Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.

***

Drumul spre cunoaştere şi cunoaşterea ca şi comuniune cu Dumnezeu: „Dumnezeu e suprema înălţime la care ajunge spiritul omenesc. Şi numai când am ajuns până la El, ne dăm seama de proporţiile reduse ale lucrurilor din această lume”, p. 14.

Crainic pune accentul pe călăuzirea inimii de către minte, pentru că „pasiunea lăsată de sine e oarbă”, p. 15. Însă subordonarea inimii faţă de minte e iarăşi o eroare fatală în spiritualitatea ortodoxă, pentru că rădăcina minţii stă în inimă. Noi nu ştim cu adevărat nici ce înseamnă minte, minte plină de slava lui Dumnezeu, adică cum şi cât poate să înţeleagă, atâta timp cât înţelegerea e infinită, după cum nu ştim nici cât putem iubi, şi cât putem simţi din slava lui Dumnezeu, atâta timp cât spiritualizarea simţămintelor noastre, a modului de a simţi slava lui Dumnezeu e infinită.

Cum să subordonezi un infinit altui infinit? Afirmaţii de acest gen, care vor să intelectualizeze realitatea, să o spună în trei cuvinte…ucid realitatea, o dezparadoxizează, o scot din adânca albie a paradoxurilor realităţii.

Autorul ne îndeamnă să ne vedem în cel mai bunul copiilor noştri, adică în „candoarea fiinţei lor, în simplitatea spiritului lor, în neprihănirea inimii lor, în toată preacurata lor făptură”, p. 16. Aminteşte un aforism dostoievskian superb: ne aminteşte frumuseţea raiului…”frăgezimea frunzelor de primăvară, ciripitul păsărelelor şi ochii copiilor”, p. 16.

„Dorul de copilărie…e nostalgia după candoarea unui rai dispărut”, p. 17. Foarte adevărat! Educatorul adevărat, spune Crainic, nu vrea să îl facă pe copil o copie fidelă a sa, ci el vrea să salveze simplitatea de spirit şi curăţia inimii celor pe care îi educă, p. 17. Asta da concepţie înaltă despre educator, despre profesor, despre omul care creşte copii!

Pentru că viaţa omului este „între leagăn şi mormânt, viaţa creştinului ortodox se desfăşoară între Botez şi Sfânta Împărtăşanie. Prin Botez începem, prin Sfânta Împărtăşanie sfârşim”, p. 17, adică cu ea plecăm în suflet, cu sfinţenia ei, uniţi cu Domnul, atunci când murim.

Pentru că Biserica ne naşte duhovniceşte prin Botez, „Biserica e creatoare de sfinţi şi e numită ca Maica Domnului: născătoare de dumnezei”, p. 18. O afirmaţie deplin liturgică şi deplin dogmatică.

La p. 19 se termină discuţia despre copii şi începe discuţia asupra…”omului eroic”, acesta fiind titlul noului capitol al cărţii, cf. p. 20 sqq. Şi spune autorul, că „Eroul e real în basm şi legendar în istorie. E legendar în istorie, fiindcă apariţia lui e atât de covârşitoare, încât pare de necrezut. Şi atunci, pentru a ni-l face accesibil, îl înfăşurăm în vaporii de aur ai legendei şi-l prefacem din om în supraom”, p. 20-21.

Ascultând poveşti, legende, mituri trăim cu „o satisfacţie nemărginită…triumful binelui”, p. 21. „Comunitatea [ legătura interioară n.n.] cu neamul e măduva de foc a eroismului”, p. 22. „Eroul istoric e un vulcan în erupţie al sufletului colectiv”, p. 23.

Ce înseamnă să fii şi ce înseamnă să nu fi fatalist: „A fi fatalist înseamnă a te preda fără să lupţi, fără să schiţezi un gest de apărare. În natură nu există fatalism. Nici măgarii nu sunt fatalişti, fiindcă dau din coadă ca să se apere de muşte. Nici oile nu sunt fataliste, fiindcă se scarpină de paraziţi”, p. 24.

Autorul neagă, ca şi în altă carte a sa, spusa lui Miron Costin: „Că nu sunt vremile sub om, ci bietul om sub vremi”, p. 24. El spune: „Cuvântul lui Miron Costin nu e nici creştin şi nu e nici românesc. Nu e creştin, fiindcă pentru creştinism nu există soartă şi nu există fatalitate. Omul e făptură liberă; neamurile sunt făpturi libere. Cu ajutorul lui Dumnezeu ne făurim o soartă bună; împotriva Lui, ne făurim o soartă nenorocită”, p. 25.

Însă, după părerea noastră, ambii mari autori ai românilor au dreptatea lor, pentru că se referă la două situaţii diferite. Miron Costin vorbeşte despre faptul că istoria e orânduită de Dumnezeu în aşa fel, mai presus de înţelegerea noastră, că uneori trebuie să accepţi ca popor şi ceea ce nu îţi place. Şi noi am suportat ca popor şi năvăliri şi asupriri şi regimuri antiromâneşti. În această situaţie omul, ca şi naţia e sub vremi, e sub papucul ălora mai mari.

Nichifor Crainic are şi el tot la fel de mare dreptate, pentru că priveşte istoria nu de sus în jos ca primul, ci de jos în sus, de la om spre Dumnezeu, şi treaba stă cum a spus el: omul şi poporul îşi creează istoria, cum am făcut la 1600, 1859, 1877, 1916, 1941, 1989. Când doreşti să schimbi ceva ieşi afară, faci lobby, spui, acţionezi şi lucrurile se schimbă. Însă nu trebuie să credem că dacă vrem noi…toate lucrurile se întâmplă. Ci când vorbim despre viaţă şi despre cursul istoriei trebuie să înţelegem că oamenii fac tot ce le îngăduie Dumnezeu spre folosul şi nu împotriva umanităţii.

Aşa stând lucrurile nu mai cazi nici în extrema fatalismului, crezând că toate se petrec peste tine şi împotriva ta, ca om şi naţiune, dar nu cazi nici în extrema determinismului pur, crezând că omul poate să schimbe istoria fără voia lui Dumnezeu. Omul poate să facă ce îi îngăduie Dumnezeu. Şi Dumnezeu îngăduie războiul, falimentul, fapte odioase şi abominabile, dacă oamenii vor să le facă şi sunt negrii la minte, pentru ca prin ele să se lumineze adevărul şi să se vadă gradul de dezumanizare al acestora şi acest lucru să se transforme în lecţie pedagogică pentru cât mai mulţi.

„Dacă Iisus ar fi fost fatalist, creştinismul n-ar fi existat. El [ însă n. n.] e fapta unei îndrăsneli [ aşa era grafia pe atunci: îndrăsneală şi nu îndrăzneală ! n.n.] fără margini. Câţiva pescari şi vamşi din Galileea au dărâmat Imperiul roman. Mii şi mii de martiri şi-au răsucit trupurile în flăcări. Şi toţi atâţia sfinţi şi eroi au spart vremurile, au sdrobit [ aşa era cuvântul; acum e : zdrobit n.n.] fatalităţile şi au schimbat faţa pământului. Creştinismul e cultul îndrăznelii fără limită şi izvorul de inspiraţie al celui mai nobil eroism”, p. 25.

Însă, nu trebuie să se înţeleagă de aici, nici faptul că Ortodoxia înseamnă fanatism, cum fac extremiştii noştri ortodocşi, crezând că prostia şi nebunia înseamnă de fapt…propovăduire a credinţei. Ca să vă dau un exemplu practic, ba, chiar două, trebuie să vă spun două poveşti scurte.

Un creştin ortodox a venit la mine ca să mă înveţe cât de profundă e Scriptura, povestindu-mi literal ultimele sale citiri din ea. Nu i se părea deloc ridicol să îi spună unui preot şi unui teolog cu studii postuniversitare şi care ştia ce face acasă, ce scrie şi traduce…câteva lucruri sumare. El credea că eu nu sunt înrădăcinat foarte bine în povestea literală a ce s-a întâmplat la Cana Galileii, la înmulţirea peştilor, la Cina cea de Taină etc.

Crezând că la Teologie noi învăţăm doar Doamne miluieşte!…a avut neobrăzarea fanatică [ omul era trecut de 60 de ani…] să îmi dea lecţii de…citire a Scripturii. Când i-am zis-o verde în faţă s-a supărat foc, m-a crezut pe mine nebun, a plecat şi nu l-am mai văzut de atunci! Adică nu a simţit deloc ridicolul situaţiei, pentru că fanatismul său era atât de mare, încât considera că poate să mă înveţe lucruri extrem de banale pentru mine.

E ca şi cum m-aş duce eu să învăţ pe un medic cum să opereze sau să învăţ pe un astronaut să navigheze prin spaţiu. Acesta a fost exemplul 1. Exemplul al 2-lea vine tot de la un om în vărstă, o doamnă de vreo 50-60 de ani, baptistă, care m-a găsit într-un anume context şi auzind că sunt preot ortodox…primul lucru care m-a întrebat a fost dacă…am citit Scriptura.

Doamnă evanghelizatoare, mata ce crezi că am citit eu, ca preot cu studii superioare în Teologie…tabla înmulţirii?…Nu a sesizat deloc ridicolul situaţiei, ba, dimpotrivă, a început să îmi turuie versetele kerigmatice baptiste [ adică alea fără preambul] şi că trebuie să Îl accept pe Iisus ca Domn şi Dumnezeu al meu. E ca şi când ai vorbi cu crocodilul din junglă. Poate că ăla ar avea mai multă înţelegere pentru tine, decât un fanatic cu aere de sfinţenie.

Însă din ambii confraţi ai mei ieşea acelaşi damf: mirosul atotştiinţei, al autosuficienţei şi al nesesizării că sunt ridicoli până în pânzele albe.

Ne întoarcem la Crainic şi precizăm faptul, că una este îndrăzneala sfântă a Sfinţilor şi alta e îndrăzneala orgolioasă a nebunilor şi a fanaticilor religioşi şi că nu se intersectează deloc aceste două tipuri de îndrăzneală. Unii îndrăznesc la Dumnezeu, ceilalţi se răţoiesc la apă mică.

„Dacă sfântul n-ar fi o sublimă demonstraţie în carne şi oase că omul se poate ridica prin virtute până la familiaritatea cu Dumnezeu, ar fi un monstru”, p. 26. Adevărat! Şi orice încercare de şarlatanizare a sfinţeniei e o monstruozitate greţoasă la culme, ceva, ca vaca moartă pe câmp, pe lângă care treci ţinându-te cu mâna de nas.

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: