însă afirmaţiile acestea sunt răutăcioase, pentru că nu se susţin pe probe reale. Însă, suntem de acord cu Schifirneţ când pune că: „din scrierile lui Crainic străbate un misionarism rar întâlnit la alţi autori români, comparabil poate cu cel al lui Iorga”, p. XXIII. Asta am simţit şi noi de la primul contact cu opera lui: Crainic a dorit să înveţe, să îndrume, să consilieze din toată inima pe cei care vor să îşi cunoască rădăcinile ortodoxe şi naţionale. El este un catehet al întoarcerii la rădăcinile proprii.

Are atitudini critice faţă de democraţie, de politicianism, vizavi de nerespectarea legilor statului, faţă de haosul şi anarhia la nivel naţional, p. XXIII şi e normal să fie aşa, când priveşti lucrurile sub aspect profund religios şi moral. Militează pentru demofilie, adică pentru iubirea de popor, p. XXIV iar etnocraţia era viziunea sa alternativă la sistemul democratic, p. XXV. Nici Schifirneţ şi nici noi nu credem că autorul nostru era un fundamentalist religios, ci el dorea numai ca să aşeze creştinismul la baza organizării statului român, p. XXVI.

Însă autorul crede că acesta a fost xenofob şi antisemit, p. XXVIII, lucru pe care noi nu l-am observat până acum în scrierile pe care le-am avut sub ochi. Tot Schifirneţ spune că Crainic a respins acuzele de antisemitism şi rasism la adresa sa în memoriile sale, p. XXIX.

Ultima frază a studiului introductiv: „Antidemocratică şi anticapitalistă, concepţia sa năzuia spre ameliorarea societăţii prin modalităţi totalitare şi corporatiste, impregnate de valori creştine, fapt dovedit, din perspectiva istorică de până acum, ca neviabil”, p. XXXII.

Însă d-l Schifirneţ e părtinitor aici, chiar nedrept cu autorul şi cu adevărul istoric, pentru că nici democraţia şi nici capitalismul, nici dictatura şi nici regalitatea nu s-au dovedit sisteme politico-sociale sută la sută viabile iar etnocraţia românească, ideea de stat român al românilor pentru români, cu adâncă amprentă creştină, nu a fost pusă niciodată în practică şi, ar fi fost şi acest proiect, ca şi celelalte, şi cu plusuri şi cu minusurile sale.

Pr. Dorin