Zi: 4 octombrie 2008

Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.

***

Tot în cadrul polemicii cu d-l Motru, despre care vorbeam anterior, Crainic afirmă: „tendinţa de expansiune e afirmarea personalităţii religioase a poporului nostru în voinţa de a respira în largul ecumenic al Ortodoxiei”, p. 120. Potrivit intensităţii cu care trăiesc şi se exprimă, „neamurile ortodoxe se deosebesc prin individualităţile lor etnice; în virtutea expansiunii se armonizează prin personalităţile lor religioase pe planul superior al spiritualităţii ecumenice”, cf. Ibidem.

Ortodoxia respectă varietatea naturii pentru că e opera lui Dumnezeu, p. 121. Biserica Ortodoxă este „ecumenică în spirit…[şi] particulară sau naţională în forma de organizare. E autocefală în administraţie şi universală în dogmă şi în aspiraţie”, p. 121.

„Ortodoxia nu joacă numai un rol înlăuntrul statului român, cum crede d. Motru, ea e spiritul călăuzitor al marilor lui acţiuni de stil ecumenic”, p. 123.

Modul în care au fost scrise Cronicile româneşti „oglindeşte legea intensităţii şi a expansiunii întrucât povestirea individualităţii noastre ca neam e ancorată în ideea providenţei divine, care prezidează istoria universală. Epoca lui Brâncoveanu e punctul culminant al acestei culturi. Dar brâncovenismul, însângerat de sfântul martiraj al voievodului, e totodată funcţie românească şi funcţie ecumenică”, p. 123.

Autorul se plângea că nu e aprofundat folclorul românesc, pentru că în adâncul lui vom vedea cum s-a încreştinat mitul păgân, p. 123. Ortodoxia populară nu înseamnă formalism, cf Ibidem iar avuţia a fost văzută de către înaintaşii noştri ca „izvor de binefaceri, [şi], din această concepţie, s-au născut nesfârşitele ctitorii şi nesfârşitele lor înzestrări”, p. 123-124.

Ortodoxia are simţul vieţii practice, îi replică Crainic lui Motru, p. 124 tocmai de aceea atâtea ctitorii bisericeşti şi grija pentru carte şi pentru frumos, pe când „egoismul capitalist e într-adevăr o apariţie cu totul modernă în viaţa românească. El e contemporan cu paşoptismul. Paşoptismul e o prăbuşire a românismului din spiritualitatea ecumenică. E naţionalist, dar nu mai e ortodox.

Acum apare egoismul capitalist, politicianismul sau sacrificarea tuturor în interesul unei oligarhii, pornografia în cultură, simulacrul în instituţiile politice şi sociale. Epoca aceasta e o irupţie de porniri rele, descătuşate din disciplina spiritului creştin”, p. 124.

Crainic spune că Motru este „emul al ridiculului personaj cu statuie, C. A. Rosetti”, cf. Ibidem.

Atrage atenţia asupra paisianismului, care e „o apariţie extraordinară în ortodoxia noastră. Şi merită studii cu atât mai vaste”, p. cf. Ibidem. Sfântul Paisie Velicikovski – de unde paisianismul – , nu a creat un fenomen cultural, ci unul teologico-mistic, p. 124-125. Prin Sfântul Paisie de la Neamţ „ în pragul veacului al XIX-lea, Mănăstirea Neamţului joacă în sfera ecumenică rolul de altădată al Sinaiului şi Atosului”, p. 125.

„Spiritualitatea nu e un produs al rasei, ci e însăşi rasa transfigurată din generaţie în generaţie de energia luminii dumnezeieşti”, p. 125. Misiunea unui popor, o misiune sublimă, e aceea „de a se depăşi necontenit pe sine însuşi modelându-se după imaginea din zenit a lui Iisus Hristos, a Dumnezeului om”, p. 125-126.

Odată cu p. 127 începe articolul-capitol: „Nicolae Paulescu, fondatorul naţionalismului creştin” [ p. 127-138]. Dr. Paulescu adoarme la 19 iulie 1931, „într-o magnifică seninătate creştină”, p. 127. Crainic îl consideră că e „doctrinar unic al naţionalismului creştin”, p. 127.

E înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti, p. 127. Nu i-am cunoscut încă mormântul. Nu ştiam că e acolo şi nici nu l-am găsit în mod providenţial până la această dată.

Crainic spune că nu l-a cunoscut pe Dr. Paulescu direct, ci numai din opera lui, cf. Ibidem. Crainic spune că i-a închinat 12 prelegeri gândirii lui Paulescu atunci când era profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Chişinău, p. 127, dar că „aceste prelegeri [ plănuite să devină un volum]…s-au pierdut odată cu maldărele de manuscrise şi hârtii, ce mi-au fost confiscate [ în mod] stupid în noaptea arestării mele din 29 decembrie 1933″, p. 127.

„Naţionalismul creştin, în sensul autentic al cuvântului, are un singur mare poet: pe George Coşbuc, şi un singur mare cugetător: pe Nicolae Paulescu, în care se fundează integral. Naţionalismul genialului Eminescu e profund rasist, dar latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concepţiei conservatoare”, p. 128.

Drd. Gianina Picioruş însă crede că „Eminescu e cel mai tradiţionalist dintre toţi poeţii şi scriitorii României, cel mai autentic ortodox iar Nichifor Crainic îl elogiază excesiv pe George Coşbuc, care nu e atât de ortodox precum Eminescu. Doar la o interpretare superficială se poate afirma acest lucru. Iar părintele Stăniloae spune despre Coşbuc acest lucru: că nu e atât de profund ortodox pe cât sunt alţi poeţi români. Părintele Stăniloae, comparându-l pe Coşbuc cu Goga, spune că nu vede nici pe departe esenţa Ortodoxiei şi adevărata spiritualitate a neamului românesc”.

„Vasile Conta e un mare antisemit, dar e materialist şi ateu. Naţionalismul d-lui A. C. Cuza, întemeiat ştiinţific în economia politică, se mişcă pe temelia arianismului nordic cu ştiuta-i consecinţă în domeniul religios. Naţionalismul d-lui N. Iorga e eminescian cu aprecierea Ortodoxiei ca forţă culturală istorică şi cu negarea vitalităţii ei actuale”, p. 128.

„Nicolae Paulescu e un naţionalist autentic, cum sunt toţi ceilalţi, dar e în plus creştin autentic”, p. 128. Naţionalismul şi creştinismul în poporul român nu se autoexclud ci se completează reciproc, p. 128. Pentru că „Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvârşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu”, p. 128-129.

Crainic îl consideră un fiziolog genial pe Paulescu, care a demontat teoria spontanee a darwinismului şi care e preţuit în occident dar nu şi în România pentru acest lucru, p. 129 şi preţuieşte cel mai mult de la el teoria sa despre instincte.

„Instinctele sunt legi divine care funcţionează în toată materia vie în scopul conservării şi perpetuării vieţii. Ele funcţionează ireproşabil şi nedeliberat [ deci inconştient pentru individ] în scopuri care depăşesc puterea de înţelegere individuală.

Insul participă la activitatea lor prin senzaţiile de durere sau de plăcere. Şi aceasta e un lucru vrednic să-l reţinem. În lumea animalelor necuvântătoare, instinctele funcţionează întra-adevăr fără greş şi analiza minuţioasă pe care savantul o întreprinde în această direcţie duce la concluzia că instinctele sunt adevărate minuni, în sensul că Dumnezeu le cugetă, iar fiinţele vii le îndeplinesc întocmai şi nedeliberat”, p. 130.

Crainic concluzionează, că după Paulescu, instinctele creaţiei sunt „providenţa divină infuzată în natura vie”, p. 130. Dar, în om, „instinctele devin adesea conştiente”, cf. Ibidem. „Conştiinţa instinctului e mai ales conştiinţa voluptăţii ce însoţeşte funcţionarea lui”, cf. Ibidem. Adică suntem conştienţi de faptul că nevoia de hrană, de somn, de confort ţine/ e însoţită de plăcere, plăcere ce poate deveni dorinţă păcătoasă.

Greşeala e că se consideră voluptatea/plăcerea un lucru în sine, când plăcerea/voluptatea sunt un mijloc şi nu un scop, cf. Ibidem.

Animalele nu au patimi, nu au funcţionări perverse ale fiinţei lor, ci numai instincte neconştientizate, cf. p. 130. Paulescu afirmă adevărul când spune că „patima e abaterea unui instinct de la funcţia şi de la scopul [ său] normal [ asta cu referire la om şi nu la animal! n.n.], abatere în care voluptatea, care e un mijloc accesoriu, devine un scop în sine”, p. 131. Instinctul accentuat, instinctul care devine un scop în sine e patima. Şi patima e o alegere şi nu un act inconştient.

Dacă instinctul sexual este la animale un mod de reproducere a speciei, la om însă, voluptatea unită cu actul sexual transformă cel mai adesea actul sexual din nevoia de procreaţie într-un act exclusiv dedicat plăcerii în sine, p. 131. Desfrâul şi aberaţiile sexuale se nasc din căutarea pătimaşă a plăcerii personale, p. 131.

Astfel Paulescu vorbeşte despre patimi, ca despre situaţiile existenţiale personale în care instinctele sunt deviate de la scopul lor simplu, firesc, p. 131. Şi, Crainic, accentuează faptul, că concepţia despre instincte şi patimi e de sorginte ortodoxă, lucru adevărat, şi că are filiaţie cu teologia Sfântului Ioan Damaschin, cf. Ibidem.

Din acest motiv autorul îl califică pe dr. Paulescu prin elogiul: „Nicolae Paulescu e filosoful care gândeşte ştiinţific adevărul Evangheliei”, cf. Ibidem.

În domeniul naţionalismului, dr. Paulescu merge tot pe teoria instinctului şi spune că naţionalismul e un instinct social „de mare amploare al iubirii de naţiune”, cf. Ibidem. Alături de cele individuale, Paulescu vorbeşte şi de instincte sociale – şi e normal să fie aşa pentru că noi suntem oameni sociali, trăitori în societate, p. 131.

Instinctele individuale, dr. Paulescu le cataloghează în 3 categorii: de nutriţie, de apărare şi de reproducere, pe când instinctele sociale sunt 4: de familie, de dominare paternă, de proprietate şi de apartenenţă la neam, p. 132. „Baza naţionalismului e familia, suprema lui formă naturală e neamul”, p. 132.

Naţionalismul e „un instinct natural de iubire, înrădăcinat în fiinţa umană”, p. 132. Însă acest instinct social nu trebuie să fie confundat cu nebunia de a dori să moară toţi pentru ca neamul tău să fie în frunte, cum se vede din americanismul filmelor hollywoodiene, unde pentru un soldat american se omoară o mie de alt neam şi nici să nu fie confundat acest instinct social cu resentimentele istorice care nu mai au rost în lumea actuală.

Din iubirea pentru neamul tău nu trebuie să îţi doreşti să moară un alt neam şi din iubirea pentru neamul tău, nu trebuie să vrei astăzi, în 2008, să îi omori pe unguri, pe turci sau pe ruşi, pentru că acum 50 de ani, 100 sau o mie de ani ne-au căsăpit fără scrupul.

Naţionalismul creştin nu trebuie să fie revanşard şi nici antisemit, pentru că iubirea de neam e naturală, e firească, ca şi iubirea de părinţi şi de copii, dar, pentru creştinii ortodocşi trebuie să funcţioneze şi virtutea iertării vrăjmaşilor, fapt pentru care revanşa nu îşi găseşte locul, dacă istoria s-a închis, dacă conflictele au murit.

Astfel extrema dreaptă românească, antisemitismul îndreptat spre orice alt neam sau rasă, nu numai spre evrei, cât şi revanşa, dorinţa de răzbunare sunt aberaţii ale naţionalismului şi nu iubire creştină de neam.

Una e instinctul şi alta e bestialitatea, care „ nu stă în natura vie”, p. 132-133. Bestialitatea socială, spune Crainic, o afişează cel care „rupt din această comunitate de iubire, alunecă în aventura revoluţiilor sângeroase împotriva familiei şi a neamului. Naţionalismul conştient şi adevărat e acela care asigură funcţionarea normală a instinctelor sociale, care năzuiesc la conservarea şi la desăvârşirea unităţii naturale, biologice, a unui neam”, p. 133.

Dr. Paulescu a urmărit să expună racordarea interioară dintre instinctele naturale deviate, ca beţia, desfrâul şi patima proprietăţii şi trei sisteme sociale ca liberalismul, socialismul şi bolşevismul, p. 133.

„Liberalismul, prin capitalismul individualist şi cămătar, a întrecut măsura instinctului normal de proprietate, acumulând, pe seama câtorva, bogăţii în absurd.

Socialismul şi comunismul, urmărind distrugerea sentimentului de proprietate individuală, nu tind în realitate decât la exproprierea popoarelor creştine şi la împroprietărirea lui Israel pe tot pământul. Rolul acestui neam anticreştin [al poporului evreu n.n.] în formarea ideologiilor anarhice moderne şi în iniţiativele revoluţionare e arătat de Paulescu cu date, cu extrase doctrinare, cu ilustraţii de nume proprii, cu o bogăţie de elemente şi cu o judecată strânsă, cărora nimic nu li se poate opune”, p. 134.

Patima de dominare/ dominaţie are repercusiuni în duel, lux, abuzul de putere, tiranie, demagogie şi în „tendinţa de dominaţie universală specifică iudaismului. Francmasoneria şi organizaţia cahalului – statul iudaic supranaţional – sunt formele acestei patimi funeste”, p. 134.

Crainic spune că Paulescu e „cel dintâi, şi aproape singurul doctrinar naţionalist care a demascat şi a demonstrat în ce constă pericolul francmasoneriei”, p. 134 şi a demonstrat pericolul ideologiilor evreieşti, considerând că „Talmudul e falsificarea iudaică a Vechiului Testament”, p. 135.

Pentru Paulescu, Talmudul este „doctrina duşmăniei diabolice împotriva lui Iisus Hristos, e sursa care hrăneşte sălbaticul spirit de separatism şi de universală dominaţie iudaică”, p. 135.

Pentru Paulescu însă „creştinismul e remediul dumnezeiesc al tuturor patimilor”, p. 135. Ieşirea din patimi, din modul de folosire deviată a instinctelor umane, dr. Paulescu o vede în „educaţia voinţei”, p. 135.

Creştinismul ortodox transformă şi sublimează instinctele umane, p. 136, iar „creştinismul înnobilează şi sfinţeşte naţionalismul”, cf. Ibidem. Societatea Naţiunilor de la Geneva era văzută de dr. Paulescu ca „un reflex al subteranei iudeo-masonice şi o falsificare a ideii de pace mondială. Această pace nu este posibilă decât prin mijlocul unui singur organism supranaţional: Biserica universală şi unică a creştinismului”, p. 136.

„Paulescu critică deopotrivă excesele bizantine şi excesele papale, care au dus la marea schismă de la anul 1054. Ca orice creştin adevărat, el se roagă pentru unirea tuturor bisericilor lui Hristos pentru a îndeplini mângâierea făgăduită a păcii tuturor. Paulescu nu e catolicizant, cum greşit l-au înţeles unii”, p. 136-137.

Savanţii catolici l-au măgulit cu tot felul de recunoaşteri ştiinţifice pe Paulescu şi, spune aici Crainic, că „îmbierile [ lui] de a trece la catolicism…n-au încetat nici lângă patul agoniei. A trăit ca un ascet ortodox şi a murit în paradisiacă seninătate sufletească, primind Sfintele Taine din mâna părintelui Ghiţă de la Biserica lui parohială din Bucureşti cu hramul Sfântului Mina. Viaţa lui a fost viaţa aproape ireproşabilă a sfinţilor.

Ce pildă covârşitoare de naţionalism creştin ne-a lăsat omul acesta, care îşi îngenunchea geniul şi imensa-i ştiinţă în faţa sfântului Potir şi care a lăsat [ cu vorbă de moarte n.n.] ca rămăşiţele lui pământeşti să fie înfăşurate în flăcările tricolorului românesc!

Dac e cineva în personalitatea căruia doctrina şi practica sunt una, acesta e doctorul Nicolae Paulescu. Existenţa lui întreagă e o capodoperă a spiritului”, p. 137.

Paulescu „ e mai mult decât doctrinar; el e profetul României naţionaliste şi creştine, iar adevărata Românie naţionalistă şi creştină nu va fi decât aceea în care legile politice se vor confunda cu însăşi legea dumnezeiască a lui Iisus Hristos”, p. 138. Acesta e ultimul pasaj, înălţător, din acest formidabil articol dedicat doctorului de geniu şi omului de sfinţenie: dr. Nicolae Paulescu.

Pr. Dorin