Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, ediţie îngrijită şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, prefaţă de Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi, 1996, 237 p.

În articolul „Transfigurarea Românismului”, Nichifor Crainic scrie: „prin transfigurarea românismului vrem să înţelegem schimbarea la faţă a poporului nostru sub puterea luminii dumnezeieşti a creştinismului”, p. 191.

Pentru noi, românii, „credinţa creştină nu e o disciplină însuşită din afară sau aplicată ca un corset de ghips pe un trup bolnav, ca să-i vindece fracturile; pentru noi credinţa creştină e singurul mod spiritual de a fi, în afară de care un altul n-am cunoscut şi nici n-am voit să cunoaştem”, p. 192.

Harul dumnezeiesc şi fiinţa umană: „Precum anumite balsamuri dau corpului o rezistenţă care le fereşte de putreziciune, tot astfel harul dumnezeiesc îmbălsămează natura umană pentru a o salva de putreziciunea păcatului şi a o asimila vieţii cereşti pe cât îi e cu putinţă creaturii. Dar comparaţia noastră e cu totul insuficientă, pentru că natura umană sub acţiunea harului nu e un cadavru pasiv, ci o putere vie, mişcată de voinţa omului de a trăi realmente în Duh”, p. 193.

Despre realitatea naţională: „Strămoşii noştri nu judecau naţionalismul la fel cu noi. Pentru ei, – să spunem cuvântul potrivit, – naţionalismul era o funcţie a Bisericii ecumenice, adică a întregii lumi ortodoxe”, p. 195.

Crainic îl pune la punct pe Lucian Blaga, ca şi părintele Dumitru Stăniloae: „Lucian Blaga preconizează o metafizică românească elaborată din superstiţii folklorice, din mituri indiene şi din ereziile creştine, toate elemente anitortodoxe. Dar aceasta n-ar fi decât o metafizică a babelor vrăjitoare sau un galimatias crişnamurtic, cum e teosofia. Criteriul, pe care îl stabileşte dânsul pentru o filosofie românească, e prea simplu şi prea insuficient. Căci nu ajunge să ai o identitate etnică şi să emiţi o năzbâtie, pentru a face filosofia autohtonă. O filosofie românească trebuie să fie cât de cât reprezentativă măcar pentru o latură a sufletului românesc”, p. 201.

Snobilor culturali le plac ideile care reprezintă o „curiozitate intelectuală”, p. 202. „Cei câţiva snobi din viaţa intelectuală se pot entuziasma de asemenea idei originale, dar snobul e un izolat, osândit să dispară în marea moartă a sterilităţii”, p. 202./

Iar dacă mai înainte vorbise despre cosmopolitismul oraşului, acum, în p. 203, autorul vorbeşte despre „semnul spiritului contimporan” care e „în parte, internaţionalismul„, lucruri pe care le vedem repetrecându-se, bineînţeles la cote noi, în vremea noastră. Însă acest internaţionalism pe care îl întrevedea şi în care trebuiau să cadă distincţiile naţionale era de două feluri: „un internaţionalism războinic şi un internaţionalism pacifist”, p. 203. Internaţionalismul războinic a înrâurit socialismul şi comunismul, pe când cel pacifist a dus la colaborarea naţiunilor între ele spre folosul tuturora, p. 203.

Autorul distinge şi un internaţionalism diletant şi anume umanitarismul, care nu punea proletarul în prim-plan precum comunismul şi nici naţiunea precum internaţionalismul pacifist, ci omul, p. 203. Însă, acest internaţionalism diletant, umanitarismul, în vremea noastră capătă din ce în ce mai multă amploare, pentru că toate acţiunile caritabile, umanitare au în vizor ori omul la ananghie, ori deteriorarea habitatului şi perpetuarea speciilor de plante sau de animale.

Crainic atrăgea atenţia însă că omul, omul generic nu există, adică omul deznaţionalizat, dezreligiozizat, adică omul luat în abstract, cf. 203.

Secolul al 19-lea a dus la paroxism „voinţa de diversificare a lumii, care a fost ideea caracteristică a epocii moderne. Spiritul care a dominat în această epocă întrupa revolta împotriva universalului şi apologia fanatică a particularului”, p. 204. Ideologia postmodernă continuă aceeaşi grilă de aşteptări, în care particularul – oricât de excentric ar fi – este luat în calcul în detrimentului generalului şi a valorosului sau a binelui comun.

Mai pe scurt – şi asta este evident în orice buletin de ştiri. Vedem la ştiri evenimente excentrice, evenimente colaterale şi nu evenimente centrale pentru noi. Un accident de maşină, un viol, o alunecare de pământ, la o primă vedere, par ştiri. Însă acest fel de ştiri sunt particulare şi unilaterale. Interesează, în primă instanţă, doar pe câţiva. Ele nu interesează pe toată lumea şi rostul lor e să îndrepte atenţia publicului de la lucrurile cu adevărat importante la cazurile particulare sau spre lucruri facile, uşurele.

Însă, ştirizarea banalului [ ex: au venit pompierii ca să salveze pisica din copac; preşedintele Băsescu a zis unei doamne: ţigancă împuţită ; domnul Boc a căzut în cap, din cauza unui decor, la o televiziune particulară] a excentricului [ ex: cineva a înghiţit un cui şi nu a murit; i s-a găsit foarfeca în el de la operaţie; cineva a fost ciuruit de gloanţe dar… a murit din cauză că a alunecat pe gheaţă etc.] sau a perversului [ ex: trucarea reclamei anti-fumat de către Zoso; cine e parlamentara care face sex oral în Cancan; câte avorturi a făcut nu ştiu ce cântăreaţă] ţine de ideologia postmodernă, care pune în prim-plan facilul, particularul la modul grosier şi nu adevăruri de maximă importanţă şi complexitate.

Sec. 19, continuă Crainic, a născut „dogma naţionalităţii”, care a condus în mod organic la diversificarea naţională, p. 204, adică la dobândirea statutului de state naţionale a acelor popoare, până atunci subjugate de către anumite imperii.

Întorcându-se la ideea de pacifism, de pace şi de bunăvoire între oameni, Crainic vorbeşte despre adevărata bună-convieţuire între oameni, în viziune ortodoxă: „Umanitatea sau iubirea ca element de solidarizare a societăţii omeneşti îşi are…izvorul dincolo de sfera naturală a…societăţii, în principiul transcendent al paternităţii cereşti [ adică îşi are izvorul în Dumnezeu, Părintele ceresc al tuturora n.n.]. Pacifismul contimporan, întemeiat pe factorul economic, apare despuiat de moralitate şi, oricât de paradoxal al părea, de umanitate. Seducător în tendinţele sale de a înfrăţi şi armoniza popoarele într-o mare unitate simfonică, el suferă de un viciu originar care îl face inoperant: îşi are obârşia în calculele reci ale raţiunii practice”, p. 206-207.

„Pierzându-şi centrul de gravitate comun şi transcendent, popoarele şi-au creat, în locul Dumnezeului universal şi veşnic, zei naţionali: Raţiunea franceză, Dumnezeul englez, Dumnezeul german, Hristosul rus al slavofililor şi al lui Dostoievski. Din transcendent, centrul de gravitate s-a fărâmiţat în bucăţi, prăbuşindu-se în sânul naţiunilor şi îmbrăcând forma personificată a geniului naţional.

În epoca modernă, religia trece printr-o frază de degradare a supranaturalului în natural, o fază de acerbă naţionalizare. În locul unicului centru de gravitate, transcendent şi comun, apare o multiplicitate de centre omeneşti – egoisme naţionale simbolizate – ce luptă între ele pentru întâietate pământească”, p. 208.

De aceea, conchide el, „pacifismul contimporan” este „copilul ateismului modern, ca şi naţionalismul pe care vrea să-l înlocuiască”, p. 209. Şi, dacă atunci se vorbea despre unirea naţiunilor iar astăzi despre Uniune Europeană şi parteneriate strategice, autorul nostru ne aminteşte, că „unirea popoarelor [ reala unire, se înţelege n.n.] nu e posibilă decât prin unirea inimilor în aceeaşi dragoste izvorâtă din sânul supranatural al lui Dumnezeu. Ideologia Societăţii Naţiunilor rămâne străină de inima popoarelor fiindcă ea îşi are originea în eroarea materialismului modern, după care materia domină Spiritul, iar nu Spiritul domină materia”, p. 209.

Arhetipul unităţii popoarelor este sinodalitatea ortodoxă: „principiul sinodalităţii ortodoxe… îşi găseşte reflexul natural în organizaţiile federative şi principiul autocefaliilor naţionale, independente ca administrare, dar unificate în spiritul universal şi în dogma ecumenică. Acest principiu al diversităţilor naţionale, unificate supranaţional în spiritul şi în dogma universală, poate fi considerat ca arhetipul viitoarei confederaţii a statelor europene”, p. 210.

Nu există conflict între Ortodoxie şi democraţie: „un conflict între ortodoxie şi democraţie n-a existat [ în ţările ortodoxe n.n.] în felul în care acest conflict s-a desfăşurat în Occident, între catolicism şi democraţie”, p. 210.

Pericolul naţionalismului extremist în domeniul credinţei: „dacă în veacul al XIX-lea, creştinismul acesta venerabil al Răsăritului a suferit silniciile şi desfigurările unor naţionalisme violente, e vremea ca popoarele Balcanului să se regăsească în acel fond sufletesc comun, de două ori milenar, care este credinţa lor ortodoxă”, p. 210.

Articolul „Patria noastră ecumenică” debutează cu o amintire plină de vibraţie, cu cuvintele profesorului de istorie Kartaşov, un rus din exil, invitat de către Patriarhia Română la Bucureşti într-un context teologic: „Noi ortodocşii avem fiecare câte două patrii: una e patria legăturilor de sânge, iar cealaltă e patria comună: Biserica ecumenică a Răsăritului. Eu unul mi-am pierdut-o pe cea dintâi, dar mi-a rămas supremă mângâiere cea de-a doua”, p. 211-212.

Perfecţiune în creaţie şi ierarhie: „În cosmos nu există un nivel de perfecţiune comun tuturor creaturilor, ci dimpotrivă, perfecţiunea creaturală se diferenţiază după regn, după specie, după gen şi după natura individuală. În această varietate de forme împlinite ale vieţii, stă ierarhia lumii şi măreaţa ei armonie. Căci principiul armoniei e felurimea componentelor organizate într-un ansamblu proporţionat”, p. 213.

Rolul popoarelor ortodoxe în istoria lumii contemporane: „Pe planul politicii internaţionale, suntem popoare mici şi jucăm mai mult un rol pasiv decât activ. Dar în ordinea spirituală, dispunem de acest patromoniu comun şi nimic nu ne opreşte să-l ridicăm în istorie ca pe o nouă epocă de strălucire ecumenică”, p. 218.

Forţa creatoare a românilor ortodocşi: „Primitivismul nostru, în comparaţie cu ironia omului din Occident, înseamnă vigoare şi vitalitate nouă care abia acum iese la suprafaţă. El e zăcământul unor puteri spirituale din care poate înflori o nouă formă în cultura europeană”, p. 220.

Concluzii:

O carte magnifică prin adevărurile pe care le rosteşte, scrisă într-un limbaj dulce, curgător, specific începutului de secol 20 românesc. Nichifor Crainic a sintetizat polemici, aşteptări, caracteristici, aspiraţii ale românilor ortodocşi în context european şi mondial, lucruri pe care le putem relua din perspectiva noastră actuală.

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: