Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.

***

Odată cu p. 139 avem capitolul intitulat: Naţionalismul sub aspectul creştin. Şi prima propoziţie a capitolului e aceasta şi e adevărată: „naşterea Mântuitorului înseamnă sfârşitul religiunii [religiei n.n.] mozaice”, cf. Ibidem. Mozaismul a descoperit lumii că va veni Mântuitorul, pe când în creştinism această făgăduinţă mesianică s-a împlinit, cf. Ibidem.

Crainic ia atitudine împotriva doctrinarilor rasismului, care vor să excludă Vechiul Testament dintre „cărţile fundamentale ale creştinismului” şi îi denumeşte drept „eretici”, cf. Ibidem.

VT pentru Biserica Ortodoxă nu este o carte naţională ebraică, ci una revelată, „e o carte sfântă, inspirată de Dumnezeu, e o prefaţă a Evangheliei, un fragment din revelaţia dăruită prin Iisus Hristos”, p. 140. „Vechiul Testament s-a încorporat în creştinism, funcţiunea lui independentă luând sfârşit pentru totdeauna”, p 140.

Însă, tuşează autorul, !evreii…cu şovinismul lor orb, de un exclusivism sălbatic, au refuzat să creadă că profeţiile Vechiului Testament s-au împlinit în Iisus Hristos. Egotismul lor n-a putut să tolereze ideea unui Mântuitor întrupat pentru toate neamurile pământului. L-au voit exclusiv pe seama evreilor”, p. 140.

De aceea Talmudul ebraic este o caricaturizare a profeţiilor mesianice, „tăgăduind pe Iisus Hristos şi născocind speranţa unui alt Mesia, nu pentru toate neamurile, ci proprietatea exclusivă a evreilor”, cf. Ibidem.

Autorul numeşte Talmudul pe drept cuvânt o „răstălmăcire diabolică a Vechiului Testament” şi o expresie a „urii celei mai grozave împotriva Mântuitorului Iisus Hristos şi împotriva creştinilor. Spiritul lui e spiritul crud al lui Irod, ucigaşul celor paisprezece mii de prunci nevinovaţi şi spiritul crimei de pe Golgota”, p. 140.

Şi iarăşi subliniem aceste lucruri, pentru ca toţi cititorii noştri să înţeleagă corect demersul nostru: dacă spui adevărul despre un lucru istoric nu înseamnă că împingi pe alţii la antisemitism, ci expui adevărul în mod fidel, recuperezi adevărul istoric pentru noua generaţie, ca să înţelepţeşti pe oameni şi nu să-i faci extremişti. Antisemitismul real e propovăduirea diabolică a luptei împotriva unui neam, oricare ar fi el, ceea ce noi nu vom face niciodată pe această platformă teologică şi culturală. Noi ne propunem să inventariem adevărurile acestei cărţi, cât şi altele de diverse facturi, şi asta nu pentru a pune foc pe paie împotriva vreunei naţiuni. Adevărata exprimare a credinţei ortodoxe, cum spuneam şi în articolul anterior dedicat lui Crainic, înseamnă iertare şi înţelegere, nu revanşă şi intoleranţă. Însă, ca să mergi mai departe, trebuie să cunoşti trecutul, trebuie să înţelegi de ce relaţiile dintre noi sunt încordate sau nu există de-a dreptul.

„Această ură obscură e infiltrată de rabini în copii [ura împotriva creştinilor ortodocşi, ură pe care şi alte culte o propovăduieşte n.n.], cari trebuie să scuipe când văd crucea şi să întoarcă în altă parte capul când trec pe lângă o biserică.

Au fost surprinşi la Cluj copilaşi evrei cari, în cărţile lor de şcoală, desfiguraseră în batjocură chipurile creştine; alţii, în Basarabia, mânjind cu spurcăciune troiţele. La cercetare, au declarat că aşa i-au învăţat rabinii”, p. 141.

Din păcate asemenea elemente revanşarde există în predica multor comunităţi, ortodoxe sau eterodoxe, care duc la învrăjbire păgubitoare pe oameni Şi asta, pentru că se folosesc de anumite întâmplări, de anumite probleme intercomunitare, pentru a extinde pata neagră a discreditării peste toţi dintr-un cult sau dintre-o religie anume.

Autorul vorbeşte despre mărturia lui Mihail Wieder, director de şcoală rabinică din Ardeal, convertit la Ortodoxie, care a dat elemente probatoare despre cum persecută evreii pe cei care se convertesc la Ortodoxie şi despre modul în care nu acceptă pe alţii, „din altă rasă, [ca] să participe la speranţa în Mesia cel rezervat iudeilor”, p. 141.

Talmudul îi consideră pe creştini atei, atei pe care vrea să-i domine, şi nu îi consideră „mărturisitori ai credinţei evreieşti”, p. 141, adică propovăduitori ai VT.

„Talmudul e izvorul de unde porneşte în lume acţiunea masonică de discreditare a creştinismului şi acţiunea marxistă de ateizare violentă a popoarelor”, p. 141. Deci autorul vedea în Talmud, în acest comentariu de falsificare al profeţiilor mesianice vechitestamentare atât baza fundamentală a doctrinei masonice cât şi pe cea a marxismului, punându-le pe ambele pe seama extremismului revanşard evreiesc.

Autorul afirmă că poporul evreu luptând cu Hristos nu face decât să se autodistrugă, p. 142, ceea ce e cu totul adevărat. Rabinismul a acaparat francmasoneria şi acţiunile masonice sunt agresiuni rabinice în ultimă instanţă împotriva creştinilor, şi prin ei, împotriva lui Hristos Dumnezeu, cf. Ibidem.

Autorul considera concepţia psihanalitică a lui Freud, în care acesta reduce pe om la instinctul sexual din el sau prin sexualitate, în mod exclusiv, explică toată manifestarea psihologică a omului, tot o „agresiune rabinică”, p. 142.

Talmudul îşi propune să ateizeze lumea pentru ca să o domine, cf. Ibidem. „Niciun evreu nu ia atitudine contra francmasoneriei; dar toţi o apără. Niciun evreu contra socialismului şi a comunismului; dar toţi apără marxismul. Rabinul Niemerower a declarat deunăzi în Senatul României că ar fi blamat comunismul dacă nu s-ar fi temut că, prin aceasta, supără poporul evreiesc”, p. 143.

Scriitorii, savanţii şi filosofii evrei care se consideră atei atacă cu toţii creştinismul dar nu şi Talmudul, p. 143. Crainic afirma că Europa vremii lui trăia sub presiunea acestui război ideologic, adică războiul Talmudului contra Evangheliei lui Hristos Dumnezeu, p. 143. Se pare că acum nu trăim numai agresiunea evreiască asupra creştinismului ortodox, ci acum o trăim şi pe cea musulmană şi trăim, mai ales, agresiunea ateismului ştiinţific generalizat sau a apatiei pentru tot ce înseamnă valoare personală şi socială.

„Tactica iudaică e dublă”, subliniază autorul: „intoleranţă înspăimântătoare şi crimă până la desfiinţarea poporului întreg acolo unde evreul se simte stăpân pe situaţia politică, aşa ca în Rusia şi în Spania; apel la toleranţă creştină acolo unde evreul se simte în stare de inferioritate”, p. 144. E un mare adevăr istoric, e un adevăr dureros această duplicitate, care nu ajută nici pe evrei şi nici pe neevrei!

„Evreul nu poate niciodată să trăiască indiferent faţă de creştin, cum trăieşte creştinul faţă de el. […] Pentru el a trăi este a agita permanent în sensul negaţiei şi al distrugerii”, p. 144.

„Crescut în groaznica ură anticreştină, el vrea să profite de iubirea evanghelică în favoarea urii talmudice”, p. 144. Cam aşa procedează şi cultele neoprotestante de mai mult de o jumătate de secol încoace în România.

Deşi multe dintre cultele neoprotestante, înainte şi după regimul Ceauşescu au avut şi au raporturi ambivalente cu statul sau îl neagă în mod subteran, când vine vorba să câştige teren în faţa Bisericii Ortodoxe Române, apelează le legislaţie şi la oamenii lor infiltraţi în conducerea statului pentru a aduce beneficii cultelor ca atare.

Duplicitatea ebraică împotriva Ortodoxiei e la fel ca duplicitatea neoprotestantă împotriva ei. Oricum am analiza lucrurile ajungem la intoleranţă fundamentală din partea celor care ne agresează în propria noastră ţară, pentru că românii nu cred că au vreun plan de agresare religioasă a Israelului sau a Americii. Noi suntem agresaţi mai mult sau mai puţin amiabil. Şi această agresiune este sub-legală, ca să nu mai spun mai mult.

Toleranţa pe care evreii o cer creştinilor ortodocşi, spune Crainic, nu e creştină ci democratică, p. 145. Evreii cer ortodocşilor să facem abstracţie, să fim indiferenţi la rasa şi religia pe care o au. „Dar indiferenţa de rasă înseamnă tâmpirea conştiinţei morale şi spirituale. Aceasta e toleranţa democratică, toleranţa întrupată în doctrina iudeo-francmasonică. Aceasta nu e însă toleranţa creştină. Toleranţa creştină nu înseamnă morfinizarea masonică a conştiinţei unui neam pentru a nu mai vedea cum îţi baţi joc de soarta lui. Toleranţa creştină porneşte dintr-un cuget extrem de viu şi de vigilent. Ea e omenoasă cu cel omenos, ea e îngăduială [îngăduinţă n.n.] faţă de cel ticălos în speranţa îndreptării lui.

Când tu însă perseverezi diabolic, cu luciditate calculată, în voinţa de a-mi distruge credinţa, în numele căreia te tolerez, ai pierdut dreptul la beneficiul ei. Un creştin care ar tolera distrugerea credinţei lui şi a semenilor lui, acela încetează să fie nu tolerant, ci creştin.

A tolera batjocorirea credinţei tale proprii e lucru diavolesc; e complicitate cu Satana”, p. 145.

Îi dăm dreptate lui Crainic în această poziţie. Pentru că oricine atentează la credinţa şi integritatea fizică şi psihică a altuia e un criminal, e un om resentimentar şi nu un mozaic, un musulman sau un creştin ortodox. Din punctul nostru de vedere oricine atentează la credinţa altuia şi doreşte să elimine cu forţa din viaţa aceluia un crez, o afiliere activă la un crez, săvârşeşte un lucru impropriu demnităţii de om şi de creştin ortodox.

Crainic însă, cu mult echilibru, spune că nu trebuie să eliminăm din Biserică pe creştinii convertiţi dintre evrei, p. 146. Cum am putea să o facem sau cum am îndrăzni să facem această nebunie, dacă ei sunt ai lui Hristos? Aceasta este o părere venită din partea extremismului naţionalist şi nu dintr-un simţământ creştin, cf. Ibidem. Cu totul adevărat!

Evreii pot fi creştini, se pot încreştina, pentru că aşa a pornit creştinismul apostolic: de la încreştinarea evreilor, p. 146.

Biserica Ortodoxă nu închide „nimănui porţile în numele ideii de rasă”, p. 147. Cum nu închide porţile niciunui om care vrea să se convertească de la orice religie, sectă sau de la ateism şi nihilism.

„Biserica poate încreştina din nou creierul şi inima modernă, atât de înstrăinate de credinţa strămoşilor lor”, p. 148.

În p. 148 autorul răspunde întrebării: de unde sciziunea între ţărani şi intelectuali în România ?; o sciziune care rezistă şi astăzi. De unde deci ruptura dintre „colectivismul ţărănesc” şi „individualismul cărturăresc”?, p. 148. Şi autorul spune că această ruptură are la bază două tradiţii diferite, pentru că sufletul ţăranului a „rămas în tradiţiile Ortodoxiei”, p. 148, pe când „sufletul intelectualului [ a fost] sedus de ideologia Revoluţiei Franceze, a cărei paznică ocultă a mai rămas francmasoneria. Sunt două lumi care şi-au ajuns duşmane. În orice caz, duşmănia de sus este evidentă în sistemul de exploatare a păturilor populare, instaurat de individualismul democratic”, p. 149.

Însă, precizează foarte corect Crainic, ţăranul nostru nu e colectivist ci el „trăieşte într-un mare sentiment de solidaritate. Solidaritate cu semenii săi şi solidaritate cu natura. Colectivismul e o formulă de economie politică şi are un sens materialist. Ţăranul nostru nu e materialist, iar sub raport economic, gospodăreşte pe seama sa şi a familiei sale.

Dar dacă el lucrează când lucrează toată lumea şi cum lucrează toată lumea, o face dintr-un adânc sentiment de solidaritate, cristalizat în formele obiective ale datinii. Această solidaritate, devenită regulă de viaţă, e pecetea Ortodoxiei în spiritul românesc”, p. 149.

Individualismul moral al intelectualilor ţine de ideologia modernităţii şi de aceea nu mai simte, „nu mai trăieşte în solidaritatea spirituală a neamului”, p. 149. „Naţionalismul reprezintă formula integrală a solidarităţii spirituale în care trăieşte încă ţăranul nostru”, cf. Ibidem. Şi aici prin solidaritate trebuie să înţelegem această întrajutorare şi frăţietate la propriu a ţăranilor creştini ortodocşi, şi când vine vorba de marile evenimente ale vieţii lor [ Botez, Cununie, Înmormântare], cât şi în diverse circumstanţe.

„Statul e însăşi naţiunea organizată dinamic”, p. 151. Şi Crainic simţea că peste România o să se abată „iudaizarea marxistă” a României şi că acest sistem politic statal va reprezenta „un stat împotriva naţiunii româneşti”, p. 151.

Odată cu p. 153 începe un alt capitol intitulat „Spiritul autohton”, capitol în care autorul militează pentru „primatul spiritului autohton” în viaţa României, cf. Ibidem.

Autohton înseamnă pământ, cetate, patrie şi neam propriu, p. 154. De aceea, autorul declară: „sunt proprietarul firesc al unui pământ, sunt proprietarul moral al unei patrii, sunt proprietarul politic al unui stat în măsura în care toate aceste lucruri se contopesc în conştiinţa unei destinaţii superioare, vrednică să trăieşti, să suferi, să te bucuri şi chiar să mori pentru ea.

Statul însuşi n-ar avea decât o semnificaţie biologică dacă lumea spiritului n-ar da contur şi adâncime tuturor acestor lucruri ce alcătuiesc specificul personalităţii naţionale. E de prisos să spunem că sensul acestei personalităţi e un atribut al culturii”, p. 155.

„În viaţa naţională, cultura e învestită prin natura ei cu privilegiul sentimentului de proprietate, care e însăşi temelia statului. Ea e într-adevăr naţională în măsura în care exprimă complexul de proprietăţi autohtone”, p. 156.

„Precum nu ne putem cunoaşte chipul trupesc decât în oglindă sau în portret, tot astfel chipul spiritual al neamului sau personalitatea lui n-o putem cunoaşte decât în oglinda culturii proprii, în acest portret magnific, pe care i-l plăsmuiesc împreună poezia, artele plastice, muzica, filosofia şi ştiinţa. Rolul ei este acela de a-i pune în faţă imaginea ideală închegată din lamura tuturor manifestărilor şi aspiraţiilor lui”, p. 156.

Did you like this? Share it: