Despre Ortodoxie şi etnocraţie cu Profesorul Nichifor Crainic [6]

Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.

***

În disputa cu Herescu, Crainic accentuează că e de partea clasicismului, a studiului limbilor clasice, pentru că Ortodoxia s-a exprimat în termenii limbilor clasice, p. 55. Din păcate însă, îl numeşte pe Sfântul Dionisie Areopagitul „neoplatonic”, în p. 56, şi, se pare că credita realitatea extazelor lui Plotin, cf. Ibidem.

Îl numeşte şi pe Sfântul Maxim Mărturisitorul drept „filosof bizantin”, p. 57. Poate că e o concesie în polemica cu un om care nu avea racordare cu teologia ortodoxă.

Dar, dincolo de toate aceste mici lucruri care ne displac la Crainic, acesta îi reproşează latinistului Herescu că nu cunoaşte aportul fundamental al creştinismului bizantin la cultura clasică, conchizând: „dacă însuşi creştinismul n-ar fi salvat pustiirii barbare patrimoniul antichităţii, astăzi n-ar exista nici clasicism, nici clasicişti!”, p. 58. Da, e adevărat!

Şi, precizează nespus de bine faptul că „ ceea ce noi numim astăzi clasicism nu este şi nu poate să fie în nici un caz o identitate de simţire şi de gândire cu lumea antică”, p. 58.

Şi continuă: „un creştin din veacurile primare se simţea incomparabil mai înrudit cu antichitatea decât un clasicist din vremea noastră”, p. 58-59. Clasicismul nu a amprentat la modul fundamental credinţa creştină, precizează autorul, ci el „a intrat definitiv în patrimoniul creştin ca element subordonat”, p. 59. Subordonarea culturii clasice antice credinţei creştine se constituie în „temelia culturii europene”, p. 59.

Crainic le reproşează intelectualilor români că cunosc clasicismul sau renaşterea numai din perspectivă romano-catolică, occidentală, când reînvierea clasicismului în Occident, reînviere care s-a numit Renaştere, „se datorează tradiţiei culturale şi puterii de iradiaţie a Bizanţului imperial”, p. 59, adică Ortodoxiei.

Din sec. 5 d. Hr., de când Occidentul cade sub barbari, trec trei secole de „noapte medievală”, „timp în care aproape se pierde contactul cu spiritul culturii antice”, p. 59 în Occident.

Constantinopolul ortodox însă, pentru 1000 de ani, până la căderea sa sub turci, este „Parisul Evului Mediu”, adică „oraşul mondial şi centrul de iradiaţie pentru lumea întreagă. […] Pentru toată suflarea din afara imperiului [ Imperiul Roman de Răsărit, care era ortodox, cu capitala la Constantinopol n.n.], creştină sau barbară, a fi civilizat înseamnă a se modela după idealul bizantin. Regii, fie barbari, fie încreştinaţi, din Răsărit, din Nord sau din Apus, aici îşi cerşesc titlurile de nobleţă. Însuşi Carol cel Mare, încoronat de Papă în catedrala Sfântului Petru, îşi negociază titlul imperial la Bizanţ”, p. 60.

Asceza Bizanţului nu l-a făcut pasiv ci războinic şi misionar, cf. p. 60.

Şi Crainic avea un regret – pe care şi noi îl trăim la cote mari – acela că nu are cunoştinţe vaste, specializate, despre istoria Bisericii: „ Uneori îmi pare nespus de rău că nu sunt istoric de pregătire ca să arăt conaţionalilor mei strălucirea milenară şi universală a Bizanţului ortodox, în mod nedemn ponegrit de ei [ de intelectualii români fără coloană vertebrală ortodoxă n.n.] sub influenţa autorilor catolici de după Marea schismă, şi să scot în relief tot ce-i datorăm ca organizaţie de stat, ca fiinţă a dreptului românesc, ca Biserică şi cultură religioasă, ca civilizaţie populară coborâtă până la ţăranca din Argeş, care poartă şi azi costumul imperial al domniţelor din cetatea lui Constantin, şi până la baladele bătrâneşti, ce cântă slava aceleiaşi cetăţi.

Există într-adevăr o romanitate vie, o conştiinţă imperială a neamului nostru, dar ea nu e cea fabricată târziu de artificiile filologice ale latiniştilor ardeleni, ci aceea îmbrăcată în formele istorice ale statului român independent, în care a trăit necontenit vie amintirea şi modelul Imperiului Roman de Răsărit al Ortodoxiei.

În amintirea lui şi-au purtat luptele marii noştri voievozi, apărându-şi credinţa şi românismul.

Adesea m-apucă un necaz amar pe Nicolae Iorga, care ştie perfect toate aceste lucruri şi le-a risipit în sute şi mii de cărţi şi broşuri, fără să le adune încă într-o sinteză spre luminarea tuturor”, p. 60-61.

Creştinismul a găsit „un fond aperceptiv pe care se grefează”, adică conceptele filosofiei antice greceşti. Idee de logos şi de dumnezeu necunoscut vin ca să îl ajute pe Sfântul Ioan Evanghelistul care vorbeşte despre Logosul Tatălui, adică despre Fiul lui Dumnezeu care se face şi Fiul omului şi pe Sfântul Pavel, care, pe baza dumnezeului necunoscut le vorbeşte atenienilor, cf. p. 61-62.

Creştinismul apare între vorbitorii de limbă greacă şi Apostolii Domnului fac apel la elementele filosofico-teologice familiare acestora, p. 62.

Care e relaţia dintre creştinism şi cultura păgână antică? La această întrebare Crainic răspunde: creştinismul selecţionează şi asimilează cultura păgână antică, „în măsura în care ea nu contrazice învăţătura Mântuitorului şi înfăţişează afinităţi elective cu aceasta”, p. 63.

La fel ar trebui să facem şi noi în postmodernitate: să ne însuşim modul interdisciplinar de lucru al postmodernităţii, să vedem valenţele particularului în armonie cu cele ale generalului, să avem perspectivă universalistă în ceea ce priveşte racordarea noastră tehnologică, ştiinţifică, politică, economică, socială la modul de viaţă al întregii planete, facilitată de minune de internet.

Frica de a asimila rezultatele ştiinţifico-tehnologice ale epocii noastră, lucrurile ei de excelenţă arată că nu suntem ortodocşi şi teologi cu fundamente reale în Tradiţia Bisericii, Tradiţie care s-a exprimat deopotrivă în termeni particulari dar şi generali, universali. Dacă ne e teamă să asimilăm ceea ce e propriu Ortodoxiei arătăm că trăim în trecut şi nu în prezent.

Şi Ortodoxia e credinţa dialogului şi a cunoaşterii reciproce iar internetul şi televiziunea şi radioul folosite ortodox facilitează dialogul şi relaţia. Ortodoxia e credinţa păcii şi a îndumnezeirii, adică vrea să facă dintr-un om dereglat, pătimaş, care se învârte cu nasul numai prin noroaiele patimilor un om dumnezeiesc, plin de virtuţi cereşti, plin de echilibru şi care să-şi pună potenţele în sprijinul progresului şi al binelui umanităţii.

Hipertehnologia actuală este un mediu misionar ortodox nepreţuit, care trebuie folosit cu discernământ şi în termenii zilei, pentru ca mesajul ortodox să aibă impact, să fie viu şi să cucerească inimile oamenilor.

Adică nu trebuie să ne temem de dialog, de tehnologie, de nou, nu trebuie să ne temem de cei care ne contestă, nu trebuie să ne temem de prezent sau viitor, ci trebuie să arătăm, pas cu pas, cine suntem noi, cum trăim, ce vrem, ce viziune magistrală ne animă: aceea a pământului şi a cerului nou, a dimensiunii transfigurate a creaţiei prin harul Prea Sfintei Treimi.

Pentru grecul păgân, continuă autorul, Iliada nu era o carte literară ca pentru noi, ci „Biblia sacră a poporului Eladei”, p. 63. Grecii păgâni îşi considerau cărţile pe care le scriau drept „inspirate” şi nu trăiau relaţia cu cartea ca pe un mod de industrializare a scrisului, ci ca pe o „descoperire”, p. 63.

Citându-l pe istoricul german Theodor Birt, autorul nostru spune că „mănăstirile ne-au salvat comorile spirituale ale antichităţii, acele comori fără de care nu s-ar putea concepe viaţa modernă”, p. 68. „Ceea ce numim spirit european, rezultat din fuziunea creştinismului cu antichitatea, se razimă pe geniul cunoscut sau anonim al călugărilor„, p. 68.

Şi, pentru că şi în vremea sa, cât şi acum, se elogiau şi se elogiază universităţile occidentale într-un mod exclusivist, autorul spune că în veacul al 5-lea d. Hr., când Occidentul intra în noaptea barbară, când ajunge sub stăpânirea barbarilor, în Constantinopol se deschide celebra Universitate imperială, întemeiată de împăratul Teodosie al II-lea, în 425, p. 68.

Deci, când Occidentul creştin era vai de mama lui şi nu avea de niciunelea în domeniul culturii, creştinii din Imperiul Roman de Răsărit, la Constantinopol, aveau o Universitate bilingvă, conform datelor furnizate de către savantul istoric A. A. Vasiliev şi în care funcţionau 13 profesori de latină, 15 de literatură greacă, unul de filozofie şi 2 profesori de jurisprudenţă, aceasta fiind prima universitate creştină, de stat, din lume, cf. p. 68.

Vechile şcoli creştine de la Alexandria şi Antiohia erau particulare, p. 68 iar această Universitate imperială de la Constantinopol a fost „Sorbona Evului Mediu”, p. 68.

Prin cruciadele începutului de mileniu al 2-lea creştin se transportă cultura bizantină în Occident, p. 69. Acesta e marele adevăr care va iniţia scolastica şi redescoperirea filosofiei păgâne greceşti în Occident. „Istoricul Nordström ne vorbeşte de uimirea cavalerilor cruciaţi care, ajunşi la Constantinopol, descopereau că Platon, Aristotel şi ceilalţi autori vechi erau aici lecturi obişnuite ale cărturarilor – în vreme ce în Apus, la această dată, nu se cunoşteau încă nici din traduceri.

Acelaşi istoric ne mai spune că, după descoperirea Bizanţului de către cruciaţi, se creează în Europa curentul ca tinerii să vină aici în Răsărit pentru a-şi desăvârşii studiile. Iar intelectualii noştri cunosc, desigur, cel puţin din istoria filosofiei, că bizantinul Gemistos Plethon introduce platonismul în Florenţa Renaşterii.

În veacurile premergătoare Renaşterii, ne spune A. A. Vasiliev, tratatele de medicină ale Bizanţului ajunseseră manuale normative în şcolile apusene”, p. 69.

Necunoaşterea realei istorii a Bisericii Ortodoxe Universale cea de două mii de ani ne duce la tot felul de păreri şi opinii hilare. Istoria Imperiului Roman de Răsărit, mai pe înţeles, a ortodocşilor răsăriteni a fost falsificată de vreo 2-3 secole în mod sistematic de teologii şi oamenii de ştiinţă apuseni.

Tocmai de aceea ni se neagă autenticitatea unor Sfinţi, ni se neagă veridicitatea credinţei, istoria, cultul, existenţa, pentru că se doreşte minimalizarea în forţă, sistematică a noastră, a creştinilor ortodocşi orientali de către centralismul papal apusean sau de protestantismul pulverizat în tot felul de secte.

Ne rugăm lui Dumnezeu şi credem, nădăjduim, că viitorii teologi şi oameni de ştiinţă ortodocşi vor scoate în evidenţă în viitor faptul că istoria Bisericii Ortodoxe Universale nu are hiatusuri şi că ea a însemnat o continuă şi dumnezeiască experiere eclesială a vieţii cu Dumnezeu. Când vom pune la un loc elementele scriptice şi elementele arheologice, elementele Tradiţiei Bisericii, într-un cuvânt, se va descoperi faptul că istoria şi comoara de experienţă şi de creaţie a Bisericii sunt incomparabile cu cele ale unei alte instituţii de dinainte sau de după întruparea Logosului dumnezeiesc.

Pr. Dorin