Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.

***

Ediţia de faţă este a doua, prima ediţie fiind cea din 1938, p. XXXIII.

Textul cărţii ca atare

Capitolul „Copilărie şi sfinţenie” debutează cu motoul: „Vremea noastră e vremea tineretului”, p. 1, autorul văzând în copil „piatra unghiulară în zidirea altei lumi pe ruinele celei vechi”, cf. Ibidem. Iar creşterea copilului în mod virtuos e un deziderat creştin şi pedagogic arhicunoscut. Numai că educaţia creştină sădită în sufletul noii generaţii nu e numai un bun social, pentru că el „trece dincolo de marginile vieţii pământeşti şi are în vedere destinul omului în veşnicie”, p. 2.

Punând problema rolului copilului în societate şi a cum văd diverse concepţii politice dezvoltarea copilului, autorul întreabă: „Ce e statul faţă de Biserică? O putere naturală, mărginită în condiţiile de timp şi spaţiu ale vieţii pământeşti. Pretenţia lui [ a statului n.n.] de a stăpâni pe om în exclusivitate şi de a-l absorbi total în finalitatea politică înseamnă, implicit, interzicerea acestui om de la destinaţia-i veşnică şi strivirea sufletului în teascul timpului şi al spaţiului”, p. 3.

Crainic afirmă în mod răspicat faptul că omul e o fiinţă liberă, creată de către Dumnezeu ca să se bucure de lumina lui Dumnezeu şi de comuniunea cu Sine şi nu…”un instrument orb” al statului, al puterii statale, p. 3 Credinciosul ortodox aparţine Bisericii lui Hristos. Iar „Biserica există în timp şi spaţiu, dar ea nu e din timp şi din spaţiu”, p. 4, din istorie, nu e o creaţie telurică sau a oamenilor, pentru că îşi are rădăcina/ fundamentul în viaţa lui Dumnezeu.

Traiul nostru în Biserică şi societate ne pregăteşte pentru veşnicia cu Dumnezeu, trăită împreună cu Dumnezeu, p. 4 iar „cadrul familial, cel profesional şi cel statal se subordonează ierarhic cadrului ecumenic sau universal, care e Biserica”, cf. Ibidem. Însă statul democratic român nivelează distanţa dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile eterodoxe şi nu acordă drepturi preeminente nimănui în mod oficial.

Deşi Biserica Ortodoxă este lumina lumii şi sarea pământului, adevărata Biserică a lui Hristos, la nivel legislativ, potrivit jocului democratic ea este o instituţie printre alte instituţii şi, uneori, la nivel practic, chiar o instituţie mai puţin importantă sau mai deloc importantă în comparaţie cu alte instituţii ale statului român.

Citând pasajul evanghelic Lăsaţi pruncii să vină la Mine!, Crainic afirmă: „între Iisus Hristos şi copii există o atracţie spontană. El are braţele deschise către toţi copiii din lume, iar aceşti copii sunt împinşi către Dânsul ca de o putere tainică a sufletului lor. În icoanele care înfăţişează intrarea triumfală în Ierusalim, copiii sunt cei care îl primesc cu entuziasm mai fierbinte şi ramurile verzi cu care Îl omagiază sunt parcă prelungiri în aer ale sufletului lor fraged.

Dar este în aceste icoane un amănunt de o frumuseţe înduioşătoare: pe planul întâi e zugrăvit un copil, care se pleacă cu o cucernicie de-o infinită gingăşie şi sărută din mers piciorul Mântuitorului călare pe asin. Zugravul a concentrat în acest amănunt toată adânca pornire şi toată recunoştinţa copilăriei din lume pentru Fiul lui Dumnezeu, Care vine”, p. 5.

Concluzia autorului, pe deplin adevărată, e că trebuie să îi lăsăm pe copii să îşi urmeze, să îşi dea curs atracţiei naturale spre Creatorul şi Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, p. 5-6. „În creştinism, măsura omului desăvârşit nu e cel vârstnic, ci copilul. Nu pruncul trebuie să fie ca noi, ci noi trebuie să fim ca pruncii. Această măsură a religiozităţii, pe care ne-o dă Iisus Hristos, pare bizară pentru felul nostru obişnuit de a judeca, fiindcă noi confundăm cultura cu religia.

În cultură, care e un fenomen omenesc progresiv, o acumulare necontenită de idei şi de cunoştinţe noi, copilul nu poate să fie măsura noastră. El e un fermecător ignorant, pe care trebuie să-l ridicăm treptat la nivelul nostru de instrucţie. Procesul religiunii [ adică al religiei, al înduhovnicirii ortodoxe n.n.] însă se petrece invers faţă de procesul culturii”, p. 6. Pentru ca să ne îndumnezeim sau îndumnezeirea nu înseamnă o complicare a vieţii noaste, ci, dimpotrivă, simplificarea noastră şi umplerea noastră de curăţie dumnezeiască, cf. p. 7.

Trebuie să fim precum pruncul care nu tinde în mod conştient spre patimă, spre rău, p. 7, şi care nu îşi dezvoltă capacităţile intelectuale spre a deveni un duplicitar, un parşiv, ci se dezvoltă intelectual pentru ca să se folosească cuviincios şi duhovniceşte de viaţa sa şi de creaţia lui Dumnezeu. De aici, de la această afirmaţie, nu trebuie să înţelegem însă – cum se înţelege prost de obicei – că ştiinţa multă de carte te face pervers şi şmecher. Ci ştiinţa de carte folosită rău, nu în scopul înduhovnicirii, ci al parvenirii tale, te face o lighioană intelectuală şi nu şcoala te învaţă răul.

Şcoala, studiul, experienţa te învaţă să te simplifici pe măsură ce devii tot mai profund. Însă, cum foloseşti tu ştiinţa ta de carte şi virtuţile tale psiho-somatice ţine de alegerea ta şi nu de mediul ostil din jurul tău. Aşa că nu putem da vina pe politica proastă, pe lipsa banilor sau pe alte lucruri, că noi nu suntem oameni profunzi, sfinţi şi foarte luminaţi la minte, ci pe lenea şi confortul nostru demonic, pe laxitatea vieţii noastre şi pe indiferenţa faţă de sufletul nostru şi de perspectiva veşnică, nu doar istorică, a vieţii noastre.

Crainic conchide în problema simplificării noastre şi a devenirii noastre precum pruncii, că: „am putea spune, fără să greşim, că suntem atât de creştini câtă copilărie pură am izbutit să păstrăm în noi [ sau să redescoperim în noi n.n.] până la sfârşitul vieţii” noastre, p. 7. Poeţii, filosofii, eroii, sfinţii sunt desemnaţi de către autor drept „cele mai înalte culmi ale geniului omenesc” şi, continuă să spună acesta, „fiecare din ei realizează în felul său ceva din sufletul pur al copilăriei”, p. 7. După cum se observă, Nichifor Crainic recenzează în mod obiectiv spaţiul şi artefactele culturii şi vede în operele culturale argumente ale realităţii lui Dumnezeu. El ne îndeamnă să fim selectivi şi să ne asumăm ceea ce ne zideşte din cultura mare a umanităţii şi, am continua noi, şi din spiritualitatea mare a umanităţii.

A-ţi asuma adevărul din operele scriitorilor sau din alte culte sau religii nu înseamnă a face în inima ta un ghiveci de Ortodoxie şi eterodoxie de zile mari, ci, potrivit metodei selecţiei patristice a unui Sfânt ca Iustin Martirul sau ca Sfântul Vasile cel Mare, trebuie să alegem ceea ce e adevărat din toate…pentru că reprezintă adevărul lui Dumnezeu şi, implicit, adevărul Bisericii Sale. A respecta adevărul, indiferent de cine îl formulează, înseamnă să respecţi pe Dumnezeu, Care îngăduie ca şi oameni păcătoşi şi străini de dreapta credinţă să formuleze adevăruri, fragmente de adevăr, din adevărul general valabil.

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: