imping-pe-bolta-norul-cu-bataia-inimii

Lumea este plasticizarea gândului din veşnicie al lui Dumnezeu. Ne-o spune Biserica Ortodoxă, prin Sfinţii Părinţi, ne-o spune şi Mihail Eminescu, în poezia sa (vezi şi articolul nostru Gândul lui Dumnezeu). Nichita Stănescu avea mereu un ochi aţintit asupra trecutului poetic al literaturii române şi mai cu seamă asupra lui Eminescu. Aşa încât, atunci când a scris binecunoscutele versuri Ea era frumoasă ca umbra unei idei şi Ea era frumoasă ca umbra unui gând, lui Nichita îi erau familiare simbolurile adânci şi sonorităţile mistice ale asocierii de cuvinte pe care le întrebuinţa.

Nu ca un ageamiu şi nu din pură întâmplare sau din inspiraţie momentană foloseşte Nichita aceste expresii. Mai târziu am înţeles că în literatura română, coincidenţele nu sunt chiar atât de…coincidente, pe cât par la prima vedere, sau, mai bine zis, pe cât par sub presiunea curentului criticist.

Poemul lui Nichita se numeşte Evocare – din volumul Opere imperfecte (1979). Sensurile teologice şi mistice sunt greu disociabile datorită limbajului foarte modern şi datorită prejudecăţilor noastre, care am fost învăţaţi să nu căutăm în arta modernă exprimări religioase, cu excepţia celor declarate ca atare sau, dimpotrivă, a blasfemiilor, care sunt tot exprimări religioase, doar că sunt nihilist-protestatare, într-un moment sau altul.

Cu toate acestea, poezia nichitiană scapă de sub incidenţa modernismului în ce priveşte capitolul blasfemie, Nichita având (cu foarte mici excepţii), sub vălul metaforei şi al limbajului modernist, o pudoare şi o cuviinţă foarte tradiţionale şi ortodoxe.

Poemul la care am făcut referire, aşadar, în ciuda amprentei foarte moderne a expresiei poetice, face trimiteri precise la sensuri străvechi ale simbolurilor uzitate:

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigăt dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospeţe de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.

Deşi Nichita nu ne spune la cine sau la ce se referă, pare că se referă la femeie. Aceea pe care Eminescu o numea umbra frumuseţii cei eterne pe pământ (Scrisoarea V). Sau prototipul îngerilor din senin (Venere şi Madonă). Însă femeile nu trebuie să tresalte de bucurie citind, pentru că amândouă contextele poetice eminesciene sunt critice la adresa lor.

Într-un mod care a devenit evident pentru noi, Nichita îl secondează pe Eminescu, deşi la un alt nivel lingvistic, propriu epocii dar şi viziunii sale artistice. Sentimentul iubirii este mult eterizat la Nichita, dorul de a întâlni femeia care să-l împlinească în iubire este abstract de pudic, la nivelul expresiei. De aceea, mulţi sunt tentaţi să afirme sensuri duble sau chiar multiple ale versurilor, care să substituie femeia cu poezia şi să elogieze, bineînţeles, arta.

Însă, când Eminescu vorbea despre umbra frumuseţii pe pământ, se gândea la Frumuseţea veşnică, Cea care a creat lumea şi care nu este decât Dumnezeu. Făptura lui Dumnezeu este umbră a frumuseţii Sale eterne, frumuseţe pe care însă El a dorit să o imprime în creaţia Sa, pentru că întreaga zidire poartă amprenta Creatorului, fiind străbătută de lumină şi frumuseţe. Iar Eminescu ştia acestea din cărţile Bisericii.

La fel, când spunea că femeia e prototipul îngerilor din senin, o avea în minte pe cea care întrece în frumuseţe dumnezeiască toate ierarhiile îngereşti, cea mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănarea, decât serafimii, adică pe Preacurata Fecioară şi Maica Domnului, către care toate femeile trebuie să privească ca la adevărata şi singura Icoană a Feminităţii şi împlinirea tuturor virtuţilor feminine: adevăratul Etern Feminin. Căci Eternul Feminin pentru Eminescu este Maica Domnului şi nimeni altcineva.

Nichita, care zicea undeva că Teiul m-a iubit / şi pe mine (poemul Cântec din vol. Dreptul la timp), a înţeles multe sensuri profunde ale poeziei eminesciene, deşi, fiind în plin regim comunist, nu le-a trădat înţelesul mistic. Umbra unei idei şi umbra unui gând fac parte, în opinia noastră, din aceste înţelegeri tainice. Ea, cea care este astfel de frumoasă, ca umbra frumuseţii gândului dumnezeiesc creator, poate fi femeia sau poate fi chiar lumea, lumea întreagă.

Strofa întâia identifică frumuseţea în momentele ei de existenţă incipient şi final. Dacă vrei să vezi frumuseţea adevărată, o afli în ingenuitatea ei, în timpul primordial, sau în timpul transfigurării ei finale, pentru veşnicie. De aceea frumuseţea ei miroase fie a piele de copil şi a piatră proaspăt spartă, fie a strigăt dintr-o limbă moartă. Omul, ca şi lumea, e frumos în naşterea şi în învierea sa, şi mai puţin în restul existenţei învălmăşită cu păcate.

Lipsa greutăţii din strofa a doua poate să ne trimită cu gândul la spiritualizarea profundă, la înduhovnicirea umanului. La fel şi sarea, care este simbol creştin (Voi sunteţi lumina lumii şi sarea pământului, le spune Mântuitorul Sfinţilor Apostoli), deşi pare că poetul face referire la vremuri barbare. Însă şi barbarii aveau respect şi chiar veneraţie pentru această sare.

Râsu’ plânsu’ lui Nichita nu este nici el, decât pentru neiniţiaţi, o sintagmă străină de Ortodoxie. Împăratul care cu un ochi râde şi cu altul plânge, din basme, are ca punct de plecare o viziune despre Hristos însuşi, Cel care este Veselia şi Râsul cel veşnic, dar şi Cel care a plâns şi a suferit, murind pentru noi.

În fine, ultimele 2 versuri sunt inteligibile numai prin prisma unei minţi ortodoxe. Ea era frumoasă ca umbra unui gând, a gândului lui Dumnezeu pentru noi, care este desăvârşirea frumuseţii noastre. Între ape, numai ea era pământ, pentru că ea era viaţă (Eva=viaţă), pământul vieţii pe care Sfântul Noe îl căuta când era înconjurat de apele potopului şi pe care orice Noe duhovnicesc, orice ortodox, îl caută când se abate peste el potopul păcatului.

Noi nu credem că Nichita Stănescu a scris vreuna din aceste metafore simbolice într-un mod aleatoriu, ciocnindu-se întâmplător cu inspiraţia poetică, care i-ar fi sugerat nişte cuvinte şi sintagme cu reverberaţii atât de vechi şi de adânci în cultura ortodoxă a acestui neam. Credem că Nichita a scris foarte conştient de sensurile a căror excavaţie o va fi nădăjduind de la alte generaţii, după ce comunismul şi alte ideologii ateiste îşi vor consuma ura faţă de Dumnezeu şi de Biserica Lui.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: