Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.
***
„Geniul [creaţiei n.n.] a fost al Eladei, iar talentul de a-l imita, al Romei”, p. 70. De aceea, Crainic spune că cultura latină e în fond o cultură greacă, p. 70.
Sentinţele lui Petru Lombardul, „adică dogmatica romano-catolică normativă în Evul Mediu apusean e alcătuită după chipul şi asemănarea lui Damaschin”, p. 71.
„Măduva speculaţiei mistice occidentale e Dionisie. Măduva speculaţiei dogmatice e Aristotel. Făuritorul acestei asimilări a gândirii antice în creştinism e însă Bizanţul”, p. 72.
De la p. 73 începe un portret al Mântuitorului Hristos, autorul spunând că naşterea Domnului „e cel mai mare eveniment din istoria omenirii”, cf. Ibidem.
Cum mor cei care se luptă cu Hristos? Rău de tot. „Cu cât cineva izbeşte mai violent în Iisus Hristos, cu atât îl apucă groaza mai adâncă în faţa infinitului p care îl crede adversar. Împăratul Iulian Apostatul, care voia să detroneze pe Iisus, a murit strigând: Ai învins, Galileene! Împăratul Nero, care frigea pe creştini în flăcări, a murit nebun. Filosoful anticreştin Auguste Comte a murit smintit. Filosoful Friedrich Nietzsche, care se credea Antichrist, a murit nebun. Lenin, ţarul roşu, care a declarat ultimul război violent împotriva lui Hristos, a murit nebun. Cine izbeşte în Iisus Hristos nu loveşte pe Iisus Hristos, ci se izbeşte pe sine însuşi”, p. 74-75.
„Minunile lui Dumnezeu sunt simple. Minunile lui Dumnezeu nu sunt complicate şi nu izbesc ochiul ca minunile diavolului sau ca minunile omului întovărăşit cu el. Minunile lui Dumnezeu sunt mai simple decât cele mai simple lucruri din lume. Minunile lui Dumnezeu sunt uneori atât de simple încât ochiul nostru, deprins cu spectacole grandioase, nu le mai poate observa. Îţi trebuie ochiul cel dinlăuntru, al sufletului, ca să le poţi lămuri”, p. 76.
Da, minunile lui Dumnezeu din viaţa noastră sunt calme, simple, adânci, ne mântuie la tot pasul, ne înseninează la tot pasul, ne întăresc clipă de clipă şi, dacă nu vorbim despre ele, dacă nu le spunem şi altora, e ca şi când nu ar fi fost niciodată, ca şi când nu s-ar fi petrecut niciodată.
Însă noi ştim că s-au petrecut pentru că Dumnezeu ne-a scăpat de un accident banal, în care ne puteam rupe piciorul sau ne puteam scoate ochii, ne-a scăpat de un atac de panică, ne-a înseninat într-o zi tristă prin ceva sau cineva, ne-a dat o informaţie lămuritoare de sine, ne-a uşurat de povara unui păcat sau a unui gând…Minunile lui Dumnezeu din viaţa noastră sunt extrem de numeroase şi despre ele trebuie să vorbim, pentru ca să folosim şi pe alţii.
Dacă în filosofie învierea este „un postulat metafizic”, pentru creştinul ortodox învierea „e un fapt istoric”, p. 81.
„Naivul cult egiptean al mumiilor, adică al trupurilor salvate putrefacţiei pentru a putea fi regăsite de suflete, e mai aproape de ideea personalităţii din creştinism. Dar balsamurile celor vechi erau şi ele tot materii prin care credeau că pot salva materia trupului. Trupul mort e însă mortăciune şi el nu se poate salva pentru reîntregirea personalităţii decât prin înviere, adică prin transfigurare miraculoasă. Nu balsamurile, ci Duhul divin îl poate salva din moarte”, p. 85.
„Nu ştiu dacă aţi observat cu toţii următorul adevăr: cu cât lucrurile sunt mai simple cu atât sunt mai neexplicabile pentru mintea noastră; şi cu cât lucrurile sunt mai complicate cu atât sunt mai explicabile”, p. 88.
Iisus nu a venit în lume, subliniază autorul nostru, pentru a fi obiect de studiu în filosofie şi ştiinţă în general sau obiect de inventariere teologică. Nu! Pentru că, „creştinismul nu e nici filosofie, nici ştiinţă şi nici teologie. Creştinismul e suprema regulă de viaţă prin care putem să biruim mizeria universală şi mizeria morţii”, p. 89.
Crainic ne invită să contemplăm durerea oamenilor, nefericirea lor. Ne invită să luăm aminte la ce este în jurul nostru. „Uitaţi-vă împrejur şi vedeţi cerşetorii la fiecare pas, cu oasele străpungându-le pielea; priviţi copiii palizi şi vagabonzi de pe care curg zdrenţele de împrumut; observaţi pe micul funcţionar cu casă grea, care nu-şi poate plăti chiria într-o colibă de mahala; staţi puţin la colţul străzii şi vedeţi acele mame cu sânii uscaţi din care pruncii închirciţi sug încă iluzii. […] Coborâţi-vă gândul departe în sat, la ţăranul cu faţă de martir, la ţărăncuţa de 25 de ani care arată ca o babă; la pescarul din Deltă care spintecă moruni să ne trimită nouă icre negre, în timp ce copiii i se sting de boală”, p. 93.
Şi această contemplare a durerii, a mizeriei şi a sărăciei din jur este atributul definitoriu al unui creştin care se pătrunde de durerea şi jalea omenirii, pentru că o iubeşte. Numai dacă iubeşti şi suferi pentru durerea şi nefericirea multora poţi să te gândeşti la ei, să îi doreşti, să îi alini cu rugăciunea ta.
Şi autorul suspină: ” Cât de frumoasă ar putea să fie această lume a lui Dumnezeu şi cât de adânc o răneşte şi o sluţeşte vitriolul mizeriei!”, p. 93.
„Iubirea pentru mizeria omenească se numeşte în limba noastră milă. E un cuvânt frumos, e un cuvânt duios şi adânc: milă – parcă e închegat din lacrimi şi din miere. Când ţi-e milă de cineva, în clipa aceea trăieşti în sufletul tău toată nenorocirea lui. Te uiţi pe tine însuţi, înecat în durerea lui. Şi nu ştiu cum, dar dacă plângi pentru el, parcă plângi totodată şi pentru tine. Când plângi pentru un nenorocit, parcă te plângi pe tine cu lacrimile lui. Aceasta e mila. o înfrăţire intimă, adâncă, a sufletului tău cu sufletul lui, până la confuzia amândurora în una şi aceeaşi durere”, p. 94.
Cuvinte copleşitoare! Da, când plângi pentru altul, recunoşti de fapt frăţietatea dintre voi şi dintre voi doi şi întreaga lume, tocmai de aceea a-l plânge pe el înseamnă a te plânge pe tine. Pentru că şi tu eşti în aceeaşi durere ca el, chiar dacă o trăieşti mai stins decât el.
Pr. Dorin
