Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.

***

Pentru Crainic educaţia era o formă de eroism, de participare la eroism, p. 27. „Precum împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos asimilează pe oameni Divinităţii, tot astfel cultul eroilor asimilează noile generaţii eroismului, le ridică la nivelul lui”, p 27.

Când nu poţi să accepţi o stare de mizerie a naţiunii, a societăţii în ansamblul ei, acest „stimulent”, spune Crainic, „împinge irezistibil la hotărâre şi la fapte mari”, p. 27. Şi, s-a observat în regimul comunist, că cei care au luptat împotriva sistemului, mai pe faţă sau tainic, au fost mişcaţi spre fapte mari de atmosfera apăsătoare pe care o trăia naţiunea română.

Prigoana, sărăcia, durerea te determină la o spiritualizare a ta mult mai mare decât atunci când le ai pe toate de-a gata. Dezvoltarea economică relaxează şi împătimeşte, pe când viaţa ascetică, grea, responsabilizează şi umanizează pe oamenii de caracter. Iar om de caracter e omul care merge după principiile după care a fost creat; care nu abdică de la ele.

„Fiecare tânăr de azi are ceva imperativ în glas când rosteşte: noi suntem generaţia decisivă! E o lozincă, dârză şi mândră, pe cât de jignitoare pentru mulţi dintre noi”, p. 29.

Când suntem înjosiţi ca naţiune trăim o „pornire spre eroism”, p. 29.

„Ţara aceasta e creată pe sacrificiul românilor şi exploatată în beneficiul veneticilor”, p. 29. Acelaşi lucru s-a repetat şi se repetă după 1898. Unii au murit şi părinţii lor îi plâng la cimitir iar alţii sunt investitorii şi profitorii de pe urma sângelui vărsat. Eroismul pierde în aparenţă iar nerecunoscătorii câştigă în aparenţă. Numai că în planul veşniciei, eroii sunt singurii câştigaţi.

Politicianul român, spunea Crainic despre politica anilor 30-40, a introdus în mentalitatea populară „ideea că în România se poate trăi pe nemuncite, din expediente şi combinaţii nemărturisite. Regimul politic de până acum a provocat dezgustul pentru muncă, aversiunea faţă de obligaţii şi datorii, dispreţul pentru organizarea constructivă”, p. 30. Vi se pare că trăim un dezgust, o neîncredere şi o lene mai mare faţă de muncă acum, în 2008? Nu vi se pare că suntem aceeaşi oameni fricoşi, diletanţi şi oportunişti ca şi cei de la începutul sec. al 20-lea?

În p. 31 autorul spune că cultura Europei e făcută de către greci şi latini, dar atât Grecia cât şi Italia sunt ţări aride şi nu bogate ca România la nivelul solului şi al reliefului. Dar, pentru că noi muncim puţin şi ne mulţumim cu puţin, străinii au văzut potenţialul nostru şi au venit ca să profite de el. De aceea, „în complicitate cu politicienii, au putut să le acapareze fără împotrivire [ se referă la resursele noastre naturale n.n.], punându-ne azi în starea de cel mai sărac popor în cea mai bogată ţară„, p. 31.

Autorul vedea în sport şi în avântul românilor vremii lui pentru sportul de performanţă o formă de eroism, p. 32. Şi, înşirând anumite atribute ale generaţiei tinere care e pornită spre lucruri mari, autorul precizează că generaţia tânără se defineşte prin:

1. gustul accentuat pentru sport

2. munca benevolă a intelectualilor în viaţa publică

3. dorinţa de performanţă, cu toată sărăcia noastră, cf. p. 32-33.

Iubirea de neam înseamnă să te identifici, să fii una „cu durerile şi aspiraţiile lui”, p. 33. „Nu te iubeşte cu adevărat decât cine suferă cu tine de durerea ta, p. 33, decât cel care îţi poartă durerea ca pe a lui.

Se pare însă că autorul dădea gir de autenticitate spirituală stigmatelor din spiritualitatea romano-catolică, p. 34, lucru cu care noi nu putem fi de acord.

În Domnul Hristos Iisus ni s-a descoperit „măsura tuturor lucrurilor şi a tuturor valorilor din această lume. Precum El e centrul timpului, de la care numărăm anii spre începutul lumii şi spre sfârşitul ei, tot astfel e măsura la care raportăm nivelurile de viaţă atinse înainte de El sau după El”, p. 36.

Creştinismul observă toate credinţele şi sistemele filosofice păgâne ca pe nişte „lucruri moarte…cu sentimentul tragediei în care s-au ruinat roate aceste sublime încercări ale spiritului omenesc”, p. 37. Însă, dezolarea pe care o trăim vizavi de ansamblul credinţelor şi filosofiilor păgâne, nu trebuie să ne facă să nu luăm lucrurile pozitive din toate la un loc.

Creştinismul ne-a făcut să vedem atât măreţia cât şi mizeria umanităţii, p. 37. Autorul îl consideră pe Plato/Platon cel mai mare filosof al lumii, p. 39. Desăvârşirea personală după care au tânjit toate geniile păgâne a fost Hristos, Dumnezeu-omul, p. 41.

„Fără puterea harului, Ortodoxia nu se poate concepe”, p. 42.

„Concepţia panbisericească a lui Dionisie Areopagitul o vedem transpusă în locaşurile noastre de rugăciune. Sus, în locul cel mai înalt al clădirii, domină chipul zugrăvit al Mântuitorului. Imediat sub el e zugrăvită aşa-numita liturghie cerească simbolizând ierarhia din ceruri, iar jos în altar ierarhia bisericească săvârşeşte liturghia la care participă poporul. Transmiterea harurilor şi rugăciunea cultică se fac în asentimentul de solidaritate al întregii făpturi văzute şi nevăzute. Nu numai omul participă la taina sfinţirii vieţii, ci natura întreagă cu vieţuitoarele şi lucrurile din ea”, p. 49.

Nichifor Crainic spunea aici adevărul gol-goluţ despre influenţa teologiei Sfântului Dionisie Areopagitul, începând cu secolul 1, în mentalitatea teologică, iconografia şi viaţa Bisericii Ortodoxe. Pantocratorul, ierarhiile cereşti şi cele bisericeşti, Tainele şi viaţa mistică a Bisericii sunt evaluate, adâncite şi teologhisite de către Sfântul Dionisie.

Tocmai de aceea – cum spuneam şi altă dată – furia protestanţilor începând cu secol. 17-18 a fost enormă pe Sfântul Dionisie, când şi-au dat seama că Dionisie e punctul de legătură între teologia secolului 1 creştin şi teologia secolului al 2-lea creştin şi că e cel mai mare martor al Tradiţiei care neagă vehement orice idee de secol 1 al Bisericii care nu ar avea Taine, locaşe, cărţi de cult, ierarhie, monahism sau viaţă mistică. Bineînţeles, toate acestea, în alţi termeni şi în alte condiţii decât noi astăzi. Existau lucruri mai mult sau mai puţin dezvoltate metodic, însă structura de astăzi a Bisericii, fundamentul Bisericii e de secol 1 şi nu de secol 4 sau mai recent.

Sinoadele Ecumenice nu au inventat subiectele credinţei ci au precizat dogmatic, împotriva ereticilor care le negau, adevărurile de credinţă ale Prorocilor şi Apostolilor, adică conform Revelaţiei dumnezeieşti, credinţă trăită efectiv până atunci. Dacă mergem pe ideea inventării credinţei în epoca post-apostolică ne tăiem craca de sub picioare. Credem că teologia şi ştiinţa teologică a viitorului vor dovedi acest fals magistral, această falsificare magistrală a Tradiţiei şi istoriei Bisericii pe care a operat-o din secolul 16 protestantismul.

Adică teologia ortodoxă a viitorului va trebui să dovedească faptic şi să sublinieze metodic adevărul, cum că secolul 1 al Bisericii şi celelalte de după el la un loc au înlănţuire organică şi că adevărurile Revelaţiei lui Hristos şi ale Apostolilor au fost păstrate cu multă atenţie, cu multă iubire şi simţ martiric peste veacuri. Fără această recuperare esenţială a adevărului integral al Tradiţiei Bisericii Ortodoxe, celei una, suntem ca fiii de împăraţi care ne credem sclavi.

Potrivit Molitfelnicului ortodox, continuă Crainic, „Biserica Ortodoxă apare ca un filtru uriaş, prin care omul şi natura se curăţă de zgura păcatului şi se iluminează pentru a se desăvârşi”, p. 48. Şi aici autorul vrea să ne spună că toate rugăciunile de sfinţire ale lucrurilor şi ale fiinţelor care se regăsesc în cartea de slujbă a preotului, amintită mai sus, au la bază ideea de „solidaritate cosmică”, dar şi pe aceea că toate sunt destinate sfinţirii lor prin harul Treimii, cf. p. 48.

Biserica Ortodoxă nu vede pe om separat de natură, de cosmos, de creaţia lui Dumnezeu, ci distinct de ele şi având rolul de mijlocitor şi transfigurator al creaţiei. Tocmai de aceea noi avem un singur cap, pe Hristos Pantocratorul şi nu avem nevoie de un papă vizibil, p. 48. „Hristos e actualitatea veşnică a Bisericii, iar un vicar, adică un locţiitor, ar însemna absenţa sau concediul [ concedierea n.n.] lui Hristos din ea. O asemenea erezie şi o asemenea trufie nu-şi au locul în concepţia noastră ortodoxă, unde membrii aceleaşi trepte ierarhice sunt egali prin sarcina harică, iar nu prin drept de moştenire istorică sau de stăpânire asupra lumii”, p. 48-49.

Natura creată nu e uniformă ci extrem de variată, p. 49. „Fiecare lucru e ceva aparte şi participă la bucuria de a trăi şi de a adora pe Dumnezeu, după capacitatea variată cu care a fost înzestrat prin creaţie.

Egalitatea, fraternitatea şi libertatea, în sens material şi ierarhic, cum le-a înţeles revoluţia franceză, sau uniformitatea, pe care vrea s-o realizeze comunismul, sunt utopii, adică lucruri ce nu corespund cu nimic din constituţia ierarhică a lumii„, p. 49.

„Comuniştii, asmuţiţi de vrăjmaşii lui Hristos, care sunt evreii, duşmănesc Ortodoxia sub pretextul că ea ar susţine burghezia capitalistă. Cât de absurdă e această învinuire se vede de acolo că o burghezie capitalistă creştină nu prea există! Capitalul bancar, industrial şi comercial în România aparţine în covârşitoare majoritate evreilor şi străinilor de credinţa noastră”, p. 50. Şi azi lucrurile sunt trase la xerox. Tocmai de aceea apar construcţii care rivalizează cu gardul Bisericilor ortodoxe şi nu numai sau apar emisiuni, filme, editoriale care împing la ura faţă de ortodocşi, la deprecierea lor şi chiar, uneori, la lichidarea lor fizică.

Universalitatea Bisericii nu elimină, nu exclude particularismul naţional, regional, istoric, politic, economic, cultural al Bisericilor particulare. Dumnezeu a creat diversitatea, varietatea şi nu i-a făcut pe toţi egali sau la fel de frumoşi sau la fel de deştepţi. Ortodoxia „urmăreşte unitatea în spirit şi, pentru a ajunge la această ţintă, porneşte de la varietatea naturală a lumii”, p. 50.

„Catolicismul,impunând popoarelor una şi aceeaşi limbă, cea latină, desconsideră sensul minunii din ziua coborârii Duhului Sfânt. Ortodoxia se conformează sensului acestei minuni, respectând graiul şi individualitatea etnică a fiecărui neam. Naţiunile, prin urmare, sunt unităţi variate ale naturii create şi ele intră ca atare în organismul ierarhic al Bisericii”, p. 51.

„Catolicismul, făcând din scaunul vicarului unicul său scaun, universalizează ceea ce e local, pe când Ortodoxia localizează ceea ce e universal. Căci capul Bisericii noastre nu e un vicar oarecare, ci Însuşi Hristos Pantocratorul. Iar Hristos, ca fire dumnezeiască, e prezent pretutindeni şi în orice loc e centrul şi focarul vieţii noastre”, p. 51.

În concluzie Ortodoxia e a tuturora, e pentru toţi de pe tot pământul, pentru că îi respectă pe toţi cu individualitatea, cu particularitatea lor, dar pe toţi îi aduce în simfonia sau în acelaşi Duh al moştenirii una dogmatice şi canonice şi al frăţietăţii smerite. Dacă vrei să accentuezi o particularitate teologică locală ieşi din universalul Tradiţiei Bisericii, deşi fiecare Biserică locală are particularităţi sale notabile.

Geniul teologic la care suntem chemaţi cu toţii e acela de a îmbina în viaţa noastră particularul nostru românesc în domeniul teologiei şi al vieţii duhovniceşti cu universalul Tradiţiei Bisericii, dând preeminenţă universalului în dauna particularului. Pentru aceasta trebuie să studiem particularităţile fiecărei Biserici Ortodoxe naţionale, dar, să vedem în toate tradiţiile particulare punctele de convergenţă cu marea Tradiţie a Bisericii din toate timpurile.

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: