În comparaţie cu mulţi dintre ziariştii români, d-l Cristian Tudor Popescu este enervant de bun

Nu îmi place necredinţa şi accentele persiflante ale d-lui Cristian Tudor Popescu când vine vorba de Biserică, de Biserica noastră Ortodoxă. Însă nu pot să nu fiu captat, cu totul, pe deplin, de avalanşa de sentiment intact, cerebralizat, pe care o degajă, uneori, ca o detunătură, articolele sale. Articolul de astăzi, cu trăitul prost, e genial de bun, pentru că e un sentiment în derulare, o compoziţie care transportă starea de spirit şi nu încearcă să o tragă de coadă ca să intre în cuvinte.

Între ziariştii români, d-l Popescu are genialitatea oralităţii scrise, a oralităţii vehemente. Dacă scrie bine, ca el, ca el adevărat…nu mai am nevoie să mă uit la televizor,  ci, numai prin intermediul scriiturii sale, văd cum el a prins în cuvinte mişcarea, amănuntele, gesturile, inechităţile afacerii. De multe ori scrie puţin şi tras de păr, pentru că nu îl enervează…cotidianul. Însă, când a trecut prin el ştirea, evenimentul, declicul, atunci e o şampanie de bun.

Am vrut să zic aceste cuvinte şi să preiau articolul său în cadrul platformei noastre, pentru că admir spontaneitatea vulcanică a dumnealui când ea se produce, acest recul imediat al evenimentelor care devine…film cuvântat sentenţios.

*

Mă uitam la parlamentari în vreme ce preşedintele Băsescu îşi citea raportul despre starea naţiunii. Cele mai inteligente şi expresive erau feţele celor care lipseau, adică jumătate, şi ale adormiţilor. În rest, feţe de asfalt, feţe de pernă, feţe de masă, feţe de fese. Un deşert de mutre nestrăbutut de nici măcar un dromader. Nici o privire deschisă, luminoasă, limpede, nici o scânteie de atenţie sensibilă, de interes pentru soarta altora în afară de sine.

Acestor vieţuitoare le vorbea d. preşedinte de justiţie, de sănătate, de educaţie, de patrimoniu. De fapt, nu lor le vorbea, li se adresa tot atâta cât îl ascultau şi ei. D. Băsescu vorbea pentru popor, pentru poporul elector. Şi, în ciuda bogatului sortiment de teme abordate vreme de 50 de minute, avea de transmis un singur mesaj: Să trăiţi, prost! Şi să ţineţi minte că pentru asta trebuie înjuraţi guvernanţii, parlamentarii, partidele, clasa politică, în nici un caz eu, Vodă, care iată cum îi dau în fapt.

Cu capacitatea sa fabuloasă de a o întoarce ca la Ploieşti fără să clipească, după ce a fost ales preşedinte spunându-le românilor: „Să trăiţi, bine!”, d. Băsescu vrea să reuşească oximoronica performanţă de a mai câştiga un mandat cu: „Să trăiţi, prost!” Şi cred că are şanse mari.

Majoritatea „găurilor negre” din viaţa României, inventariate de d. Băsescu, sunt reale. Românii sunt un popor bolnav, cel mai bolnav din Europa, stresat, nevrotic, îmbătrânit, dispus să plece să muncească şi în junglă pentru nişte euro în plus, un popor care mănâncă prost şi se îngraşă, care zbiară şi hăhăie, supus nedreptăţii în fiecare zi, izbindu-se întruna de autorităţi opace şi corupte, de o infrastructură care te scoate din minţi, şi care răspunde la toate acestea cu ură, agresivitate, însingurare, egoism feroce.

Nu-mi iese din cap cetăţeanul omorât în bătaie de doi tineri pe peronul gării din Braşov pentru că intrase agitat peste rând la coadă la bilete. Şi zicerea socratică a unui bucureştean bătrân: „În Bucureşti sunt mai multe maşini decât oameni”.

Dar pe poporul ăsta care arată aşa, cine l-a condus vreme de patru ani? Nu puterea întronată de d. Băsescu cu mânuşiţele lui? D. preşedinte se comportă acum de parcă ar fi fost reprezentantul partidului turcilor dobrogeni, întrucât se bazează pe memoria scurtă a românilor, cât a carasului oceanic până-n pereţii acvariului. Şi cred că o să-i ţină şi asta.

În aceste condiţii, mai merită să discutăm despre noua „indicaţie preţioasă” dată justiţiei de d. preşedinte în preziua judecării votului uninominal? La d-sa, nelegiuirile astea înseamnă deja normalitate.

În sfârşit, a mai avut dreptate d. preşedinte în legătură cu ceva. Nu a încercat să scoată la vopsea sau să înfiereze nominal nici o parte a clasei politice. I-a tratat pe toţi angro.

Într-adevăr, la asta am ajuns după 18 ani de libertate şi democraţie cu deficit, cum zice d. preşedinte: la concluzia că toţi sunt la fel, că nu există salvatori ai neamului, există doar iude mesianice.

În 2004, n-am votat pentru că n-am fost în stare să aleg între Băsescu şi Năstase. Acum, ca să merg totuşi la vot, pe 30 noiembrie o să scriu numele partidelor pe bileţele, le pun în şapcă, le amestec şi trag unul. Acela va fi votul meu, cu atât mai mult cu cât aceşti ultimi patru ani ne-au pus în vedere procesul de transformare după câştigarea puterii a voturilor în bileţele.

***

Pr. Dorin

Cotidianul încearcă să educe comentatorii. Un pas bun…

Ne bucură restricţiile de la Cotidianul în ceea ce îi priveşte pe comentatori, pentru că mulţi nu aveau unde să înjure şi mergeau în subsolul ziarelor. Dacă nici pe bloguri nu mai lăsăm pe tot omul să se debiteze, poate vom spera la o zonă mai curată nu numai în Deltă sau la malul mării sau în oraşe, ci şi pe bloguri şi saituri.

Pr. Dorin

O, tu, cel care ai obrazul lat ca termopanul!

Mă doare că nu te doare, camion umplut cu cuvinte!

Mă doare – ce mai e încă credibil?!… – că în loc să îţi vezi nailonul din urechi, crezi că orice floare e cactus.

Mă doare, mă dor, mă stresează cuvintele tale,

postmodernule,

barbarule,

infatuatule,

care dormitezi în gânduri,

care umbli numai cu femei goale în sinapse şi cu dorul de bani.

O, ce ţi-aş da un dor de mântuire,

călăule de inimi!

Ce ţi-aş da şi ţie să simţi fiecare picătură de rouă ca pe

o minune,

pentru că e o minune…

Însă de tine nu se lipeşte bunul simţ.

De tine nu se lipesc, nesimţitule,

nici dorurile, nici visele, nici idealurile,

şi viaţa ta e ca o scamă dusă de vânt

într-o lume care nu mai are nico umbră de

duioşie.

Te văd mergând în metrou cu căştile în urechi şi

ţi se pare că eşti inventatorul muzicii.

Nu, tu eşti inventatorul indiferenţei de-a fi!

Te văd jigodindu-te în timp ce mănânci seminţe şi tragi ţigare după ţigare în tine,

precum uliul vânează iepuri de câmp.

Te văd, dromaderule de nimicuri!

Ai în spate două, trei cocoaşe,

în care îţi pui urdorile tale de copil neînţărcat,

urdorile tale de instinctual,

urdorile tale de fără-folos.

O, da, obraz de termopan,

lat cât uşa primăriei capitalei,

despre tine vorbesc şi de tine mă doare,

poate,

zici tu,

de prost sau de…degeaba.

Dar dacă ţie nu îţi pasă de tine, la ce te-ar enerva faptul ca pe mine să mă intereseze de tine?

Chiar dacă pare aiurea eu mă trezesc dimineaţa în zori de zi şi mă culc noaptea târziua ca să mă rog şi să

scriu despre tine şi pentru tine, postmodernule debusolat!

Şi, nu, nu sunt dur decât în aparenţă cu tine.

Tu eşti dur cu tine!

Tu eşti adevăratul nesimţit cu tine.

Eu sunt dur, probabil, numai lingvistic.

Tu, cu tine, termopan de obraz ce eşti,

eşti dur de tot,

eşti oxidabil de nesimţit,

de rău.

Pornografia inimii tale,

decibelii nesimţirii tale,

ostentaţia îngâmfării tale,

striveşte liniştea din jur.

Îţi dai seama că atunci când asculţi manele sau rock la maximum,

când mergi ca dementul pe străzi cu motorul turat,

ne strici şi îţi strici liniştea?

Da, liniştea aceasta firavă,

liniştea ca o taină rară,

liniştea rugăciunii pline de har tu ne-o faci zdrenţe.

O, tu, amorezatule de insignifianţă!

O , tu răule cu binele!

Ţie, da, ţie îţi strig: Nu vei scăpa de chinuri dacă

fugi de ele!

Chinurile urmează faptele tale de mic îngâmfat,

care se crede zeul Olimpului.

Iar noi ne vom mai întâlni.

Da, noi, ne vom întâlni mereu şi ne vom vedea mereu.

Şi, de fiecare dată, postmodernule, decerebratule,

ieşitule din ontologia ta,

mă vei vedea şi voi fi altfel decât tine,

tu vei şti că sunt altfel, tu vei simţi că sunt altfel

şi nu o să mă suporţi în preajma mea,

cum şi eu detest, din toată inima,

apucăturile tale demonice.

Când mă vezi că scriu liniştit,

când mă vezi predicând,

când mă vezi în reverendă,

când îţi zâmbesc – ştiu asta! –

te enervez.

Da, pentru că tu mă enervezi primul!

Şi eu te enervez cu încercarea mea de a mă pocăi, de a fi un om bun, muncitor, smerit,

de a mă sfinţi cumva…

Însă tu mă enervezi cu aroganţa ta care nu are nimic în spate,

cu abrutizarea inimii tale,

cu bocancii tăi de tractor care intră în spaţiul inimii

şi al ochilor mei

şi mă calcă pe nervi.

O, da, trăim într-o lume cu nervi, cu confuzie şi cu vinderi de sine!

Prietenul tău te vinde.

Mama ta te uită.

Duhovnicul tău e impasibil.

Primarul tău e prefăcut.

Viaţa ta e o melodie emo.

Da, totul e aiurea,

dacă vezi numai cu ochi urduraţi!

Dacă vezi lin, termopane, dacă vezi lin,

totul e fermecător de frumos.

Poemul acesta, cu tot durerosul lui insuportabil, e frumos.

Pentru că eu mă gândesc la tine chiar şi dacă plâng.

Eu mă gândesc la tine cu rugăciune, cu lacrimi, cu dor, cu

o nebunie greu explicabilă pentru tine,

pentru că îmi pasă de tine,

chiar dacă e incredibil.

Pentru tine mă trezesc dimineaţa şi nu pentru mine!

Dacă vrei să fii nesimţit cu mine încearcă să fii măcar odată, doar odată serios cu tine

şi să vorbeşti, să vorbeşti cu mine.

Da, să vorbim!

Despre ce?!

Nu te iau cu religia, cu filosofia, cu cărţile,

dacă te stresează aceste lucruri.

Vorbim de enervările tale,

de hainele tale,

de ce bere îţi place…

O luăm încet, da,

şi vorbim despre pe cine mai vrei tu să violezi, despre de câte ori

te-ai îmbătat ca un porc… sau tu, dacă eşti femei, de câte ori ai avortat şi pentru cine.

O luăm uşor, termopane,

pentru că eu cred că şi căpcăunii au inimă,

şi curvele au suflet,

şi homosexualii au nevoie să fie înţeleşi

şi mucoşii de liceeni au sensibilităţi.

O, tu, termopane, pleacă puţin obrazul ca să te îmbrăţişez

şi cred că vom fi prieteni!

Pr. Dorin

Am enervat, dintr-un foc, „8 cititori fideli”

8 şi cu 6 fac 14, nu? Astăzi dimineaţă, înainte de Blogărul Georgel aveam şi noi, ca amărâţii, vreo…14 listeners, adică oameni care ne citesc prin rss-uri externe la vedere, adică abonaţi la noi, în mod legal, pe Feedburner, că, de cei care nu ştim…mulţi sunt ei. Însă, după sinceritatea noastră cu pricina, după ce le-am arătat cum suntem noi răsplătiţi de către unii cititori…dintr-un foc, ne-au plecat 8 cititori fideli.

Erau în grup?

Erau ortodocşi sau baptişti?

I-am smintit cu adevărul sau am spus minciuni despre ei?

Care a fost mobilul?

Poate 1 din 8 se întoarce ca să ne dea detalii.

Pr. Dorin

Post scriptum: toate ca toate, să nu îmi spuneţi că abonaţii mei, cei 8 plecaţi, erau Cruceru şi echipa sa de internauţi sau că erau extremiştii ortodocşi „tradiţionalişti”, că aş fi dezolat! Dezolat rău de tot!

Georgel Blogărul: cel mai genial coeficient de teribilism din câte există

Motto: „Pe acest blog găsiţi numai porno şi scrierile unui homosexual onanist, ale unui lingău, care nici nu ştim dacă e preot…şi pe care mă-sa la născut din resturi de fetus. Cel care scrie aici e un tâmpit, un complexat că nu e băgat în seamă şi care va ajunge la casa de nebuni„.

[ A se reţine! Mottoul şi acest articol au fost formate din fragmente de comentarii înţelepte primite pe blog şi din aerul atmosferic, foarte poluat, care ne înconjoară. Aşa sunt comentatorii, aşa e atmosfera, la fel scriem şi noi!]

*

Pentru că e prea genial tipu’ aş fi vrut să nu vorbesc despre el. Pe mine mă complexează geniile şi în faţa lor devin neam prost. Uneori prefer să fiu canalie sau ornitorinc, numai să fiu ceva. Mă uit la genii prin coliris [ nu e o pasăre, ci un sistem de …vizionare care nu produce efecte secundare pe blogul lui Georgel !] şi, când văd ce scrie Georgel mă umplu de aminoacizi. De fapt, ce pot să sper de la mine, când sunt bun de împuşcat.

Un comentator cu fustă, mai ieri, mi-a spus să mă spânzur. Altul mi-a spus că sunt atât de prost şi de arogant încât împut pământul unde mă aflu. Executor, zisa anca_ciobanu24@yahoo.com | 79.114.213.110 m-a căpiat aseară cu spamurile ei, care nu se mai terminau chiar şi când au ajuns la 20. Nu vi le pot da pentru că sunt genitale şi trebuie să pun: Atenţie, nu se citesc decât după 18 ani!…

Da, lumea e complexă…Unii zic că lumea e o c****, dar e părerea lor. Cert e că Georgel e cel mai mare blogăr din toate timpurile, cel mai mare scriitor şi cel mai mare fotograf. De fapt e cel mai mare ca perfectul [ nu ca…prefectul!…] şi acum s-a apucat să facă şi recenzii la cărţi. Cică a citit 600 de pagini la o recenzie şi a scris despre ea… Când o fi citit, fratele meu, o carte de 600 de pagini, că io n-am citit nicio carte în viaţa mea! Pentru că am auzit io pe cineva care spunea, că dacă citeşti mult, mori de tânără.

Pentru că nu vreau să citesc, pentru că refuz să citesc…scriu numai banalităţi, aiurisme. Aşa a început şi Cărtărescu şi uite unde a ajuns! Mă mai strâmb şi eu, mai scriu un cuvânt, mai spun despre cum am văzut io odată nişte unii care să băteau pe stradă, pentru că unu, cică o iubea pe alta…şi a început scandal…şi s-au mardit între ei…a curs sânge…Pericol… Chiar i-a dat la ştiri.

Că coana Reta, vecina de la parter, zice că la televizor numai tâmpiţii să duc…ca să râdă lumea de ei. Însă coana Reta a zis cu gura ei…Că dacă venea la mine pe blog îi tăiam comentariul de nu se vedea. Ce, trebuie să zică toată lumea ce vrea? Că, iată!, unu’ dintre mulţi, vai şi amar, aşa şi aşa, pătratu, rotudu, gogu din Urlaţi au zis ce-au zis şi le-a oprit Dumnezeu gura. Că aşa zicea Simina – o fată, căreia unii îi zic că e para**tă – că o să vină şi ziua aia când io o să am bani şi voi veţi veni la mine să îmi cereţi!

Însă începusem treaba cu Georgel…Laconic spus, mă enervează rău. Chiar mă complexează. Cel mai mult mă complexează că el citeşte mult dar scrie puţin. Şi, când scrie – odată la o lună – pune poze, frate! Ce-o fi asta cu poze că nu o înţeleg! Şi le mai pune şi în engleză şi nu înţeleg nimic din ce parleşte ăia în engleză. Dar el se ţine de genial…şi în felul lui, chiar este.

E genial la îmbrobodit. I-a îmbrobodit pe nişte intelectuali, pe nişte editori de carte, că are cele mai tari cărţi. Şi-a adunat zaţurile dă pă ici, dă pă colo şi a făcut două cărţi…şi altele în lucru. Că acu, omu’ nu mai citeşte, nu mai e timp, viaţa se scurge…şi nu mai ai timp să fii Balzac. Balzac a fost unu’ săracu, a trăit chiar sărac şi veneau ăia la el să îi ia manuscrisele deja plătite iar el nu le terminase de frig ce era în casă. Asta e: unii au bani şi sunt stupizi, alţii sunt geniali stupizi şi au noroc de noroc!

Descrierea faptelor lui Georgel întrece închipuirea. Tocmai de aceea nu o fac…pentru că mă complexează. Şi io, man, stau să mă gândesc, de când complexul ăsta a devenit subiect de discuţie şi de ce eu scriu despre Georgel…când îl iubesc. Da, îl iubesc pe Georgel, chiar dacă îl detest! Şi el mă iubeşte, chiar dacă mă face bou! La urma urmei, bou, viţel, şalupă, nasture, contează că cineva te mai înjură, te mai strigă şi nu mori ca păstârnacul în ciorbă.

El zice mereu că se răcoreşte când mă detestă. Eu îl iubesc şi când mă enervează. Disputa noastră este disputant de acerbă. Florile înfloresc în glastră. Lorena o să citească astăzi poeziile nu ştiu cui şi îi urăm succes. Unu a mai trucat o poză, de data asta cu Elena Udrea. În Germania pictura modernă de tip Georgel exasperează prin demonismul ei. Unii aşteaptă pensia iar alţii salariul. Copiii merg cu ditamai ghiozdanele pe spinare, ca melcul cu casa lui, pe când alţii merg cu un caiet băgat la curea, pe dedesubt, ca să nu se vadă că sunt liceeni. [ Poţi să confunzi un liceean cu…un pensionar?!!!!]

Alţii se pregătesc pentru conferinţe cu tinerii, că tot îi învaţă pe tineri şi tinerii tot mai razna o iau. Alţii tac, tac nebuneşte de genial. Teologie scriu şi cei care nu ştiu să scrie prea bine în limba română. Cruceru mă iubeşte şi o să-mi dea un peşte. [ Nu am avut altă rimă, maestre!] Eu sunt prost. Unii s-au gândit dacă sunt sau nu sunt preot. Alţii mi-au spus că sunt dus cu pluta…dar eu stau la bloc. Eu am simţul umorului…iar mulţi sunt cagulişti cu mine: adică îţi dau cu bâta în cap pentru că nu ştiu să glumească!

Şi, în definitiv, viaţa e complexă…uneori terifiant de complexă…Se intră pe pile. Se intră pe pupări. Se intră pe bază de despuiere de caracter şi se iese pe uşa numită moarte: direct în iad. Exitul e defectuos la mulţi. Fiecare vrea să fie genial ca Georgel Blogăru…dar ca el nu mai e nimeni. Adevărurile mari se spun în fraze de care vrei tu şi unde vrei tu iar adevărurile mici sunt tipărite în carte de 50 de lei bucata. Eu sunt fraier. Unii au zis că sunt homosexual [ citat dintr-un cititor de-al nostru convins că m-a înţeles fără rest]. Un baptist mi-a spus că m-am născut din resturi de fetus…Interesantă imagine, interesant imaginar! Doamna Cesereanu dacă îl studiază pe ăsta la creier, o să găsească mulţi monştri. Se pare că generaţia de astăzi baptistă citeşte altfel de cărţi când sunt mici, decât mine odinioară.

Tot mai mulţi mă întreabă de ce le cenzurez comentariile, de ce nu dau toate zoaiele lor, toate drăcuiturile şi obscenităţile lor la mine pe blog, alături de munca de toate zilele, pentru că numai aşa arăt că sunt adeptul…liberei exprimări. De fapt le tai cu totul, da, le tai…şi nu le cenzurez! CNA-ul cenzurează, eu le şterg, pe unele fără să le mai citesc pentru că îi cunosc după faţă, după IP, după religie, după prostie, parcă aş jura că dacă m-aş întâlni cu ei şi nu mi-ar spune cine sunt şi îi ascult vreo 15 minute vorbind le intuiesc constructele gramaticale…

Vă daţi seama ce expert sunt în bădărănie, dacă numai pe blogul ăsta am tăiat peste 2000 de spamuri şi comentarii beton?!

O, da, la nivel online bădărani suntem cu totul/cu toţii făr-a prinde chiar de veste, fie că suntem ortodocşi, adventişti, mormoni sau baptişti şi am văzut-o din destul, pe fiecare zi!

Pentru că noi, românii, suntem la început cu netul, cu toată treaba asta şi dacă stăm acasă şi scriem tâmpenii la alţii pe blog, credem că nimeni nu ne vede, nimeni nu ne înţelege, nimeni nu ne cunoaşte, neînţelegând că aici e mai rău decât la securitate, pentru că aici totul e la…vedere.

Şi, pentru că suntem indecent de îngâmfaţi, pudici de curvari, megalomani de proşti…nu o spunem şi noi mai voalat, ci, dimpotrivă, o facem lată, da, o facem lată, ne dezvelim urâţenia în toată frumuseţea ei. Şi pe stradă, la Biserică, în conferinţe, pozăm în sfinţi, în geniali, în extraordinari, dar aici, în jungla online, devenim ce suntem noi, adică prost crescuţi, veleitari, fiinţe purtate numai de dorinţa de a se răzbuna, de a-ţi face felul, purtând tot felul de porecle care mai de care mai hidoase.

Şi, creştinismul nostru e doar de faţadă, Ortodoxia noastră e doar numele de ea, bunul simţ e o prostie şi cu toţii suntem…veseli, binedispuşi, şi credem că nimeni nu ne vede, nimeni nu ne află. Ba, da, te află…Şi Georgel a aflat că se află! De fapt îmi place să îi fac reclamă, pentru că se află! Totul se află, când te afli în treabă.

Am uitat însă să vă spun numărul de la pantofi al lui Georgel…dar cred că nu e chiar atât de important! Vă doresc…călătorie plăcută!

Semnează: un homosexual născut din resturi de fetus,

chiar dacă nici asta nu contează.

Ceasul cu lăcustă. Între precizie şi necomunul tehnologic

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pHO1JTNPPOU]

Mai multe detalii despre ceasul acesta special găsiţi aici.

Ciudat este obiectul montat deasupra lui Corpus Clock, si anume o lacusta pusa acolo pentru a simboliza trecerea ireversibila a timpului. Lacusta paseste la fiecare secunda, iar timp de 59 de secunde isi deschide larg gura. La fix a 60-a secunda, insecta musca puternic si ‘inghite’ un minut…Un minut care nu se va mai intoarce niciodata…

Pr. Dorin