Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.

***

Sfântul, spune Crainic, este în acelaşi timp şi creştinul dar şi copilul desăvârşit, p. 9. Încă suntem la pasajul despre copii, şi la relaţia copiilor cu statul sau cum vede statul problema copiilor. Atracţia spre supranatural a copiilor, spune autorul nostru, şi gustul lor pentru basme, pentru poveşti, „nu sunt decât un paliativ şi o sugestie artistică a lumii de dincolo, dar se poate constata mai ales din teribilele întrebări ale copilului asupra cauzelor ultime ale lucrurilor şi asupra misterului ce înfăşoară lumea văzută”, p. 9

Deci atunci când copiii sunt fascinaţi de adevărul poveştilor sau de adevărul lucrurilor pe care le văd ei caută de fapt răspunsurile ultime, încep să caute răspunsurile ultime, şi, mai apresus de toate, Îl caută pe Dumnezeu din străfundul inimilor lor. Întrebarea căutătoare a copiilor înseamnă dorinţa gravă, adâncă a lor, de a cunoaşte, de a se împlini prin cunoaştere şi trăirea adevărului lucrurilor.

Din avântul copiilor spre veşnicie, Crainic neagă explicaţia reminiscentistă a lui Platon, care, bineînţeles, legându-se de reîncarnarea perpetuă a sufletelor nu are aderenţă la Revelaţia creştină, cf. p. 9. Din această căutare neobosită a copiilor, Crainic trage concluzia justă, care are legătură cu ontologia umană şi anume că „sufletul omenesc vine pe lume [ omul ca atare n.n.] cu dispoziţia de a adera la lucrurile divine de dincolo de lume”, p. 10. Deci omul nu vine pe lume ca să se înveşnicească în lume [milenarismul de care vorbea Mircea Platon în articolul pe care l-am elogiat] – asta e tendinţa omului împătimit – ci vine pe lume pentru ca să contemple lumea spre perspectiva veşniciei. Vine ca să nu fie închis în lume, ci să vadă lumea deschisă continuu spre Dumnezeu, spre o perspectivă eternă.

Aşa se explică profundul fapt de ce nimic nu ne astâmpără dorinţa de căutare decât Dumnezeu. Omul necredincios caută mereu idei tari, senzaţii puternice, doreşte să aibă o voinţă titanică.

Recitesc pe Nietzsche în aceste zile şi observ şi mai pregnant dorinţa care l-a purtat toată viaţa, aceea de a fi titan, de a fi supraom. La fel s-a întâmplat şi cu Dali; cei doi fiind paradigmele mele de genii care s-au devastat interior, care şi-au stors toată vlaga până la paranoie şi demenţă pentru ca să creeze, pentru că aveau orgoliul de a fi cei mai buni, cei-cei mai buni, unicii, prea unicii. A ieşit pe piaţa românească o nouă carte de interviuri cu Dali şi acolo se vede cum Dali, ca şi Nietzsche, ca şi performerii care vor să treacă orice competitori în lumea sporturilor, escaladează permanent limitele firii umane.

Deci copilul caută, nu îşi astâmpără dorul de a cunoaşte. Nu îi place să fie minţit. Simte când nu ştii cine a făcut soarele sau de ce morcovii sunt de mâncare. El întreabă. El vede lumea nu închisă în ea însăşi ci plină de viaţă, de transparenţă. Dar, în primul rând copilul nu are sentimentul morţii.

Când Mihail Eminescu învăţa să moară sau nu credea că se poate muri ne spunea de fapt…că viaţa, viaţa ingenuă nu acceptă moartea, pentru că moartea nu intră în realitatea ontologiei umane. Moartea e un intrus, un intrus viclean, un hoţ, un virus. Moartea nu era şi nu este realitate constitutivă a persoanei umane. Noi ne-am învăţat cu moartea de nevoie, pentru că păcatul a adus moartea, Însă acum, prin Hristos Dumnezeu, Domnul nostru, Care a învins moartea în trupul Său, simţim şi mai puternic că viaţa e singura noastră dorinţă.

Puritatea este evacuată din noi de către păcat, p. 11. Regăsim însă în p. 12 greşeala dualistă a lui Pascal la Crainic, pentru că desparte ca şi Pascal cunoaşterea de iubire. Crainic spune că „spiritul e cel care cunoaşte” iar „inima e cea care iubeşte”. Însă adevărul e că fiinţa umană nu iubeşte şi nu cunoaşte numai cu mintea sau cu inima, ci, deopotrivă iubeşte cu mintea şi gândeşte cu inima, adică iubirea şi gândirea angajează nu numai creierul sau inima, separate una de alta, ci întregul om iubeşte şi gândeşte şi acţionează.

Regăsim aici dualismul romano-catolic, dualismul dintre minte şi inimă, pentru că se încearcă o intelectualizare a modului în care se produce cunoaşterea sau iubirea, fără să aibă la bază experienţa mistică profundă, extatică, în cadrul căreia se trăieşte la modul plenar de către fiinţa umană cunoaşterea, iubirea, blândeţea, fecioria dumnezeiască pe care le aduce lumina dumnezeiască în fiinţa noastră.

Unul dintre simptomele semidoctismului, spune Crainc, e acela că cei care suferă de această lene asumată a experienţei se cred posesorii adevărului absolut, când ei au câteva cunoştinţe înmagazinate, p. 12. Semidoctul, incultul, superficialul nu îşi dă seama „de limitele ştiinţei omeneşti şi ia drept absolut ceea ce e fragmentar şi relativ. Pentru problema desăvârşirii omului, semidocţia e mai întotdeauna o nenorocire”, p. 12. Şi una imens de mare, pentru că observăm că cele mai multe certuri nu se iscă între oamenii profunzi şi foarte culţi, ci între oameni care nu prea îi duce capul să înţeleagă unele lucruri.

Diferenţa între semidocţi şi „spiritele puternice”, cum îi numeşte Crainic pe oamenii foarte bogaţi sufleteşte şi intelectual, e aceea că aceştia din urmă, pe măsură ce „au izbutit să cuprindă într-o sinteză mai largă ansamblul cunoştinţelor omeneşti, îşi dau seama tot mai mult de relativitatea ştiinţei. Savantul adevărat devine modest şi începe să se îndoiască de propria lui ştiinţă”, p. 12, în sensul că înţelege că există grade de ştiinţă, de înţelegere mult mai vaste, mult mai complexe decât cel al lui.

Dezvoltarea personală, în concluzie, înseamnă o experiere personală a limitelor proprii şi acest lucru Nichifor Crainic numeşte „ignoranţa savantă” [p. 13], adică gradul de înţelegere că dincolo de tot ceea ce am acumulat noi de-a lungul vieţii stau lucruri şi mai profunde, şi mai dumnezeieşti. Asta nu înseamnă că Sfinţii, geniile, marii artişti ai lumii sunt nişte proşti de dau în gropi, în comparaţie cu fiinţele din glod, adică de cei împătimiţi la culme, ci, ei înţeleg că în domeniul cunoaşterii, al trăirii, al experienţei, al dragostei nu există limite, ci veşnicia înseamnă o continuă experienţă a de-ne-terminatului.

În p. 13 autorul vorbeşte despre deparazitarea de imagini şi idei pentru „simplificarea spiritului”, lucru care se produce, în mod copleşitor în cadrul rugăciunii neîncetate. Rugăciunea inimii duce, atunci când e riguros făcută şi cu multă umilinţă, la o uitare a tot ceea ce am făcut şi suntem noi, la o deparazitare a noastră de gânduri şi imagini, până ajungem la golul minţii, la deşertificarea minţii, unde apare lumina lui Dumnezeu, vederea slavei Sale.

Este interesant faptul însă, că autorul aduce într-un articol despre copii, pentru ca să arate ce înseamnă a fi copil sau a fi precum un copil pentru creştinul ortodox, tocmai experienţa ascetică a rugăciunii neîncetate, fără ca să o numească ca atare. El aduce astfel în sfera psihologiei infantile amănunte ascetice pe care numai misticii le cunosc în mod practic.

Şi, găsim aici o frază magnifică, magnific de reală, aici, în p. 13: „Dacă despre cultură s-a spus că este ceea ce rămâne în suflet după ce am uitat tot ce am învăţat, cu atât mai mult se poate spune în legătură cu Dumnezeu: Îl vom avea cu atât mai deplin în noi cu cât mai săraci vom izbuti să fim de imagini absorbite din lumea din afară de noi”.

Dintr-o asemenea frază înţelegem de ce avea repulsie faţă de ideea de imitare în domeniul artei pe care o propovăduia Eugen Lovinescu. Pentru că arta adevărată nu înseamnă imitare a ceva anume, nu înseamnă slugărnicie faţă de cineva, nu înseamnă pastişare a cuiva, ci arta adevărată, arta ta, arta ta originală vine atunci când dobândeşti puterea să uiţi tot ceea ce ai văzut în domeniul picturii, al poeziei, al muzicii şi să creezi pictură, poezie, muzică.

La fel, pentru viaţa ascetică şi mistică sau în cadrul experienţei ascetice şi mistice nu vii cu imagini, cu texte, cu citiri din Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, ci vii gol şi singur în faţa lui Dumnezeu, numai cu conştiinţa păcatelor tale şi te pui în faţa lui Dumnezeu ca să ceri, să ceri neîncetat mila Lui, preabogata Lui milă, prea paradoxala şi indescriptibilă milă a lui Dumnezeu. El singur, cu tine, singur…

Am văzut, cunoscut şi studiat mari isihaşti, care, datorită vieţii lor mistice preabogate, nu mai ştiau să vorbească…Uitaseră să se exprime raţional…pentru că vederile extatice le destructurase modul raţional de a vorbi. Vorbeau frânturi de frază. Însă frânturile lor de frază, după care urmau multe puncte de suspensie erau mai raţionale decât multe fraze…doar raţionale.

Da, viaţa ascetică autentică te face afazic, tărăgănat, uituc, risipit, pentru că experienţele tale au început să întreacă cuvintele. Nu mai sunt cuvinte îndeajuns de multe, de grele şi de repezi care să exprime adevărurile tale personale. Şi Crainic vorbeşte aici într-un mod memorabil despre cultura care se naşte când uiţi tot ce ştii şi despre experienţa mistică ortodoxă care înseamnă uitare a tot ceea ce ai citit, văzut şi studiat…pentru a te umple de înţelepciunea care vine de la Dumnezeu.

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: