Tinerele generaţii, pregătite pentru…o manipulare facilă

Emo vine de la…emoţionat, emotiv, sau…emoticon?

Sunt emotivi adolescenţii, adică, sunt mai sensibili decât restul lumii sau sunt labili psihic, aşa cum sugerează comentatorii fenomenului? Sau vor să se integreze neapărat într-un trand şocant?

Îmi amintesc că noi am făcut parte, la vârsta noastră, cu voie sau fără voie, din generaţia pro. Amândouă  denumirile fiind, de fapt, nişte ştampile aplicate asupra unor generaţii cu forţa, cu forţa mediatică, indiferent de numărul real al celor care s-au integrat sau se integrează cu adevărat în curent.

Există un trand vestimentar, un trand comportamental, pe care adolescentul îl miroase şi despre care înţelege sau crede că, dacă nu s-ar integra în acesta, nu ar mai fi primit sau bine văzut în comunitatea celor de o seamă cu el. Asta nu înseamnă că îşi însuşeşte automat mentalitatea vremii sale sau că o înţelege măcar. Sau poate să se comporte spontan ca şi ceilalţi, imitativ, fără să-şi pună vreodată problema normalităţii sau anormalităţii psihologiei sale.

După generaţii de revoltaţi sau de revoluţionari, care au vrut să schimbe faţa lumii, generaţia emo reeditează o angoasă a pierderii bruşte a identităţii şi a valorilor tradiţionale, a degringoladei interioare şi a neregăsirii unui paşaport spiritual propriu.

Din când în când se mai nasc astfel de generaţii de sacrificiu. Unii vin şi revoluţionează lumea, iar alţii suportă fără să fi dorit schimbările şi suferă pentru că, fiinţial, nu au organ de adaptare la un asemenea proces, la un mod de a percepe existenţa care le răstoarnă ceasul ontologic şi care nu li se potriveşte. Această nepotrivire e resimţită în mod concret ca o tragedie în plan spiritual şi psihologic. Şi nu pare că reuşesc să alarmeze pe nimeni, pentru că lumea trebuie să-şi urmeze cursul, conform minciunii ideologice şi evoluţioniste.

Schimbările istorice sunt ca schimbările de climă. Modernitatea a început cu răul secolului (le mal du siècle) şi cu poeţii blestemaţi (les poètes maudits). Postmodernitatea are valul ei de victime, care par să se numească emo. O postmodernitate trăită ca mentalitate globală, dar prespălată local.

Ca aspect interior şi exterior, tinerii români emo încep să semene din ce în ce mai rău cu emoticoanele de care abuzează în loc de cuvinte pe net: sunt galbeni de emoţie dar şi de lipsă de emoţie adevărată.

Modelele acestor tineri încep să nu mai fie oameni, ci figurine pe care le găsesc în jocurile de pe calculator sau în desenele animate japoneze. Încât tinerii noştri Pokemoni nu mai au nici măcar nişte idoli vii, ci nişte modele de carton pe pixeli.

E o generaţie infantilizată emoţional, afectiv, care îşi afişează ostentativ sensibilitatea maladivă. O generaţie ajutată să aibă deficienţe de raţionament clar şi de judecată. Care gândeşte şi simte periferic şi în acelaşi timp se simte o non-valoare, o anti-valoare, dar se complace în nefericirea ei savuroasă, de a nu face nimic şi a-şi contempla starea de prelingere pe caldarâmul istoriei.

Până la generaţia emo se vorbea mereu de generaţii precoce, din ce în ce mai precoce. În schimb, precocitatea celor de acum stă numai în gradul mare de specializare la lucrul cu calculatorul, de la vârste foarte fragede. O specializare unilaterală sau care dă randamente numai într-un singur sens, elementar, pentru că utilizarea calculatorului şi a internetului rămâne totuşi de domeniul rizibilului, în comparaţie cu ce ar putea oferi exploatarea lui la maximum în scopuri culturale şi duhovniceşti.

Emo e o nouă generaţie care până şi în vestimentaţie şi în fasonarea lookului nu găseşte altceva mai bun decât să se împodobească cu toate însemnele infantilizării: de la freza viu colorată şi care acoperă ochii ca lui Lăbuş, până la accesoriile pe care generaţiile dinainte nu le-ar fi purtat în ruptul capului la liceu, ci doar pe la grădiniţă.

E vizibil de la foarte mare distanţă că toate aceste accesorii, acest trand nu îi caracterizează, le dă un aer infantil nemeritat. Moda tinerească e de fapt o ajustare a tinereţii lor, a imaginaţiei şi a liberei exprimări a personalităţii tinerilor. E o confiscare a maturităţii adolescenţei în favoarea unei aşa zise copilării întârziate care ori se prelungeşte la nesfârşit şi naşte retarzi sentimentali, ori atinge brusc o maturitate frustrată de lipsa unei adolescenţe naturale, adevărate.

Trandul nu e decât un fals ideologic, prin care li se repetă celor tineri, până la saturaţie, că este dorinţa lor de a se prezenta şi a se comporta astfel, când, de fapt, nu este vorba decât de un comportament însuşit pe acelaşi principiu după care învăţa şi câinele lui Pavlov.

În fine, personal nu ne dăm seama dacă am întâlnit până acum vreun emo veritabil, sau numai varianta românească trendy-flendy, pentru că stilul celor pe care i-am văzut ni s-a părut afectat, forţat, total nereal. Un fel de uite ce bani are tata! Şi n-am citit tristeţe adevărată în ochii celor pe care i-am întâlnit, ci doar ostentaţia afişării frizurilor şi a celularelor scumpe cât mai mult în buricul publicului doritor de spectacol.

Psa. Gianina Picioruş