Eminescu şi Ortodoxia. Cosmogeneza [XXII]
Despre optica eminesciană asupra cosmogenezei am spus câteva lucruri – esenţiale, credem noi – în teza noastră doctorală (dacă vă întrebaţi ce legătură are Sfântul Antim Ivireanul cu Eminescu, vedeți aici), la a căror enunţare nu ne vom mai întoarce acum. Vom continua însă studiul nostru comparativ, pe texte, în scopul de a decela adevărul, din mijlocul unor imagini şi simboluri atât de absconse, al unor sensuri aproape imperceptibile pentru senzorii noştri moderni şi postmoderni.
Articolul de azi îşi propune să vă aducă înaintea ochilor conştiinţei diferenţele între percepţia cosmogonică a Luceafărului şi optica filosofică a dascălului din Scrisoarea I. Să vedem mai întâi textele. Bătrânul dascăl al Scrisorii I este un om înţelept care, privegheat şi inspirat de lumina lunii, cugetă, filosofează în mintea sa despre începuturile lumii:
Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu se-ascundea nimic, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Luceafărul nu filosofează, nu-şi închipuie în minte geneza cosmică, ci cunoaşterea lui este de altă natură, este prin experienţe care sunt mai presus de natura umană. Luceafărul nu este contemporan cu începuturile, dar este ridicat mai presus de condiţia omului corupt, pătimaş. El are acces la experienţe revelaţionale aparte:
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
Dascălul este purtat de gând, de dorinţa de cunoaştere de tip intelectualist, pe când Luceafărul este gând purtat de dor, de iubire. Este o diferenţă foarte mare între cei doi. Dorul eminescian este eminamente creaţionist: el este creatorul vieţii, căci lumile în roiuri luminoase izvorând din infinit / Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit (Scrisoarea I). Lumea este chemată întru fiinţă de acest Dor fără margini, care nu poate fi decât personal, care trebuie să fie al cuiva, iar acest Cineva care iubeşte şi e plin de dor pentru ca lumea să existe, este Dumnezeu Însuşi.
Iar creaţia Sa, cea raţională, străbate drumul invers, de la statutul său de creatură către dorul nemuririi, dorind veşnicia şi odihna veşnică, viaţa dumnezeiască. Luceafărul, ajungând să cunoască ceva sinonim cu starea de fapt a începutului lumii, simte o sete care-l soarbe, o sete de odihnă veşnică, fiindcă se află faţă în faţă cu veşnicia lui Dumnezeu.
Prin urmare, dorul îl poartă pe Luceafăr. Pe dascăl îl poartă gândul, el încearcă să străbată cu mintea distanţa de mii de veacuri care îl desparte de începutul lumii. În timp ce Luceafărul parcurge căi de mii de ani… în tot atâtea clipe. Luna care străluceşte peste tomuri este cea care aduce lumina inspiraţiei, lumina înţelepciunii care a înrâurit scrierea tomurilor cu pricina.
Dascălul este un personaj enigmatic în varianta finală a Scrisorii I. În Memento mori apare ca un filosof pitagoreic sau poate chiar Pitagora, în Scrisoarea II este un astronom, în Sărmanul Dionis este un jidov pe nume Ruben, care e o întruchipare a Satanei. În fine, s-a zis că în alte variante ale Scrisorii I, Eminescu îl identifică pe acest dascăl fie cu un jidov, fie cu Immanuel Kant. Aşa încât, profilul acestui dascăl variază între cel al unui înţelept, filosof, matematician, şi cel al unui astronom, mag, vrăjitor.
El este un iniţiat în înţelepciunea lumii, un cunoscător al textelor esenţiale ale umanităţii, de unde îşi extrage cunoaşterea, inclusiv despre începutul şi sfârşitul lumii, şi anume din tomurile grele pe care le deţine.
Sintagma La-nceput este biblică. Este primul cuvânt din Pentateuh, primul din Biblie: εν αρχη, in principio. Despre acest la început, Sfântul Vasile cel Mare, în comentariile sale la Hexaemeron, arată că această sintagmă precizează începutul timpului, că odată cu lumea a început şi timpul, timpul care nu este veşnicie.
Acest la-nceput nu se leagă în poezia lui Eminescu cu ceea ce urmează imediat, cu versurile citate de noi anterior, ci cu cele ce vin după ele, şi anume, cu apariţia unui punct iniţial în haos, ceea ce seamănă cu o teorie ştiinţifico-matematică, dar care contravine Scripturii: Dar deodat-un punct se mişcă…cel dintâi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl…Însă aceasta este optica dascălului. E o viziune sincretistă, adunată, se vede, din mai multe feluri de tomuri.
În versurile pe care le-am citat aflăm o încercare de a privi în întunericul veşniciei (sau negura eternă pe care, în Luceafărul, o numeşte neagra veşnicie), soldată doar cu o simplă constatare a neputinţei de a putea afirma ceva despre ea, deşi dascălului i se pare că noaptea adânc-a veciniciei el în şiruri [de numere] o dezleagă şi că este un nou Atlas care sprijină lumea şi vecia într-un număr. În schimb, toate aserţiunile paradoxale, antinomice, care încearcă să caracterizeze veşnicia nu reuşesc decât să o prezinte ca total inaccesibilă pentru mintea umană.
Raţiunea omenească nu are un ochi uman echivalent care să fi existat – gândind prin absurd – înainte de a fi lumea şi să poată da mărturie: Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. Omul de ştiinţă aşteaptă un semen uman care să-i relateze ceva despre adevărul veşniciei, el nu percepe calea revelaţională, revelaţia dumnezeiască. De aceea, veşnicia rămâne pentru el, ca şi pentru toată filosofia omenească, un întuneric ca o mare făr-o rază, despre care nu se poate spune nimic.
Raţiunea umană discursivă întâlneşte, altfel spus, o mare de-ntuneric în calea explorărilor sale. Ea nu are ce ochi să trimită spre veşnicie ca să vadă în acel întuneric, pentru că singurul ochi care o cunoaşte este al lui Dumnezeu sau este Dumnezeu Însuşi, Cel nepătruns, Eterna Pace care odihnea în Sine împăcată, ca Cel ce este Absolutul şi nu are nevoie de nimeni pentru a fi absolut desăvârşit.
Gândul dascălului purcede metodic şi cronologic, de la nefiinţă la fiinţă şi de la veşnicie la timpul creat şi la lumea pe care şi-o închipuie cum se naşte, cum vine întru fiinţă: De-atunci negura eternă se desface în făşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
Luceafărul parcurge drumul invers, de la lumea creată şi contemporană către un timp primordial şi către veşnicie. Dumnezeu, ca şi Creatorul întregului univers, apare în mod simbolic ca aflându-Se la capătul unui drum care străbate întreg spaţiul şi timpul acestei lumi create. Pentru a ajunge înaintea lui Dumnezeu, Luceafărul recapitulează creaţia. Este o tehnică poetică prin care el rezumă faptele lui Dumnezeu, făptura mâinilor Sale, prin care cunoaştem pe Ziditorul nostru şi Creatorul a toate.
Zborul lui este simbolic, nu este o călătorie în timp propriu-zisă. El nu se întoarce în ziua cea dentâi, ci el vede o izvorâre de lumină covârşitoare, ca-n ziua cea dentâi, atunci când se apropie de tronul Dumnezeirii. Recursul la referatul biblic este evident, întrucât este vorba de zilele creaţiei şi, mai precis, de crearea luminii în ziua întâi (cf. Fac. 1, 3-5).
Luceafărul înoată prin mări de lumină: Vedea, ca-n ziua cea dentâi, / Cum izvorau lumine; / Cum izvorând îl înconjor / Ca nişte mări, de-a-notul… Viziunea este grandioasă, este magnifică. Îndreptând ochiul cugetării către trecut, dascălul vedea şi el roiurile luminoase ale lumilor născânde: colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute [raţiunii umane] / Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit, / Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit. Însă Luceafărul nu doar o concepe raţional, ci înoată prin această lumină pe care o zămisleşte puterea dumnezeiască creatoare.
Trecând dincolo de această lumină creată, galactică, Luceafărul ajunge şi el în faţa întunericului veşniciei, unde nu există ochi spre a cunoaşte. Veşnicia este o taină divină. Numai Dumnezeu este din veşnicie, e veşnic. Creaturile Sale s-au născut la un moment dat şi nu au acces la tainele care sunt mai presus de puterea de cuprindere a fiinţei lor.
Dacă viaţa se naşte din dor, veşnicia e o sete. Luceafărul o simte ca o sete de repaos. Însă adâncul asemene uitării celei oarbe nu trebuie numaidecât înţeles ca reprezentând Nirvana budistă, fiindcă el caracterizează tocmai veşnicia pentru care nu există ochi spre a cunoaşte şi, în consecinţă, nu există nici memorie care să consemneze receptarea ei. De aceea poate fi numită, plastic, ca din perspectivă umană, uitare oarbă.
Setea pe care o resimte Luceafărul nu poate fi înţeleasă, aşa cum s-a afirmat, ca o dorinţă de reintegrare în nefiinţa divină (nefiinţa divină fiind o contradicţie în termeni şi o absurditate pentru orice conştiinţă creştină şi ortodoxă) sau de contopire cu absolutul divin impersonal, din simplul motiv că poetul vorbeşte despre un Dumnezeu personal, Căruia Luceafărul i se adresează cu apelativul Părinte, un Dumnezeu care este Persoană şi Creator al lumii.
Mai degrabă credem că versurile lui Eminescu, în care este exprimată dorinţa Luceafărului-Hyperion de a se întoarce în haos sau setea de repaos reprezintă o echivalenţă a iubirii sale şi a puterii de jertfă pentru fiinţa iubită, sunt o dovadă a capacităţii de renunţare la sine a Luceafărului. Iubirea adevărată înseamnă puterea supremă a renegării de sine, iar Luceafărul este capabil de jertfă în cel mai înalt grad. Nu însă şi Cătălina.
Luceafărul expune în faţa Creatorului său faptul că e în stare să meargă până la a renunţa chiar şi la nemurirea şi la fiinţa sa pentru a fi cu cea pe care o iubea, dacă ea nu a dorit să-i urmeze lui în veşnicie.
La fel şi Sfântul Moise şi Sfântul Pavel au cerut să fie ei şterşi din cartea vieţii în locul poporului. Iar Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a murit pentru noi, poporul nevrednic.
Aşa încât, prin Luceafăr, Eminescu nu face decât să exprime capacitatea sa de jertfă, durerea sfâşietoare pe care o trăia pentru că nu putea să ridice fiinţa iubită la înălţimea spiritualităţii sale. Credem că putem înţelege setea de repaos mult mai bine ca o sete de a se jertfi pe sine, de a se odihni de suferinţa sa pentru cea iubită, decât ca pe o sete de nefiinţă, unde nefiinţa ar fi o stare pozitivă de inexistenţă. Fapt care nu se poate susţine dacă privim cu atenţie întregul context al creaţiei eminesciene.
Psa. Drd. Gianina Picioruş
