Sfinţii Vechiului Testament potrivit Sinaxarului Duminicii dinaintea Naşterii Domnului sau a Sfinţilor Părinţi

Pe 17. 12. 2000 consultam Mineiul lunii decembrie şi îmi notam pe o filă A4 numele tuturor Sfinţilor Vechiului Testament pomeniţi în Duminica Sfinţilor Părinţi, adică în duminica premergătoare praznicului preaslăvit al Naşterii Domnului. Şi, iată, potrivit Tradiţiei Bisericii Ortodoxe, care sunt numele acestor Sfinţi vechitestamentari prăznuiţi atunci de către Biserica noastră:

Sfinţii protopărinţi ai neamului omenesc: Adam şi Eva

*

Drepţii

Abel

Set

Enos

Cainan

Maleleil

Iared

Enoh

Matusalem

Lameh

Noe

Sem

Iafet

Arfaxad

Cainan, fiul lui Arfaxad

Şelah, fiul lui Cainan

Eber, fiul lui Şelah

Peleg, fiul lui Eber

Ragav, fiul lui Peleg

Serug, fiul lui Ragav

Nahor

Terah

*

Drept Patriarh: Avraam

*

Patriarhii

Isaac

Iacob / Iacov

Ruben

Simeon

Levi

Iuda, din care Se naşte Hristos

Zabulon = pe ţărmul mării

Isahar = cel care lucrează pământul

Dan, din care apar Judecătorii

Gad = a cărui seminţie este furată sau fură

Aşer = seminţie bogată, cu recolte bogate pe ogoare

Neftali = a cărui seminţie este numeroasă

Iosif = a cărui seminţie este slăvită şi vestită

Veniamin = a cărui seminţie din sălbatică a ajuns una blândă

Sfinţii

Fares şi Zara, gemenii patriarhului

Esrom

Aram

Aminadav

Naason

Salmon

Booz

Obed

Iesei

Împăraţii

David

Solomon

Roboam

Abia

Asa

Iosafat

Ioram

Ozia

Ionatan, fiul lui Ozia

Ahaz

Iezechia

Manasi

Amon

Iosia

Iehonia

*

Sfinţii

Salatiel

Zorobabel

Abiud

Eliachim

Azor

Sadoc

Ahim

Eliud

Eleazar

Natan

Iacob, fiul lui Natan

Iosif, logofnicul Prea Curatei

*

Drepţii

Melchisedec

Iov

*

Prorocii

Moise

Or

Aaron arhiereul

Iisus, fiul lui Navi

Samuel

Natan

Daniel

Cei trei tineri care au mărturisit în Babilon

*

Dreptele

Sarra

Reveca / Rebeca

Lia

Rahila

Asineta

Mariam

Debora

Rut

Saraftia, la care a fost trimis Sfântul Ilie

Sumanitida, care a găzduit pe Sfântul Elisei

Iudita

Estera

Ana, mama Prorocului Samuel

Suzana

*

Aceşti sfinţi sunt pomeniţi nominal în Sinaxarul amintit la început, dar, după cum se observă lipsesc din el mulţi sfinţi proroci, majoritatea scriitorilor cărţilor profetice vechitestamentare, care nu sunt nicidecum excluşi din rândul sfinţilor Vechiului Testmament.

Ce înţelegem citind Sinaxarul? Că nu ne ştim Sfinţii sau că Sfânta Tradiţie cinsteşte pe unii sfinţi împăraţi, care în Scriptură apar ca mari păcătoşi, dar unde nu este cuprinsă şi întoarcerea lor la pocăinţă şi sfinţirea lor. Pentru a înţelege adevărul vieţii lor trebuie să cunoaştem vieţile acestora păstrate de către Biserică şi care fac parte din Tradiţia Bisericii.

Ar fi trebuit, credem noi, ca sinaxarul să indice sursele după care a fost compus. Însă în Minei nu se spune nimic despre aşa ceva. Fără îndoială însă că cei care l-au scris de-a lungul istoriei s-au bazat pe surse certe.

Credem că în ceea ce priveşte agheologia vechitestamentară, noi, ortodocşii români, avem multe necunoscute şi că, la nivel panortodox ar trebui să cercetăm cu atenţie sursele Tradiţiei atât cu privire la vieţile sfinţilor autori ai VT, cât şi asupra modului cum au redactat cărţile sfinte ale Scripturii.

Pr. Dorin

Frumoasă ca umbra unui gând…

imping-pe-bolta-norul-cu-bataia-inimii

Lumea este plasticizarea gândului din veşnicie al lui Dumnezeu. Ne-o spune Biserica Ortodoxă, prin Sfinţii Părinţi, ne-o spune şi Mihail Eminescu, în poezia sa (vezi şi articolul nostru Gândul lui Dumnezeu). Nichita Stănescu avea mereu un ochi aţintit asupra trecutului poetic al literaturii române şi mai cu seamă asupra lui Eminescu. Aşa încât, atunci când a scris binecunoscutele versuri Ea era frumoasă ca umbra unei idei şi Ea era frumoasă ca umbra unui gând, lui Nichita îi erau familiare simbolurile adânci şi sonorităţile mistice ale asocierii de cuvinte pe care le întrebuinţa.

Nu ca un ageamiu şi nu din pură întâmplare sau din inspiraţie momentană foloseşte Nichita aceste expresii. Mai târziu am înţeles că în literatura română, coincidenţele nu sunt chiar atât de…coincidente, pe cât par la prima vedere, sau, mai bine zis, pe cât par sub presiunea curentului criticist.

Poemul lui Nichita se numeşte Evocare – din volumul Opere imperfecte (1979). Sensurile teologice şi mistice sunt greu disociabile datorită limbajului foarte modern şi datorită prejudecăţilor noastre, care am fost învăţaţi să nu căutăm în arta modernă exprimări religioase, cu excepţia celor declarate ca atare sau, dimpotrivă, a blasfemiilor, care sunt tot exprimări religioase, doar că sunt nihilist-protestatare, într-un moment sau altul.

Cu toate acestea, poezia nichitiană scapă de sub incidenţa modernismului în ce priveşte capitolul blasfemie, Nichita având (cu foarte mici excepţii), sub vălul metaforei şi al limbajului modernist, o pudoare şi o cuviinţă foarte tradiţionale şi ortodoxe.

Poemul la care am făcut referire, aşadar, în ciuda amprentei foarte moderne a expresiei poetice, face trimiteri precise la sensuri străvechi ale simbolurilor uzitate:

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigăt dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospeţe de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.

Deşi Nichita nu ne spune la cine sau la ce se referă, pare că se referă la femeie. Aceea pe care Eminescu o numea umbra frumuseţii cei eterne pe pământ (Scrisoarea V). Sau prototipul îngerilor din senin (Venere şi Madonă). Însă femeile nu trebuie să tresalte de bucurie citind, pentru că amândouă contextele poetice eminesciene sunt critice la adresa lor.

Într-un mod care a devenit evident pentru noi, Nichita îl secondează pe Eminescu, deşi la un alt nivel lingvistic, propriu epocii dar şi viziunii sale artistice. Sentimentul iubirii este mult eterizat la Nichita, dorul de a întâlni femeia care să-l împlinească în iubire este abstract de pudic, la nivelul expresiei. De aceea, mulţi sunt tentaţi să afirme sensuri duble sau chiar multiple ale versurilor, care să substituie femeia cu poezia şi să elogieze, bineînţeles, arta.

Însă, când Eminescu vorbea despre umbra frumuseţii pe pământ, se gândea la Frumuseţea veşnică, Cea care a creat lumea şi care nu este decât Dumnezeu. Făptura lui Dumnezeu este umbră a frumuseţii Sale eterne, frumuseţe pe care însă El a dorit să o imprime în creaţia Sa, pentru că întreaga zidire poartă amprenta Creatorului, fiind străbătută de lumină şi frumuseţe. Iar Eminescu ştia acestea din cărţile Bisericii.

La fel, când spunea că femeia e prototipul îngerilor din senin, o avea în minte pe cea care întrece în frumuseţe dumnezeiască toate ierarhiile îngereşti, cea mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănarea, decât serafimii, adică pe Preacurata Fecioară şi Maica Domnului, către care toate femeile trebuie să privească ca la adevărata şi singura Icoană a Feminităţii şi împlinirea tuturor virtuţilor feminine: adevăratul Etern Feminin. Căci Eternul Feminin pentru Eminescu este Maica Domnului şi nimeni altcineva.

Nichita, care zicea undeva că Teiul m-a iubit / şi pe mine (poemul Cântec din vol. Dreptul la timp), a înţeles multe sensuri profunde ale poeziei eminesciene, deşi, fiind în plin regim comunist, nu le-a trădat înţelesul mistic. Umbra unei idei şi umbra unui gând fac parte, în opinia noastră, din aceste înţelegeri tainice. Ea, cea care este astfel de frumoasă, ca umbra frumuseţii gândului dumnezeiesc creator, poate fi femeia sau poate fi chiar lumea, lumea întreagă.

Strofa întâia identifică frumuseţea în momentele ei de existenţă incipient şi final. Dacă vrei să vezi frumuseţea adevărată, o afli în ingenuitatea ei, în timpul primordial, sau în timpul transfigurării ei finale, pentru veşnicie. De aceea frumuseţea ei miroase fie a piele de copil şi a piatră proaspăt spartă, fie a strigăt dintr-o limbă moartă. Omul, ca şi lumea, e frumos în naşterea şi în învierea sa, şi mai puţin în restul existenţei învălmăşită cu păcate.

Lipsa greutăţii din strofa a doua poate să ne trimită cu gândul la spiritualizarea profundă, la înduhovnicirea umanului. La fel şi sarea, care este simbol creştin (Voi sunteţi lumina lumii şi sarea pământului, le spune Mântuitorul Sfinţilor Apostoli), deşi pare că poetul face referire la vremuri barbare. Însă şi barbarii aveau respect şi chiar veneraţie pentru această sare.

Râsu’ plânsu’ lui Nichita nu este nici el, decât pentru neiniţiaţi, o sintagmă străină de Ortodoxie. Împăratul care cu un ochi râde şi cu altul plânge, din basme, are ca punct de plecare o viziune despre Hristos însuşi, Cel care este Veselia şi Râsul cel veşnic, dar şi Cel care a plâns şi a suferit, murind pentru noi.

În fine, ultimele 2 versuri sunt inteligibile numai prin prisma unei minţi ortodoxe. Ea era frumoasă ca umbra unui gând, a gândului lui Dumnezeu pentru noi, care este desăvârşirea frumuseţii noastre. Între ape, numai ea era pământ, pentru că ea era viaţă (Eva=viaţă), pământul vieţii pe care Sfântul Noe îl căuta când era înconjurat de apele potopului şi pe care orice Noe duhovnicesc, orice ortodox, îl caută când se abate peste el potopul păcatului.

Noi nu credem că Nichita Stănescu a scris vreuna din aceste metafore simbolice într-un mod aleatoriu, ciocnindu-se întâmplător cu inspiraţia poetică, care i-ar fi sugerat nişte cuvinte şi sintagme cu reverberaţii atât de vechi şi de adânci în cultura ortodoxă a acestui neam. Credem că Nichita a scris foarte conştient de sensurile a căror excavaţie o va fi nădăjduind de la alte generaţii, după ce comunismul şi alte ideologii ateiste îşi vor consuma ura faţă de Dumnezeu şi de Biserica Lui.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Despre Ortodoxie şi etnocraţie cu Profesorul Nichifor Crainic [9]

Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.

***

Tot în cadrul polemicii cu d-l Motru, despre care vorbeam anterior, Crainic afirmă: „tendinţa de expansiune e afirmarea personalităţii religioase a poporului nostru în voinţa de a respira în largul ecumenic al Ortodoxiei”, p. 120. Potrivit intensităţii cu care trăiesc şi se exprimă, „neamurile ortodoxe se deosebesc prin individualităţile lor etnice; în virtutea expansiunii se armonizează prin personalităţile lor religioase pe planul superior al spiritualităţii ecumenice”, cf. Ibidem.

Ortodoxia respectă varietatea naturii pentru că e opera lui Dumnezeu, p. 121. Biserica Ortodoxă este „ecumenică în spirit…[şi] particulară sau naţională în forma de organizare. E autocefală în administraţie şi universală în dogmă şi în aspiraţie”, p. 121.

„Ortodoxia nu joacă numai un rol înlăuntrul statului român, cum crede d. Motru, ea e spiritul călăuzitor al marilor lui acţiuni de stil ecumenic”, p. 123.

Modul în care au fost scrise Cronicile româneşti „oglindeşte legea intensităţii şi a expansiunii întrucât povestirea individualităţii noastre ca neam e ancorată în ideea providenţei divine, care prezidează istoria universală. Epoca lui Brâncoveanu e punctul culminant al acestei culturi. Dar brâncovenismul, însângerat de sfântul martiraj al voievodului, e totodată funcţie românească şi funcţie ecumenică”, p. 123.

Autorul se plângea că nu e aprofundat folclorul românesc, pentru că în adâncul lui vom vedea cum s-a încreştinat mitul păgân, p. 123. Ortodoxia populară nu înseamnă formalism, cf Ibidem iar avuţia a fost văzută de către înaintaşii noştri ca „izvor de binefaceri, [şi], din această concepţie, s-au născut nesfârşitele ctitorii şi nesfârşitele lor înzestrări”, p. 123-124.

Ortodoxia are simţul vieţii practice, îi replică Crainic lui Motru, p. 124 tocmai de aceea atâtea ctitorii bisericeşti şi grija pentru carte şi pentru frumos, pe când „egoismul capitalist e într-adevăr o apariţie cu totul modernă în viaţa românească. El e contemporan cu paşoptismul. Paşoptismul e o prăbuşire a românismului din spiritualitatea ecumenică. E naţionalist, dar nu mai e ortodox.

Acum apare egoismul capitalist, politicianismul sau sacrificarea tuturor în interesul unei oligarhii, pornografia în cultură, simulacrul în instituţiile politice şi sociale. Epoca aceasta e o irupţie de porniri rele, descătuşate din disciplina spiritului creştin”, p. 124.

Crainic spune că Motru este „emul al ridiculului personaj cu statuie, C. A. Rosetti”, cf. Ibidem.

Atrage atenţia asupra paisianismului, care e „o apariţie extraordinară în ortodoxia noastră. Şi merită studii cu atât mai vaste”, p. cf. Ibidem. Sfântul Paisie Velicikovski – de unde paisianismul – , nu a creat un fenomen cultural, ci unul teologico-mistic, p. 124-125. Prin Sfântul Paisie de la Neamţ „ în pragul veacului al XIX-lea, Mănăstirea Neamţului joacă în sfera ecumenică rolul de altădată al Sinaiului şi Atosului”, p. 125.

„Spiritualitatea nu e un produs al rasei, ci e însăşi rasa transfigurată din generaţie în generaţie de energia luminii dumnezeieşti”, p. 125. Misiunea unui popor, o misiune sublimă, e aceea „de a se depăşi necontenit pe sine însuşi modelându-se după imaginea din zenit a lui Iisus Hristos, a Dumnezeului om”, p. 125-126.

Odată cu p. 127 începe articolul-capitol: „Nicolae Paulescu, fondatorul naţionalismului creştin” [ p. 127-138]. Dr. Paulescu adoarme la 19 iulie 1931, „într-o magnifică seninătate creştină”, p. 127. Crainic îl consideră că e „doctrinar unic al naţionalismului creştin”, p. 127.

E înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti, p. 127. Nu i-am cunoscut încă mormântul. Nu ştiam că e acolo şi nici nu l-am găsit în mod providenţial până la această dată.

Crainic spune că nu l-a cunoscut pe Dr. Paulescu direct, ci numai din opera lui, cf. Ibidem. Crainic spune că i-a închinat 12 prelegeri gândirii lui Paulescu atunci când era profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Chişinău, p. 127, dar că „aceste prelegeri [ plănuite să devină un volum]…s-au pierdut odată cu maldărele de manuscrise şi hârtii, ce mi-au fost confiscate [ în mod] stupid în noaptea arestării mele din 29 decembrie 1933″, p. 127.

„Naţionalismul creştin, în sensul autentic al cuvântului, are un singur mare poet: pe George Coşbuc, şi un singur mare cugetător: pe Nicolae Paulescu, în care se fundează integral. Naţionalismul genialului Eminescu e profund rasist, dar latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concepţiei conservatoare”, p. 128.

Drd. Gianina Picioruş însă crede că „Eminescu e cel mai tradiţionalist dintre toţi poeţii şi scriitorii României, cel mai autentic ortodox iar Nichifor Crainic îl elogiază excesiv pe George Coşbuc, care nu e atât de ortodox precum Eminescu. Doar la o interpretare superficială se poate afirma acest lucru. Iar părintele Stăniloae spune despre Coşbuc acest lucru: că nu e atât de profund ortodox pe cât sunt alţi poeţi români. Părintele Stăniloae, comparându-l pe Coşbuc cu Goga, spune că nu vede nici pe departe esenţa Ortodoxiei şi adevărata spiritualitate a neamului românesc”.

„Vasile Conta e un mare antisemit, dar e materialist şi ateu. Naţionalismul d-lui A. C. Cuza, întemeiat ştiinţific în economia politică, se mişcă pe temelia arianismului nordic cu ştiuta-i consecinţă în domeniul religios. Naţionalismul d-lui N. Iorga e eminescian cu aprecierea Ortodoxiei ca forţă culturală istorică şi cu negarea vitalităţii ei actuale”, p. 128.

„Nicolae Paulescu e un naţionalist autentic, cum sunt toţi ceilalţi, dar e în plus creştin autentic”, p. 128. Naţionalismul şi creştinismul în poporul român nu se autoexclud ci se completează reciproc, p. 128. Pentru că „Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvârşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu”, p. 128-129.

Crainic îl consideră un fiziolog genial pe Paulescu, care a demontat teoria spontanee a darwinismului şi care e preţuit în occident dar nu şi în România pentru acest lucru, p. 129 şi preţuieşte cel mai mult de la el teoria sa despre instincte.

Instinctele sunt legi divine care funcţionează în toată materia vie în scopul conservării şi perpetuării vieţii. Ele funcţionează ireproşabil şi nedeliberat [ deci inconştient pentru individ] în scopuri care depăşesc puterea de înţelegere individuală.

Insul participă la activitatea lor prin senzaţiile de durere sau de plăcere. Şi aceasta e un lucru vrednic să-l reţinem. În lumea animalelor necuvântătoare, instinctele funcţionează întra-adevăr fără greş şi analiza minuţioasă pe care savantul o întreprinde în această direcţie duce la concluzia că instinctele sunt adevărate minuni, în sensul că Dumnezeu le cugetă, iar fiinţele vii le îndeplinesc întocmai şi nedeliberat”, p. 130.

Crainic concluzionează, că după Paulescu, instinctele creaţiei sunt „providenţa divină infuzată în natura vie”, p. 130. Dar, în om, „instinctele devin adesea conştiente”, cf. Ibidem. „Conştiinţa instinctului e mai ales conştiinţa voluptăţii ce însoţeşte funcţionarea lui”, cf. Ibidem. Adică suntem conştienţi de faptul că nevoia de hrană, de somn, de confort ţine/ e însoţită de plăcere, plăcere ce poate deveni dorinţă păcătoasă.

Greşeala e că se consideră voluptatea/plăcerea un lucru în sine, când plăcerea/voluptatea sunt un mijloc şi nu un scop, cf. Ibidem.

Animalele nu au patimi, nu au funcţionări perverse ale fiinţei lor, ci numai instincte neconştientizate, cf. p. 130. Paulescu afirmă adevărul când spune că „patima e abaterea unui instinct de la funcţia şi de la scopul [ său] normal [ asta cu referire la om şi nu la animal! n.n.], abatere în care voluptatea, care e un mijloc accesoriu, devine un scop în sine”, p. 131. Instinctul accentuat, instinctul care devine un scop în sine e patima. Şi patima e o alegere şi nu un act inconştient.

Dacă instinctul sexual este la animale un mod de reproducere a speciei, la om însă, voluptatea unită cu actul sexual transformă cel mai adesea actul sexual din nevoia de procreaţie într-un act exclusiv dedicat plăcerii în sine, p. 131. Desfrâul şi aberaţiile sexuale se nasc din căutarea pătimaşă a plăcerii personale, p. 131.

Astfel Paulescu vorbeşte despre patimi, ca despre situaţiile existenţiale personale în care instinctele sunt deviate de la scopul lor simplu, firesc, p. 131. Şi, Crainic, accentuează faptul, că concepţia despre instincte şi patimi e de sorginte ortodoxă, lucru adevărat, şi că are filiaţie cu teologia Sfântului Ioan Damaschin, cf. Ibidem.

Din acest motiv autorul îl califică pe dr. Paulescu prin elogiul: „Nicolae Paulescu e filosoful care gândeşte ştiinţific adevărul Evangheliei”, cf. Ibidem.

În domeniul naţionalismului, dr. Paulescu merge tot pe teoria instinctului şi spune că naţionalismul e un instinct social „de mare amploare al iubirii de naţiune”, cf. Ibidem. Alături de cele individuale, Paulescu vorbeşte şi de instincte sociale – şi e normal să fie aşa pentru că noi suntem oameni sociali, trăitori în societate, p. 131.

Instinctele individuale, dr. Paulescu le cataloghează în 3 categorii: de nutriţie, de apărare şi de reproducere, pe când instinctele sociale sunt 4: de familie, de dominare paternă, de proprietate şi de apartenenţă la neam, p. 132. „Baza naţionalismului e familia, suprema lui formă naturală e neamul”, p. 132.

Naţionalismul e „un instinct natural de iubire, înrădăcinat în fiinţa umană”, p. 132. Însă acest instinct social nu trebuie să fie confundat cu nebunia de a dori să moară toţi pentru ca neamul tău să fie în frunte, cum se vede din americanismul filmelor hollywoodiene, unde pentru un soldat american se omoară o mie de alt neam şi nici să nu fie confundat acest instinct social cu resentimentele istorice care nu mai au rost în lumea actuală.

Din iubirea pentru neamul tău nu trebuie să îţi doreşti să moară un alt neam şi din iubirea pentru neamul tău, nu trebuie să vrei astăzi, în 2008, să îi omori pe unguri, pe turci sau pe ruşi, pentru că acum 50 de ani, 100 sau o mie de ani ne-au căsăpit fără scrupul.

Naţionalismul creştin nu trebuie să fie revanşard şi nici antisemit, pentru că iubirea de neam e naturală, e firească, ca şi iubirea de părinţi şi de copii, dar, pentru creştinii ortodocşi trebuie să funcţioneze şi virtutea iertării vrăjmaşilor, fapt pentru care revanşa nu îşi găseşte locul, dacă istoria s-a închis, dacă conflictele au murit.

Astfel extrema dreaptă românească, antisemitismul îndreptat spre orice alt neam sau rasă, nu numai spre evrei, cât şi revanşa, dorinţa de răzbunare sunt aberaţii ale naţionalismului şi nu iubire creştină de neam.

Una e instinctul şi alta e bestialitatea, care „ nu stă în natura vie”, p. 132-133. Bestialitatea socială, spune Crainic, o afişează cel care „rupt din această comunitate de iubire, alunecă în aventura revoluţiilor sângeroase împotriva familiei şi a neamului. Naţionalismul conştient şi adevărat e acela care asigură funcţionarea normală a instinctelor sociale, care năzuiesc la conservarea şi la desăvârşirea unităţii naturale, biologice, a unui neam”, p. 133.

Dr. Paulescu a urmărit să expună racordarea interioară dintre instinctele naturale deviate, ca beţia, desfrâul şi patima proprietăţii şi trei sisteme sociale ca liberalismul, socialismul şi bolşevismul, p. 133.

„Liberalismul, prin capitalismul individualist şi cămătar, a întrecut măsura instinctului normal de proprietate, acumulând, pe seama câtorva, bogăţii în absurd.

Socialismul şi comunismul, urmărind distrugerea sentimentului de proprietate individuală, nu tind în realitate decât la exproprierea popoarelor creştine şi la împroprietărirea lui Israel pe tot pământul. Rolul acestui neam anticreştin [al poporului evreu n.n.] în formarea ideologiilor anarhice moderne şi în iniţiativele revoluţionare e arătat de Paulescu cu date, cu extrase doctrinare, cu ilustraţii de nume proprii, cu o bogăţie de elemente şi cu o judecată strânsă, cărora nimic nu li se poate opune”, p. 134.

Patima de dominare/ dominaţie are repercusiuni în duel, lux, abuzul de putere, tiranie, demagogie şi în „tendinţa de dominaţie universală specifică iudaismului. Francmasoneria şi organizaţia cahalului – statul iudaic supranaţional – sunt formele acestei patimi funeste”, p. 134.

Crainic spune că Paulescu e „cel dintâi, şi aproape singurul doctrinar naţionalist care a demascat şi a demonstrat în ce constă pericolul francmasoneriei”, p. 134 şi a demonstrat pericolul ideologiilor evreieşti, considerând că „Talmudul e falsificarea iudaică a Vechiului Testament”, p. 135.

Pentru Paulescu, Talmudul este „doctrina duşmăniei diabolice împotriva lui Iisus Hristos, e sursa care hrăneşte sălbaticul spirit de separatism şi de universală dominaţie iudaică”, p. 135.

Pentru Paulescu însă „creştinismul e remediul dumnezeiesc al tuturor patimilor”, p. 135. Ieşirea din patimi, din modul de folosire deviată a instinctelor umane, dr. Paulescu o vede în „educaţia voinţei”, p. 135.

Creştinismul ortodox transformă şi sublimează instinctele umane, p. 136, iar „creştinismul înnobilează şi sfinţeşte naţionalismul”, cf. Ibidem. Societatea Naţiunilor de la Geneva era văzută de dr. Paulescu ca „un reflex al subteranei iudeo-masonice şi o falsificare a ideii de pace mondială. Această pace nu este posibilă decât prin mijlocul unui singur organism supranaţional: Biserica universală şi unică a creştinismului”, p. 136.

„Paulescu critică deopotrivă excesele bizantine şi excesele papale, care au dus la marea schismă de la anul 1054. Ca orice creştin adevărat, el se roagă pentru unirea tuturor bisericilor lui Hristos pentru a îndeplini mângâierea făgăduită a păcii tuturor. Paulescu nu e catolicizant, cum greşit l-au înţeles unii”, p. 136-137.

Savanţii catolici l-au măgulit cu tot felul de recunoaşteri ştiinţifice pe Paulescu şi, spune aici Crainic, că „îmbierile [ lui] de a trece la catolicism…n-au încetat nici lângă patul agoniei. A trăit ca un ascet ortodox şi a murit în paradisiacă seninătate sufletească, primind Sfintele Taine din mâna părintelui Ghiţă de la Biserica lui parohială din Bucureşti cu hramul Sfântului Mina. Viaţa lui a fost viaţa aproape ireproşabilă a sfinţilor.

Ce pildă covârşitoare de naţionalism creştin ne-a lăsat omul acesta, care îşi îngenunchea geniul şi imensa-i ştiinţă în faţa sfântului Potir şi care a lăsat [ cu vorbă de moarte n.n.] ca rămăşiţele lui pământeşti să fie înfăşurate în flăcările tricolorului românesc!

Dac e cineva în personalitatea căruia doctrina şi practica sunt una, acesta e doctorul Nicolae Paulescu. Existenţa lui întreagă e o capodoperă a spiritului”, p. 137.

Paulescu „ e mai mult decât doctrinar; el e profetul României naţionaliste şi creştine, iar adevărata Românie naţionalistă şi creştină nu va fi decât aceea în care legile politice se vor confunda cu însăşi legea dumnezeiască a lui Iisus Hristos”, p. 138. Acesta e ultimul pasaj, înălţător, din acest formidabil articol dedicat doctorului de geniu şi omului de sfinţenie: dr. Nicolae Paulescu.

Pr. Dorin

Iubirea care descumpăneşte. Predică la duminica a 19-a după Rusalii [ Lc. 6, 31-36, 2008]

[viddler id=8369f84c&w=437&h=370]

Predica pe 2007 la această duminică.

Pr. Dorin