Trei contribuţii teologico-literare ale Pr. Prof. Univ. Dr. Ovidiu Moceanu

1. Ovidiu Moceanu, Cuvinte şi cărţi, Ed. Universităţii Transilvania din Braşov, 2006, 165 p. [pdf]

2. Ovidiu Moceanu, Literatura română la începutul secolului al XX-lea [1900-1918], Ed. Universităţii Transilvania din Braşov, f. a., 171 p. [ pdf]

3. Ovidiu Moceanu, Literatură Română Veche, text manuscriptic, 204 p, [ pdf].

Vă mulţumim încă odată, Părinte Profesor, pentru gestul dv. admirabil din această seară!

Pr. Dorin

O scrisoare de la Pr. Prof. Univ. Dr. Ovidiu Moceanu

Părintele Profesor Ovidiu Moceanu ne-a trimis în această seară scrisoarea electronică pe care o vom reda în acest articol, la care a alăturat, cu multă mărinimie, trei dintre cărţile sale pentru ca noi să le publicităm la nivel online pe „Teologie pentru azi”.

***

Draga Parinte,

Draga doamna Preoteasa,

Va felicit pentru minunata idee pe care ati avut-o de a pune la indemana multor iubitori de carte o adevarata comoara. Dumnezeu va rasplati darul fratiilor voastre. Ma hranesc zilnic din ceea ce daruiti si n-am cuvinte sa va multumesc. Va imbratisez cu mult drag, desi nu ne vedem „fata catre fata”. V-am vazut fata din fapte.

E mult.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos sa fie cu fratiile voastre!

Preot Prof. univ. dr. Ovidiu Moceanu

P. S. Va trimit cateva carti, pe care le puteti oferi iubitorilor de lectura, fara nicio restrictie.

La sfarsitul cartii „Cuvinte si carti” veti gasi toate datele despre mine.

***

Părinte Profesor Doctor Ovidiu Moceanu,

şi pe noi ne-a biruit gestul dv. de nobleţe, şi ne-a arătat faptul că, dacă cineva îndrăzneşte să arate o aşa mare condescendenţă pentru un tânăr confrate înseamnă că doreşte să vadă nespus de mult şi fără echivocuri, lucruri plenare, lucruri adânci în oameni, fapt pentru care şi hrăneşte orice urmă de dăruire dezinteresată cu…gesturi de nobleţe.

Gestul dv. din această seară ne-a umplut de bucurie, de o gâlgâire de bucurie, nu pentru că am fost remarcaţi de către dv., ci pentru că v-aţi remarcat în inima noastră, a unui om pe care nu l-aţi văzut niciodată pe viu, ca păstor de suflete şi ca om al excelenţei literare. Şi aceasta, pentru că ne-aţi dăruit trei cărţi pline de sudoarea dv., nouă, unor tineri pe care îi creditaţi sau îi observaţi zilnic, că se străduiesc să insufle bucuria de a dărui necontenit.

Da, acest lucru ne însufleţeşte, ne bucură, ne inspiră, pentru că vedem că în tăcerea de dincolo de onlineul nostru zilnic stau oameni profunzi, calzi, primitori, nu stau doar spameri şi cârtitori, şi astfel, avem sentimentul dumnezeiesc, că acest efort al nostru şi al colaboratorilor noştri nu se pierde ca nisipul printre degete.

Nici cărţile dv. nu s-au scris pentru nimeni, cum nici gesturile de nobleţe nu rămân fără ochi şi urechi. În faţa miliardelor de ochi dumnezeieşti care ne văd zilnic, a confraţilor Sfinţi din ceruri şi de pe pământ, toate lucrurile se văd, frumuseţea miroase frumos, dăruirea nu are hotar, pacea nu are minte cuprinzibilă şi nicio literă nu e scrisă fără ca să ajungă la destinaţie.

Vom citi cărţile dv. ca pe o prietenie caldă şi calmă, vom ucenici în faţa măreţiei dv. de inimă şi vă vom ruga să ne fiţi aproape, pentru că astfel arătăm că Biserica Ortodoxă Română nu naşte roboţi, torţionari cu cagule sau birocraţi mofturoşi, ci oameni de o calitate dumnezeiască, conştiinţe paternale, oameni cu perspective veşnice, care pot să integreze în avântul lor spre Dumnezeu şi pe alţii, pe mereu alţii.

Da, trebuie să ne bucurăm ortodox de hipertehnologia avută la îndemână şi să revărsăm pe inimi frumuseţea copleşitoare a tainelor celor preaslăvite ale Prea Curatei Treimi. Interiorizarea noastră reciprocă poate să fie mult mai amplă, a noastră a tuturora, cât şi preţuirea noastră reciprocă poate fi mai suavă, mai plină de frumuseţe, dacă ne cunoaştem în adevăratul sens al realităţii noastre personale.

Însă ca cineva să te cunoască trebuie să arăţi cine eşti tu, ce faci, ce faci în realul sens al făcutului…şi de aici străluminarea ta, umplerea ta de înţelegerea altuia şi a lui de înţelegerea ta.

Prea Cucernicia voastră, toată bucuria din partea noastră şi m-aţi lăsat fără glas! Vă mulţumim şi vă suntem recunoscători că v-am cunoscut, prima dată, într-o lumină aşa de profundă, cum ar trebui să fie, întotdeauna, întâlnirile între preoţii lui Dumnezeu şi între confraţi.

Gândul fotografic

Experienţa fotografică mi-a arătat, într-un mod foarte concret, unicitatea. Am înţeles unicitatea unghiurilor, unicitatea momentelor, a impresiilor, a culorilor, a razelor de lumină sau a expresiilor umane. Am văzut că soarele sau luna nu stau două zile pe cer la fel, că nicio picătură de ploaie nu seamănă cu alta, că verdele ierbii nu mai e acelaşi mâine. Fiecare e fotografia unei instanţe personale şi personalizate.

De câteva ori am amânat clicul pe altădată. Când am venit a doua oară în locul dorit, nu mai era ce văzusem prima dată. Un fapt pe care nu l-aş fi observat atât de acut, dacă nu aş fi dorit să-l fotografiez.

Scrisul e o altă artă fotografică, dar care m-a învăţat de mai multă vreme acelaşi lucru: ce poţi scrie azi, nu poţi scrie mâine. Dacă azi nu scrii, mâine uiţi, poimâine nu mai ştii să scrii şi răspoimâine nu mai ai de unde să-ţi aminteşti ce-ai făcut în viaţă.

Fotografiile scriptice ale zilelor trecute sunt la fel de rare şi de unice ca şi fotografiile propriu-zise. O viaţă e formată din momente unice. Performanţa e să ratezi cât mai puţine, să înţelegi cât mai multe.

Întotdeauna am citit ca să găsesc un suflet, o persoană, o experienţă. Lectura stilistică n-am practicat-o decât foarte rar şi nu la parametri maximali, ci din cauza pretenţiilor de obedienţă ale Filologiei. Însă considerăm că e mecanicistă, falsă şi distrugătoare a adevăratei stilistici moral-duhovniceşti a fiinţai umane.

Frumuseţea lumii şi a oamenilor se vede cu vederea inimii. Inima e un aparat de fotografiat hipersensibil, dacă nu îi murdăreşti intenţionat lentilele sau nu o foloseşti doar ca să priveşti panoramatic, din survol, fără atenţie la detalii.

Momentele devin preţioase când ştim să le preţuim. Momentele preţioase nu sunt rodul hazardului, ci rodul iubirii de oameni care creează între noi clipe de eternitate, adică o atmosferă premergătoare veşniciei, o avanpremieră a Raiului.

Psa. Gianina Picioruş

Arhivele şi arhivatorii de ocazie

O profeţie repetată şi dragă celor din zilele noastre spune că Apostolii s-au nevoit să predice dreapta credinţă în toată lumea, apoi Sfinţii Părinţi s-au nevoit şi cu scrisul, ca s-o avem scrisă şi în cărţi, iar în veacurile din urmă vor veni arhivarii care vor pune cărţile frumos în biblioteci şi nu vor face nimic cu ele.

Dacă stăm şi ne uităm în jurul nostru, trăim în mijlocul unei arhive colosale ortodoxe. Avem pe lângă noi o mare de ortodocşi, Biserici ortodoxe cu multe Sfinte Moaşte, cărţi cu nemiluita, faţă de alte veacuri în care oamenii n-aveau cărţi sau nu ştiau să citească sau dădeau 10 boi şi 20 de oi pe o carte în slavonă.

Trăim ca în mijlocul unei cărţi…şi ar trebui să mirosim a Ortodoxie, să visăm Ortodoxie, să scriem toată ziua despre Ortodoxia noastră.

În schimb, ca şi când arhivele cu dovezi dumnezeieşti n-ar sta maldăre lângă noi, ne grăbim nu să mărturisim cu viaţa noastră experienţa ortodoxă, ci…să o copiem la nesfârşit, carte după carte, să reduplicăm la infinit cuvintele Sfinţilor.

Unii fac arhive de cărţi pe bloguri, sau mai bine zis, de fragmente scoase din contextul unei cărţi şi subliniate şi răsubliniate cu toate culorile, când o carte poate fi pusă şi altfel pe internet, oferită spre download, iar blogurile să fie folosite pentru destinaţia lor optimă, aceea de a fi jurnale personale, cărţi de vizită ale gândirii proprii ortodoxe.

Şi în schimb…avem o nouă arhivare a cărţilor, tocmai din partea celor care îi acuză pe occidentalii catolici şi pe protestanţi că stau cu cărţile în braţe şi nu înţeleg nimic din ele.

Însă, la fel ca şi occidentalii pe care îi critică, mulţi dintre fraţii noştri ortodocşi nu îşi asumă Ortodoxia, nu vor să vină în faţa societăţii secularizate a zilelor noastre cu mărturisirea adevărului propriu, ci acuză pe alţii de erezie, de sub platoşa confecţionată arbitrar din cărţile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi. Iar dânşii stau, într-un martiriu comod, sub umbra deasă a anonimatului. Umbră de sub care tot prostul îşi permite să ţipe că guvernul trebuie să cadă.

Dacă ne-ar vorbi pe faţă despre ce fac în fiecare zi, despre cum îşi trăiesc şi gândesc Ortodoxia, dacă ne-ar arăta în scris confesiunile lor teologice, dogmatice şi morale, atunci am putea să apreciem şi noi şi toată lumea de la cine primim sfaturi şi tone de texte parasubliniate şi viu colorate despre dreapta credinţă. Ar fi minimul gest de onestitate pe care l-ar putea face.

Dar e vremea…statului şi uitatului la bibliotecile cu cărţi duhovniceşti ca viţelul la poarta nouă.

Psa. Gianina Picioruş

De câte kilograme de aur ai nevoie…ca să o întreci pe Madonna?

Autorii acestui blog, care par să se priceapă la modă…zic că trendul actual e să ne punem aur pe noi cu miile de grame. Şi asta când, nu mai demult de vara trecută, tocmai erau ironizaţi la nivel online nişte ţigani de-ai noştri, cu ditamai crucile  din aur la gât…că au prea mult aur pe ei.

Se pare că moda nu are simţul ridicolului!

Pr. Dorin

Despre şi pentru Mircea Platon

Nu l-am întâlnit niciodată pe acest domn, dar articolul său de aici are linii de forţă viguroase, fapt pentru care îl felicităm că se poziţionează în acest fel, într-un mod salutar, din multe puncte de vedere. Ne-au plăcut următoarele lucruri din articol:

1. modul în care gândeşte şi vorbeşte despre responsabilizarea civică a creştinilor ortodocşi;

2. suntem de acord cu faptul că extremismul ortodox [ nu tradiţionalismul ortodox!…] suferă de monismul monofizit al racordării defectuoase la Tradiţie dar nu are aderenţă la realitatea istorică;

3. responsabilitatea aduce libertate;

4. statul, neamul, familia, Biserica sunt instituţiile în cadrul cărora un ortodox român trebuie să se mişte în mod natural şi nu crispat;

5. demonizarea politicului, a socialului, a noului sau a duşmanului – am adăuga noi – sunt strategii falimentare în lumea noastră şi în viaţa duhovnicească.

6. suntem milenarişti în practică, da, pentru că ne place să huzurim numai aici…fiindcă nu prea avem viaţă duhovnicească în noi şi nici nădejdi eshatologice;

7. politica nu mântuie…ci ar trebui ca rostul clasei politice să fie acela de ameliorator parţial al inechităţilor sociale şi sprijinul celor defavorizaţi, că baştanii se ajută singuri;

8. comunismul ne-a occidentalizat şi ne-a secătuit de forţă şi ne-a dezunit, ateismul sau nihilismul respiră în viaţa multor intelectuali mai vechi sau mai recenţi, degringolada valorilor e în floare iar comunismul e frate de sânge cu democraţia şi duce tot acolo: la singularism, indiferenţă, alipirea de teluric, îmbâcsirea cu ideologii multiple;

9. mântuirea nu ţine de loc ci de voinţa umană de a sta în harul lui Dumnezeu ec.

Problematica atinsă de autor e vastă, e de-un crud, de-o vitalitate de care avem nevoie şi, tocmai de aceea am vrut să elogiem acest articol, pentru că e prima oară când aud – în marea şi inexistenta blogosferă ortodoxă românească – o problematizare amplă şi, în linii mari, calculată, venită din partea unui tânăr, vizavi de viaţa noastră postmodernă românească. Credeam că nimeni nu mai vrea să gândească amplu….şi iată că am fost surprizat/surprins la modul foarte plăcut!

Noi avem un singur amendament major la întreaga scriitură chintesenţiată de către d-l Mircea Platon şi anume, atunci când vine vorba că în Biserica noastră există două tabere mari şi late – ecumeniştii şi tradiţionaliştii – şi, că, primii fac politică iar cei din a doua categorie fac teologie [ mă refer la primele paragrafe de la punctul 2 / subtitlul 2, din articolul citat].

Adevărul e că cele două titulaturi sunt foarte false în practică. Nu există în România nici ecumenişti şi nici tradiţionalişti ci, în Biserica Ortodoxă Română există oameni care înţeleg deopotrivă şi Tradiţia şi realitatea zilei şi încearcă să fie în acelaşi timp şi ai vechiului şi ai noului, chiar dacă unii îşi văd de treaba lor cel mai adesea…iar alţii îşi dau în stambă şi când nu au motive reale.

Credincioşii autentici ai noştri nu fac parte din cele două extreme, credem noi, ci sunt oameni în care se împacă de minune, cu harul lui Dumnezeu, atât iubirea faţă de înaintaşi cât şi iubirea şi atenţia faţă de oamenii prezentului şi de realităţile cu care ne confruntăm.

Argumente? Păi majoritatea ortodocşilor români sunt salariaţi la stat sau la patroni şi nu sunt… rătăcitori cu ochii tulburi. Majoritatea îşi plătesc taxele şi impozitele, votează, primesc pensii, au duhovnici, au calculator acasă, au celularul la ei, au internet sau vor să aibă toate astea, fac studii, merg în străinătate, primesc premii şi distincţii pentru munca lor. Citim deopotrivă şi pe Sfinţi şi pe păcătoşi, citim şi Scriptura şi Părinţii dar şi literatură şi ştiinţă. Şi „ecumeniştii” cât şi „tradiţionaliştii” au bani, călătoresc, au case mobilate la standardul zilei sau al buzunarului, maşini, hobbyuri asemănătoare, citesc aceleaşi cărţi, merg în aceleaşi Biserici etc.

Dacă tradiţionaliştii auto-declaraţi ar fi sinceri cu ei…ar trebui să îşi facă o Biserică aparte, pentru că ne ocupăm cu ecumenismul de vreo 50 de ani ca Biserică şi nu de două luni. Se sperie de ecumenism, de schimbarea credinţei cei care nu ştiu ce se petrece de fapt la aceste întâlniri şi nu au fost niciodată membrii activi în asemenea delegaţii oficiale. Adică ştiu basme despre ecumenism, cum ştiu eu ce fac eschimoşii de la cercul polar, că i-am şi văzut vreodată.

Iar dacă aşa-zişii ecumenişti ar dori să-şi vândă credinţa…şi vor toţi posturi şi bani…ar trece la catolici, anglicani, martorii lui Iehova în masă etc…. Însă nimic din ambele nebunii extreme nu se întâmplă.

Mai pe scurt: cei care nu au smerenia şi înţelepciunea ca să îmbine în ei istoria cu prezentul şi să vadă lin, paşnic viitorul, în nădejde în faţa Domnului…se declară susţinătorii „Tradiţiei”, despre care ştiu două lucruri şi înjură toată ziua Sinodul Bisericii.

Asta se numeşte obscurantism, juvenilism, proastă direcţionare etc….dar nu „tradiţionalism”. Pentru că oamenii Tradiţiei nu se împiedică de ispitele prezentului, nu se consternează din cauza lor, ci se luminează pe fiecare zi prin ele, şi trec, aşa cum se merge pe pământul minat…printre cataclisme.

Eu personal nu cred nici în ecumenismul autodeclarativ şi nici în tradiţionalismul fluturat ostentativ, pentru că nu cred în extreme [ adică în albi şi negri] şi nu îmi plac extremele. Prin mintea mea nu a trecut şi nu trece niciodată ideea să mă lupt zilnic, epuizant, congenital, cu Sinodul Bisericii, cu ierarhia Bisericii, cu preşedintele statului, cu ordinea puterilor în stat, cu intelectualii, cu minerii, cu vânzătorii de zarzavaturi sau cu copiii de la grădiniţă. Da, e o confesiune publică şi sper să se înţeleagă din ea, diferenţa de stare interioară dintre noi, care trăim aşa tot timpul…şi cei pe care, de-a lungul timpului i-am ironizat pentru extremismele lor de tot râsul. Eu am ceva numai cu mine, numai cu patimile mele, pe de o parte, iar , pe de altă parte, vreau să ajut şi pe alţii cu ce pot şi sunt în stare. Doar atât…Şi credem că aşa trebuie să gândească un om realist, care vrea să se mântuie în lumea de astăzi, acum, în aceste condiţii şi nu într-o lume imaginară.

Încă o dată felicitările noastre domnule Mircea Platon…şi nădăjduim să fiţi real, adică să fiţi tot timpul cu capul pe umeri şi nu conjunctural! Şi, de ce spun asta?! Pentru că, se pare, – opinia noastră… – că sunteţi singurul om cât de cât cu capul pe umeri din cadrul organizaţiei publicistice la care scrieţi, pe care l-am citit din grupul dv. cu interes de la un cap la altul al articolului şi de aceea ne creaţi speranţe. Sperăm ca să ne facem speranţe la dv., de care să nu ne pară rău…peste vreo 2-3 ani.

Pr. Dorin

1 2