Când te afli pe străduţele gândirii, pe cele înguste şi nu pe cele largi, pe unde vehiculul gândului abia trece, ai nevoie să ieşi la bulevardul gândirii. Laşi în urmă colbul, praful de pe mica străduţă, laşi în urma ta casele scorojite de vreme…

…şi te întâlneşti cu metafora mare a existenţei: cu trecerea de la mintea scorojită de minciuni la…mintea irigată din belşug de către harul lui Dumnezeu, care învigorează şi însufleşte, ridică la viaţă pe tot omul care crede în Dumnezeu şi face faptele Evangheliei lui Hristos.

Ieşire la loc larg = la înţelegerea dogmelor credinţei ortodoxe.

Până nu ieşi din minciuni, până nu te deparazitezi de tot felul de gogoriţe pe care le-ai crezut „mari adevăruri” nu poţi să iubeşti lărgimea vieţii duhovniceşti. Trebuie să laşi în urmă ideea că eşti cineva şi că ştii ceva. Trebuie să laşi în urma ta ideea că nu ai nicio patimă şi nicio înşelare demonică în viaţa ta. Trebuie să vezi că cea mai murdară fiinţă şi cea mai rea şi cea mai crudă şi cea mai demonizată eşti tu însuţi. Şi asta fără ca să o vezi pătimaş ci duhovniceşte.

Şi, dintr-o asemena privire, nu îţi pui ştreangul de gât, ci, dimpotrivă, vezi noi căi în viaţa ta, căi care sunt o cale mult prea suplă, care se cheamă: pocăinţă. Nu, pocăiţi după Evanghelie [ asta e o sectă!], ci pocăinţa dumnezeiască, care are loc numai în Biserica Ortodoxă şi prin care omul se îndumnezeieşte şi devine om, nu un descreierat. Omul duhovnicesc are creier, mult creier dar şi mult har. Harul înmulţeşte mintea când sfinţeşte mintea. Şi mintea luminată de către Dumnezeu vede bine, e milostivă, e iubitoare, e fermecător de profundă…

Dar, pe aceeşi stradă, găsesc o clădire veche înfrăţită cu un bloc…în cel mai postmodern mod cu putinţă. Şi, ce fac? O fotografiez…şi o şi filmez.

O doamnă, care plimba căţelul de lanţ, s-a uitat şi dânsa la bloc, ca să vadă ce filmez. E o cutumă asta…

În Bucureşti, când filmezi ceva…eşti musai străin. De ce? Pentru că bucureştenii nu dau doi bani pe cum arată oraşul lor. Ei trăiesc în el, nu-l admiră! Dacă cineva îl admiră, înseamnă că e…străin! Şi eu îl admir…atunci sunt străin!

Bucureştenii, deci, nu se admiră… Ei admiră Parisul, New Yorkul, insulele nu ştiu care…dar habar au de cum arată oraşul lor, ţara lor, munţii lor…Ei fumează toată ziua iluzii, trag din trabucul reducerilor la preţuri, se uită dacă s-au scurtat preţurile ca să cumpere şi ei o maşină de spălat sau un frigider…dar nu se uită pe unde calcă, de ce calcă, cu cine calcă…

Întrebările te secătuiesc de nervi! De aceea, de la naşul mare pentru ginerică – să-i trăiască nevasta şi să facă copii mulţi! – un film scurt şi multe…succese profesionale

[viddler id=1d41aca2&w=437&h=370]

Ideea e: cum s-au gândit să îmbine capra…cu varza? Acum, dacă stai în viloiul cu pricina sau dacă stai în blocul cu pricina…mai te uiţi la aspect? Te uiţi şi tu la viitor, la gologani, la trai pă vătrai…şi nu la esteticul formei. La estetic mă uit eu, care sunt străin…şi sunt din Bucureşti şi mai vine vreunul din Insulele Canare sau din Berlinul de Jos şi se mai uită şi ei la arhitectura noastră compozită. În rest…toată lumea se uită la TV sau la …sticla de vodkă.

-Cum ai scoso, frate, p-asta cu vodka?! – Nimic mai simplu dacă eşti atent la ce trebuie. Când treceam eu pe Iancu de Hunedoara aseară, în faţa unui peron de maşină, zis şi autobuz, pe grilajul de flori, care era mic de vreo juma’ de metru, erau înşiraţi 5 nenea cu fundul pe gard, care aveau sticla lor…şi tu treceai pe lângă ei, în timp ce se…degustau.

Mi-a plăcut prietenia asta la culme! Unul bea dintr-o sticlă de bere. Altul dintr-o sticlă de vodkă, mică, d-aia mică… Altul bea şi fuma…şi era o prietenie din altă lume, nu din era capitalistă. Toate ca toate…mirosul de băutură mai îl suport. Pe cel de tutun însă nu mai pot să îl suport de loc şi, pentru că nu există legea cu nefumatul pe stradă, îmi ţin respiraţia ca să trec prin norii de fum ai gurii lor.

Şi la Bucureşti sunt multe fumuri…prin care trebuie să trec, pe care trebuie să le ocolesc sau pe care trebuie să le înghit. Mergem însă pe metaforă…mai departe. Metaforă la stângă! De ce la stânga?! Pentru că merg pe stânga…pe partea stângă a trotuarului. Însă, mai înainte de a o lua pe stânga la stânga…am remarcat că mai există o insulă de naţionalism viu, tocmai în blocul de lângă clădirea veche lipită de el. Jos pălăria!

[viddler id=a87bc2f4&w=437&h=370]

Când zic jos pălăria nu aruncaţi pălăria din cap – asta pentru cei care nu le au cu zicerile – ci înseamnă că, dacă ai fi cu bun simţ, şi ar trece pe lângă tine un om care merită admiraţia ta şi ai avea, din întâmplare, ceva pe cap – în vechime dacă erai domn …aveai pălărie – ţi-ai da ce ai pe cap jos şi şi i-ai spune lucruri foarte frumoase. De aici expresia, de aici bunul simţ, cu care trebuie să respectăm…pentru ca să ne respectăm!

Însă, dacă tot vrei să ai bun simţ…trebuie să nu vorbeşti nici în argou şi nici în jargon…ci în româna eleganţei, pentru care trebuie să iei lecţii de dicţie, de eleganţă şi de francheţe ideatică. Însă, ce nu e, nu e…şi ce e, e pus deoparte.

Dar, lângă sigla străzii Iancu de Hunedoara, pe cine găsesc?! Tocmai pe Iancu de Hunedoara

Pe un zid frumos

şi didacticos

e pictat-n grafitti: …

Nu-i eroul scriptic!

Pe un fond de ten plăcut…în albastru, într-un mod incalificabil din punct de vedere istoric, Iancu de Hunedoara…dintr-o singură tuşă sau din mai multe…devine de fapt… Avram Iancu. Dintr-o mică greşeală de orientare istorico-graffittică, Avraam Iancu…

devine…Iancu de Hunedoara

Pentru o atare greşeală, la BAC, se dă…2 cu felicitări, bineînţeles, într-un examen unde nu se minte, nu se fură şi nici nu se-njură. Dar, trebuie să remarcăm, că, deşi s-a greşit personajul, pe strada Iancu de Hunedoara…s-a grafitizat un nume român, un erou naţional…şi nu vreo inscripţie cu Tom şi Jerry sau cu Madonna la 50 de ani în concert live.

Iarăşi, jos pălăria, pentru cei care au comis-o româneşte şi naţional! Deci, detaliile contează şi la BAC şi în viaţa publică şi în cea particulară, şi, cu atât mai mult în viaţa duhovnicească, unde lucrurile nu sunt mânate de întâmplare ci sunt pline de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Şi, când vorbim despre harisme la oameni duhovniceşti, nu spunem despre lucruri pe care cei în cauză nu ştiu că le au sau nu ştiu cum lucrează ele în ei, ci despre lucruri pe care cei care le au le ştiu prea bine dar, despre care, nu prea vor să vorbească la toţi, ci se destăinuie numai unora…

Pentru că, una din marile caracteristici ale vieţii sfinte…e discreţia. Şi când eşti discret, când nu te livrezi singur, când nu te bagi în faţă, când nu te propui ostentativ…da, rămâi de prost, cu toate harismele şi doctoratele şi calităţile tale. Însă, pentru cei care apreciază adevărul oamenilor, adevărul lor sfânt, sfinţenia oamenilor, pentru că sunt oameni profunzi şi sfinţi la rândul lor, dar tăinuiţi, care se tăinuiesc, când te văd, când te simt, le creşte inima de bucurie şi slăvesc pe Dumnezeu pentru tine, şi încearcă, mereu, să te ajute în multe feluri.

Dacă nu te înţelege cineva…nu eşti de vină tu! Dacă nu te înţelege cineva înseamnă că Dumnezeu nu îngăduie acest lucru şi trebuie să te supui voii lui Dumnezeu care ştie mereu, da, în fiecare clipă, ce e mai bine pentru tine… Uneori credem că e mai bine să avem mulţi prieteni, să scriem mult, să călătorim mult etc….şi Dumnezeu ne trimite neprieteni, nebani, nedistracţii etc. La prima impresie şi din afară, crezi că e o greşeală…

Cum se face, Doamne, că ăla hoţ, care a pupat pe toţi acolo unde trebuie şi a făcut toate drăciile de pe faţa pământului e bine, iar cel sfânt şi căruia nu îi place să se fariseiască…o duce rău sau nu prea bine? Pentru că nu contează…ceea ce pare că eşti…ci ceea ce eşti. Iar ceea ce eşti, eşti şi la mănăstire şi la spital şi pe stradă şi în pat şi la arat şi la Biserică, pretutindeni…

Dacă eşti, eşti şi nu eşti duplicitar. Dacă nu eşti duplicitar se vede. Se vede tot şi am tot să repet asta, pentru că ceea ce se vede…se prea vede.

Clădire pe dreapta…

Te uiţi la fotografii şi îţi aduci aminte… Mai la bătrâneţe îţi mai rămân doar fotografiile…şi ceva resturi de bucurie în suflet, pentru că doar resturi de memorie mai ai. Toate trec şi…noi sunt toate, fără a prinde chiar de veste. Care veste? Care veste dacă nu credem în nou, ci numai în vechi? Dacă suntem deja daţi ideii că…nimic nu se schimbă ?

Oamenii se schimbă, numai proştii rămân la fel! Şi eşti prost când nu vrei să fii mereu, pe fiecare zi, un altul mai bun, mai curat, mai sfânt. Dacă vrei să rămâi în păcatul care prosteşte…vei fi de râsul curcilor. Care curci? Care metafore? Care zi pentru schimbare?

Lungimea străzii

Poţi să scrii stradă, cu 10 de ă la final?

Strada nu e banală!

Dacă vezi strada banală eşti banal.

Vine rândul unei macarale…

Macaraua e ca o… barză, pentru că cei care au construit-o au gândit-o după sistemul de muncă al berzei. Munca berzei e de a aduna pai cu pai ca să îşi facă cuibul. Nu urcă toate crenguţele şi ce mai urcă ea odată…ci pe rând. Le ia pe rând. Le ia cu atenţie. Le ia pe propria-i răspundere, nu ca la noi, când se poate, e posibil, să îţi intre macaraua în bloc, din greşeală. Şi dacă îţi intră în bloc ciocul macaralei face daune stimabile.

Deci blocul se poate dărâma – Doamne fereşte! – iar barza nu seamănă cu ursul ci cu macaraua.

Pe stânga mea, cum merg, ceva verde sub…ventilator

Oriunde e un ventilator trebuie şi ceva verde, pentru că de aceea există ventilatoare ca să facă verde. Să te facă…verde la faţă? Paradoxal, verde la faţă înseamnă…mort, pe când roşu la faţă…înseamnă îndrăgostit sau…mai bine-zis, bolnav de inimă.

Un grup de neoprotestanţi, în faţa magazinului Unirea, pe premisa că iau tensiunea arterială şi că, de fapt, punctul lor de prim ajutor te ajută numai fizic…au masa întinsă cu cărţi de îndoctrinare. Adică inima îţi bate, cartea şo pe tine!

Ai lor, se dau de bolnavi şi vine p-acolo şi se uită, se uită îndelung la cărţi – eu privesc toţi hoţii cu multă atenţie, îi studiez, pentru că ăştia jonglează ca ăia de la alba-neagra – şi, vine şi omul X, care chiar l-ar durea câte ceva. Acu’ el sau ea, medicii advenţi sau baptişti, care sunt la punctul sanitar de nemaximă urgenţă, vorbesc cu presupusul client dinainte.

Clientul nr. 2 ascultă ce se discută şi vrea să îl audă şi pe el cineva. Şi, ca la un făcut, se îndreaptă şi doctorul şi clientul nr. 1 spre clientul potenţial nr. 2 şi îi recomandă cartea, cărţile, apoi se fac că îi ia pulsul sau ce îi mai fac…şi de fapt, toată şmecheria e că la noi e mai bine. Dar la ei nu e mai bine. La ei e direct în Iad…fără ocolişuri.

Că tot am zis de alba-neagra. Unul gras, altul slab şi o pirandă fac…alba-neagra de vreo 10 ani în acelaşi loc, adică în piaţa cârpită, ambulantă, ţărănească, de la Eroii Revoluţiei, după cum Calu şi cu prietenii lui au vândut CD-uri piratate vreo 8 ani în faţa Bisericii translate, colţ cu magazinul Unirea. Trebuie să fac odată şi-odată istoria micilor infractori şi a cerşetorilor din Piaţa Unirii pentru că e antologică…dar să revenim.

Câteodată mai stau şi în colţ cu trecerea spre Facultatea de Teologie Ortodoxă, aci, pe deasupra Dâmboviţei. Şi, cei trei alb-negrii, ca şi când acu’ s-au întâlnit şi au pus-o de dragoste la prima vedere joacă între ei, câştigă bani, se ceartă, se înjură, iar mai joacă, până ce vede pe individu’ X, care vrea să se îmbogăţească…pentru că el poate să vadă bila de sub cele trei carapace ale lu’ ăla grasu’.

Şi sărmanul, intră în hora hoţilor! Am asistat odată la jmanglerirea legală a banilor unui nene ca la 50 de ani, care a făcut prostia să îşi arate portofelul. A pus la bătaie 100 de lei, cum era pe atunci sau 10 lei acum, ca să joace contra-candidatei, a pirandei, care să dădea de jucătoare înrăită. Multă febrilitate în pirandă. Mai multă în grasu xxxxl. Ăla mişca bila neagră de mama focului…iar al treilea îl sugestiona pe nenea cu bani, că el poate să îi ia lu’ grasu’ toţi banii.

Concluzia logică: i-au luat toţi banii, i-au dat şi una la ceafă, au fugit cu toţii – era ora 11. 30, deci dimineaţa – şi omul a rămas cu Poliţia în gură şi bătându-se peste cap, pentru că el crezuse că totul e pe bune. Însă nimic nu e pe bune în lumea noastră interlopă! Aici te omoră şi apoi bea o bere lângă tine şi, eventual, mai se şi pi** pe tine. E lumea de sub civilizaţia de staniol, pe care numai păţiţii şi Poliţia o ştiu în măruntaiele ei cele mai stranii.

Cei care dorm confortabil şi cred că liniştea publică sau securitatea cetăţeanului nu se face cu pumni, cu bâte în cap şi cu carceră… ci cu voie bună şi cu binişorul, dorm bine! Cu astfel de oameni nu merge cu smerenia, cu nobleţea, cu gulu-gulu…ci ori trebuie să ţipi mai mult decât ei şi să înjuri la fel, ori să le închizi gura cu bastonul şi cu băgatul în dubă.

E greu…dacă gândeşti mai mult!

Paralel cu strada aceasta e…Calea Dorobanţilor, adică aminteşte de timpuri războinice.

Şi ?! Casa e în litigiu…

Adevărul e, că chiar e, pentru că acum e goală. Însă cel care a scris, a scris de două ori…la casa cu zăbrele…

Un termen avocăţesc. Cine a scris a ştiut ce a scris…şi a ştiut şi încadrarea juridică. Litigiu. Bun disputat în instanţă. Apartament cu probleme, care, între timp, se degradează pe interior.

Pe zid…moartea, în mai multe exemplare. Adică ea vine la toţi…

E bine să ai moartea toată ziua în faţă…ca să nu mai faci drăcii cu duiumul! Însă aici e vorba despre moartea rock, despre moartea ca emblemă teribilistă şi nu ca…fundament al gândirii ortodoxe.

A fost odată – trecem de la una la alta, că aşa e strada – o Românie unde plasmele erau 120 de milioane şi laptopurile erau 60 de milioane şi computerile normale vreo 20 şi ceva de milioane. Acum, acea Românie se scade la preţ şi abia încearcă să ajungă la preţurile reale ale ustensilelor amintite, ajungând acum la 2000 sau 3000 de lei plasma, 1500-2500 de lei laptopul şi 700-1000 lei un computer bun la toate.

Şi, am văzut cum firmele cu aur, cu mobilier, cu mochete, barurile…dau faliment. Se închid marile firme mici, alea care credeau că românii de la Bucureşti nu mai pot de un pantofi cât 10 salarii medii sau de o geantă cât o maşină Dacia. Se duc…în neantul lor şi bine fac, pentru că nu au fost realiste aceste firme mai deloc. Stăteau cu ele la vânzare, nu au lăsat deloc preţul jos şi au ajuns…în afara pieţei.

Bravo lor!

Le au cu mersul trenurilor în afaceri.

Apoi flori…flori de vânzare fără cumpărători.

Pentru că mi s-a făcut foame o dau pe rapid…fără cuvinte prea multe.

Când nu ai clienţi le scoţi în stradă…

Spre Biserica unde am stat puţin la slujbă aseară. Părintele slujitor făcea Sfinţirea mică a apei şi nu avea cântăreţ…dar poporul dădea răspunsurile.

Mai de aproape, la ieşire…

Am trecut strada…şi am luat maşina în decolorarea vitezei ei.

De aici încolo urmează Live blog de Bucureşti, episodul 1, 2008, care o să vină după acest articol.

Pr. Dorin

Update, 2 oct. 2008

Post scriptum: Am uitat ieri…reclama intersecţiei…

[viddler id=2c9853f5&w=437&h=370]

Did you like this? Share it: