O, Demostene, toată viaţa ta ai mâncat lobodă!

A gândi pentru ca să gândeşti înseamnă – fără ambiguităţi – că trăieşti în zona parvenitismului ideilor. Ideile nu îţi aparţin dar încerci să le intuieşti sensul în mod fraudulos, din afară de inima ta. Când încerci să imiţi gândirea altuia, când încerci să furi sensul existenţial al altuia, fără ca el să treacă prin tine sau ca tu să ai gândul tău, nu eşti decât un escroc reflexiv, care doreşte să fie în mod abuziv gentleman în domeniul gândirii.

Umbli după sens sau alegi orice sens la întâmplare, în tinereţea căutărilor pentru a gândi, până când, într-un târziu, înţelegi că a gândi înseamnă ceea ce ai devenit tu, nu ceea ce îţi imaginezi că ar trebui să fii. Tu eşti gândul. Iar dacă eşti mai puţin decât sperai sau decât ai fi putut fi nu trebuie să îţi pară rău că eşti propriul tău gând. Când eşti gândul tău atunci te ai, te stăpâneşti.

Unii încearcă să desfrunzească fraza sau să îi pună cât mai mulţi fulgi pentru că nu se recunosc. Nu ştiu cine sunt şi cât de mult s-au simplificat, fapt pentru care spun că nu au idei. Când te simplifici ai multe idei, dar nu le mai simţi ca ale tale, pentru că nu te mai crezi centrul pământului. Când te crezi centru nu mai vezi pe nimeni şi centrificarea ta e un gol existenţial.

Un om smerit are multe idei dar nu mai are verbalizări prea multe. Sau îşi pierde tonusul discursului şi gândeşte numai în sentinţe. Constantin Noica avea dreptate când cerea ca sentinţa, aforismul să devină concept, adică idee, adică o muncă organizată într-un sens experimental. Dacă ai căutări reale, atunci ele nu se sfârşesc toată viaţa.

Numai că ideea nu trebuie să înlocuie viaţa, experienţa vieţii. Umblarea după ideea ta trebuie să nască opera ta. Sunt de acord până aici cu Noica filosoful! Dar ideea care dislocă viaţa, experienţa e neproductivă şi sunt de acord cu experienţa care întrece conceptul, şi sunt de partea filosofului Pleşu.

Gânduri pe marginea Jurnalului de la Păltiniş din care mai am foarte puţin, la recitire. Se îmbină în sufletul meu în acest moment jurnalul lui G. L., cu primele 4 scrisori ale lui Nietzsche, cu soarele viu de sfârşit de septembrie, cu ziua aniversară, la un an de la întronizarea Părintelui Patriarh şi cu dorurile mele neîmplinite şi cu grijile mele şi cu păcatele mele şi cu cărţile la care scriu şi cu cărţile la care aş vrea să scriu…

Care e ideea şi care e izvorul ideii? Nu cumva am ajuns atât de infantili încât să nu mai observăm că ideea noastră depăşeşte raţiunea noastră, sentimentele noastre, voinţa noastră, că ne depăşeşte şi pe noi?

E interesant că în toată viaţa mea cărţile citite au devenit părţi constitutive din mine. Nu le-am considerat artefacte, proteze, apendice, ci rădăcini, pietre de construcţie, ferestre ale templului meu interior. De aceea eu vorbesc în mine cu ideile ca şi cu oamenii. Ideile sunt vii pentru mine ca şi oamenii care le-au emis, prin care au trecut.

De fapt ideile nu trec prin oameni ci se nasc din oameni, sunt părţi din oamenii care le-au trăit. Experienţa lor, mai urâtă sau mai sfântă se imprimă în mine. Cu ce să le compar? Cu nişte culori care ne pătează mâinile. Ele se imprimă…ca pecetea în ceară, ca imaginea pe retină…

Numai că atunci când le desparţi de raţionalitatea lor ideile devin obiecte şmanglerite de la alţii, care nu te reprezintă. Şi, o, Demostene, toată viaţa ta ai furat numai vocale şi consoane şi nu gânduri! Tocmai de aceea gândurile furate sunt nişte enigme. Toate gândurile gândite – şi nu cele lăsate în paragină – au devenit tu, nu ţi le mai fură nimeni. Dacă le pui copyright nu câştigi nimic, pentru că ideile sunt intransmisibile.

Dacă vrei să îmi furi amprentele ideilor puse pe foi nu câştigi nimic, pentru că ideile au devenit una cu fiinţa mea cea mai adâncă. Şi, când am reacţionat la piaţa ideilor a d-lui Patapievici, m-am referit la acest lucru: ideile sunt în oameni, sunt oamenii, sunt ceea ce au devenit oamenii şi ele nu merg de capul lor! Ideile nu spun nimic nimănui! Oamenii care sunt ideile, care au devenit idee vie, perplexantă, uluitoare, spun ceva zguduitor oricărei conştiinţe.

Da, Demostene! Nu poţi să înveţi gândirea mimând-o în oglindă! Oratoria nu stă în cum îţi mişti gura, în cât de mult ţi se văd dinţii, în câte cunoştinţe ai tu şi care nu te reprezintă! Oratoria e viaţa ta într-o revărsare năucitoare, pustiitoare… Oratoria cea mai înaltă pustieşte totul în jur.

Domnul când vorbea se terminau…toate gândurile. Marii predicatori ai Bisericii opreau gândurile în loc. Oratoria prin excelenţă e ceva care atunci începe, e o gândire de negândit înainte, e ceva care nu sperai să auzi, să vezi, să se petreacă în faţa ta. E un eveniment perplexant. Tocmai de aceea e convertitoare.

Dacă luăm cuvintele Sfântului Petru care au convertit mii de oameni, după Cincizecime, şi le rostim şi noi unei mulţimi de oameni pe stadion, cum fac neoprotestanţii, nu convertim tot stadionul! Lumea rămâne la fel. Ideile, cuvintele, deci nu convertesc de unele singure! Trebuie să existe omul, cuvântul viu, prin care să curgă cuvintele Treimii Prea Sfinte, pentru ca lumii să i se taie… respiraţia.

Gândul care eşti, gândul care devii e atât de frumos încât atunci când te contemplă altul i se taie respiraţia. Nu mai poţi să gândeşti gândul care coboară din cer, care zideşte casa nefăcută de mână omenească a sufletului.

Şi, cu toate acestea, fulminantul are nevoie de multă înşiruire de date, de multe şlefuiri, dar, în primul rând, are nevoie să dai drumul jgheabului sufletului, al fiinţei tale, ca să curgă în cea mai splendidă adâncime şi limpezime a lui.

Ai înţeles, Demostene?! Vorbitul în oglindă şi vorbitul ca la televizor te fac „o prezenţă agreabilă” dar nu…un re-convertitor de oameni, un re-născător de oameni. Avem mulţi agreabili, avem mulţi prefăcuţi, avem mulţi pişicheri ai gândului, dar prea puţini…unici ai reconfigurărilor umane. Şi, în ţara unde nu se nasc unici inexplicabili, domneşte lamentabilul elogissim.

Pr. Dorin