Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, cu studiu introd, îngrij. de ed. şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, 288 p.

***

„Ileana Cosânzeana are chipul fiecărei codane blonde din ţara noastră… dar are pe deasupra tuturor o strălucire de vrajă veşnică”, p. 157. Adică Ileana Cosânzeana este un arhetip al româncei, regăsibil peste tot, dar în acelaşi timp transcendând pe oricare dintre ele.

Şi Crainic spune acest lucru pentru a arăta faptul că, cultura trebuie să exprime realitatea, pe de o parte iar, pe de altă parte, ea trebuie să exprime perenitatea creaţiei şi a omului, cf. Ibidem.

De aceea, spune autorul, acea „cultură care nu are decât întâia înfăţişare [ care exprimă naturalul, existentul, imediatul lucrurilor n.n.] e lipsită de geniu şi nu îndeplineşte decât o funcţie mediocră de valoare documentară”, p. 157. Cu alte cuvinte cultura nu înseamnă numai estetică şi forme goale, ci ea trebuie să ajungă să conţină perenitatea, esenţa lucrurilor, harul lui Dumnezeu în ultimă instanţă.

Numai dacă cultura este o poartă către Dumnezeu ea devine înălţătoare pentru om. Dacă cultura e doar un compendiu al patimilor ea este o frescă a omului, da, a omului contemporan, dar nu a omului adevărat, ci a subomului, a omului pătimaş, mediocru.

Numai cultura care are „suflul suprafiresc”, amprenta harului asupra ei „îndeplineşte rolul de misiune în viaţa omului”, p. 157 şi a unei naţii şi a lumii în integralitatea sa.

„Decadenţa popoarelor începe în momentul când în cultura lor s-a stins ideea de misiune”, cf. Ibidem, rolul misionar, convertitor al culturii şi a devenit o simplă expunere de goliciuni ale sufletului uman, de patimi groteşti.

„România de azi” – şi aici Crainic spune ceva capital despre înţelegerea ideilor creatoare, a ideilor care devin realităţi – „înainte de a exista ca fapt militar şi ca realitate politică, a trăit ca imagine anticipată, plăsmuită de geniul culturii autohtone”, p. 157, adică a fost mai întâi în mintea lui Nicolae Bălcescu, a lui Eminescu, a lui Iorga, cf. Ibidem, şi apoi a devenit realitate politico-etnico-culturală.

Dacă ne gândim la Fericitul Mihai Viteazul spunem că el a avut în mintea lui România Mare şi apoi a realizat-o. La fel, cei care au dus la actul de la 1918, la marea unire, au avut mai întâi idealul deplin, încorporat în ei, pentru ca apoi un întreg neam să se solidarizeze în mod unanim cu proiecţia interioară a câtorva oameni.

Proiectul care devine realitate: aceasta e paradigma! Ca să existe o realitate trebuie să existe un om care să o gândească şi apoi să o execute. Iar proiectul real e proiectul care începe, care se derulează şi nu cel care amână tot timpul fiinţarea.

Crainic spune, pe bună dreptate, că la baza actualului stat naţional românesc stă „sentimentul de proprietate moştenită şi consfinţită prin sângele sacrificiilor” anterioare, p. 158. Numai că, în contemporaneitatea noastră şi nu a sa, lucrurile stau altfel, pentru că asistăm la o erodare majoră a sentimentului de proprietate asupra pământului, asupra credinţei şi a culturii acestui neam.

Dacă nu te mai simţi de aici, din România, dacă nu-i cunoşti trecutul, credinţa, Sfinţii, eroii, geniile, bunele şi relele de-o potrivă, dacă nu îi cunoşti limba, adâncimile culturii române…bineînţeles că eşti stingher p-aici precum cucul. Şi, observăm din faptul, că unii compatrioţi pleacă în străinătate şi uită limba cu care s-au născut, că nu aveau, la plecarea lor din România, un ataşament imens faţă de limba, neamul, credinţa şi tradiţiile acestei ţări.

Când iubeşti ceva nu uiţi acel lucru, acea persoană niciodată. Cine uită repede, arată că nu avea o relaţie trainică, reală cu acel cineva sau cu acel pământ.

Participarea „la patrimoniul comun…ne obligă totodată la orice sacrificii ne-ar cere finalmente ce decurge din acest patrimoniu. Suntem în gradul cel mai înalt executorii testamentari ai voinţei strămoşilor”, p. 158.

Dar pentru asta îţi trebuie o mare conştiinţă, o mare conştiinţă de om, de român, de creştin…şi, după toate acestea, trebuie să făureşti, să clădeşti, să creezi multe ca să-ţi astâmperi setea, dorul de împlinirea idealurilor tale. Însă idealurile tale trebuie să se conjuge cu idealurile strămoşilor tăi. Tocmai de aceea trebuie să le ştii istoria ca să le-o continui, pentru ca să fii o verigă reală şi realistă a neamului tău, a istoriei neamului tău.

Însă istoria nu se face în trecut şi nici în viitor. Pentru istorie nu trebuie să te uiţi de trei ori şi să faci odată. Pentru istorie trebuie să te uiţi odată – pentru a face istorie – şi să faci de trei ori.

Intuiţia creatorilor de istorie se bazează însă pe aceea că sunt una cu neamul şi cu idealurile neamului lor, cu aspiraţiile credinţei neamului lor. Şi în ei se împleteşte credinţa, cu istoria şi cu capacitatea de a modula experienţa pe care o au pe puţinătatea lui azi, a lui a face azi ce trebuie.

După ştiinţa lui Crainic, în anii 30-40 erau în România 15 milioane de locuitori, cf. Idem, p. 159.

Generoşi din fire şi toleranţi prin tradiţie, drepturile politice pe care le-am acordat străinilor sunt concesiuni făcute din partea noastră ca autori şi stăpâni ai statului”, p. 159.

Crainic considera că noi vom face întotdeauna diferenţe între români şi neromâni, pentru că educaţia nu elimină diferenţele, ci le subliniază: „sufletul românesc va continua să vadă în ungur pe cel care a năvălit peste noi, în german pe cel care a fost colonizat între noi, iar în evreu pe cel care s-a pripăşit printre noi”, p. 159-160.

Crainic era vehement în faţa mulţimii de drepturi date minoritarilor în România în detrimentul românilor majoritari, p. 161-162. Iar evreii erau cei mai favorizaţi în vremea lui, p. 161.

„Nu urâm democraţia pentru democraţie, ci pentru că ea a falsificat conştiinţa de stăpân a naţiei noastre”, p. 164.

România şi politica românească la începutul de sec. 20: „Purtând această tară principală, partidele noastre au sfâşiat majoritatea autohtonă în fărâme antagoniste care, pentru a se birui reciproc, se aliază cu evreii şi cartelează cu minoritarii. În România democratică, minoritarii şi evreii sunt totdeauna la guvern, dar majoritatea autohtonă nu e niciodată. Ea a fost desfiinţată de fapt prin pulverizarea forţelor politice”, p. 166.

„Teoria claselor [ a claselor sociale într-un stat, ex: intelectualii, muncitorii etc.] e un elaborat artificial de cabinet sociologic, ce nu corespunde cu nimic pozitiv intereselor totalitare ale naţiunii. Dimpotrivă, clasele sunt organele inventate pentru a o distruge. Niciodată naţiunea nu va reintra în drepturile ei de stăpânire prin războiul social dintre propriile-i părţi componente”, p. 167.

Că veni vorba de clase sociale. Noi credem că ideea de clasă socială a românilor, cu care am venit în democraţie, mai are încă urme, amprente ateisto-comuniste, prin aceea că se exclud reciproc una pe alta. Intelectualii nu suportă muncitorii şi muncitorii nu suportă intelectualii: aceasta e mentalitate comunistă, o mentalitate a antagonismului reciproc.

De ce nu poate fi un muncitor într-o fabrică sau un teslar un…intelectual şi numai profesorul este intelectual?! Realitatea arată însă altfel. Cine vrea să fie adevărat intelectual devine un adevărat intelectual indiferent din ce clasă socială provine. Tocmai de aceea majoritatea geniilor şi personalităţile României vin de la ţară şi născutul la ţară nu le-a fost un handicap de netrecut pentru a se umple de cunoaştere.

Constructul social al claselor sociale nu ne explică în definitiv experienţa umană. Experienţa ţine de voinţa omului şi de posibilităţile sale native şi dobândite. A bate moneda claselor sociale stricte, de netrecut, ca în India păgână, arătăm că vorbim de clasă socială ca despre ceva fatalist, implacabil şi nu ca despre ceva ce se poate schimba.

De fapt trecerea unui fiu de ţăran spre intelectualitate nu înseamnă nicidecum o rectificare a ceea ce este el, ci o deschidere spre mai mult, pentru a încorpora şi educaţia şi modul de a fi al urbanităţii. Pentru noi nu există un antagonism între intelectuali şi muncitori sau ţărani sau între rural şi urban, ci există numai oameni capabili să le cuprindă pe amândouă la un loc sau indiferenţă pentru acest lucru.

Experienţa multiplă este experienţa viitorului. Eu personal îmi doresc să cuprind la un loc şi experienţa satului, şi a micului oraş, şi a oraşului major cât şi a megapolisului la un loc. Pentru că e deplin posibil şi pentru că această experienţă e deplin umană.

Tocmai de aceea dorim ca pe viitor să aducem în faţa dv. atât oameni foarte specializaţi într-o ramură anume dar şi oameni simpli, nu prea erudiţi, care să vorbească despre experienţa lor de viaţă, despre crezurile şi aspiraţiile lor. Şi vom vedea că nu există o diferenţă majoră, fundamentală între ultraspecializaţi şi cei mai puţin erudiţi, ci ei se completează reciproc şi se afirmă reciproc.

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: