Să comunicăm…în cuvinte!

Am văzut mai multe reclame care spuneau ceva de genul: să comunicăm dincolo de cuvinte! Însă noi nu comunicăm pe cât ar trebui în cuvinte, în cuvinte adevărate, sincere, reale, ca să simţim nevoia unei împărtăşiri de sine pe care cuvintele n-o pot epuiza.

Nu, noi chiar vorbim, cel mai adesea, nu în cuvinte ci dincolo de cuvinte. Nu suntem darnici ca să ne punem sufletul în cuvinte ca pe palme, în faţa aproapelui. Nu ne spunem cuvintele pe care le simţim şi le gândim, ca să nu ne consumăm inima, ci s-o lăsăm să moară de… scleroză.

Ne înţelegem mai mult din necuvinte, din sentimente, fapte, presimţiri, intuiţii. Ne simţim unii pe alţii şi ne pipăim cu inima cuvintele, pentru că majoritatea covârşitoare a oamenilor nu crede în cuvinte. Aşa cum femeile nu cred în poezie, în ciuda a ceea ce se spune. Şi eu am constatat asta cu mirare. Poezia e o nobilă inutilitate artistică, ca s-o parafrazăm pe d-na de Stael, nu din cauza teoriei literare la modă, ci pentru că am devenit, mulţi dintre noi, superspecializaţi în pragmatism.

Aproape că nu ascultăm cuvintele, ci le privim în ochi, să vedem dacă ne mint sau dacă e vreo umbră de adevăr în ele. Vorbim şi înţelegem ceea ce nu spunem sau ceea ce spunem altfel decât în cuvinte.

Aşa încât poţi să te întrebi dacă suntem cu adevărat cuvântători sau dacă folosim vreodată limbajul la maxima lui potenţa de a ne exprima în afară, de a ne evacua din noi înşine spre ceilalţi.

Oamenii adevăraţi se simt în cuvinte…, din cuvinte. Cuvintele lor nu sunt doar literatură. Există o literatură care e doar… literatură şi o literatură care e arta de a fi viu în cuvinte, unde cuvintele sunt magnetice, te catapultează direct în întâlnirea cu cel care te ia martor al fiinţei sale. Nu te poţi fofila printre coperţi, în spatele mesei de lectură, pentru că eşti sau devii şi tu gol în faţa celui care scrie, care se dezbracă de orice faţadă înaintea ta şi te surprinde cu uimirea necalculată.

Cuvintele care sunt adânci şi ies din izvoare adânci ale sufletului au un mod de a izbi conştiinţa care le face să semene cu altceva, şi care n-are nicio legătură cu estetica. Cei care-L ascultau pe Hristos Domnul spuneau că niciodată n-a vorbit nimeni ca El, ca Omul Acesta. Cuvintele Sale erau unice, ca şi minunile Sale, pe care nimeni nu le mai făcuse în Israel. Ele puneau în uimire, făceau să încremenească oamenii, să recunoască imediat maipresusul de tot ceea ce ştiau sau întâlniseră ei vreodată.

Hristoa era Dumnezeu în modul cel mai evident şi în cuvinte, în cuvintele care nu erau ca ale oamenilor, ca ale poeţilor, ca ale filosofilor, şi nici măcar ca ale Sfinţilor Prooroci, ci mult mai mult decât toate la un loc.

Cuvintele au greutate. Un cuvânt greu te loveşte mai tare ca lemnul. Un cuvânt bun, cu adevărat bun, te poate scoate din boală, din durere sau din letargie. Ele, cuvintele nu există fără noi, dar ele respiră fiinţa noastră acolo unde le împlântăm.

Toate învăţăturile lumii se păstrează în cuvinte şi se cântăresc în fapte. Pentru că, cuvintele, cuvintele altora sau cuvintele lui Dumnezeu spuse tainic în inima noastră, ele nasc oameni. Cuvintele se actualizează în oameni, ştampilează caractere, şi prin ei nasc alte cuvinte.

Acolo unde cuvintele sunt false, ipocrite, poate că ar trebui să le numim altfel. Poate că ar trebui să găsim un alt nume pentru acest mod de a comunica cifrat, de a-ţi afişa lăuntrul ca ultrasecret. Aşa după cum iubirea care nu e decât necesitate biologică poate ar trebui să primească şi ea o altă denumire, mai propice – cum de altfel i se şi zice, mai nou, chimie sau fluturaşi.

Vorbim cuvinte care sunt doar sunete sau vorbim din straturile aurifere ale fiinţei noastre? Unii nu cred că suntem şi aur, ci doar gorile. Însă cuvintele pot să-i transforme, dacă nu sunt cumva de piatră cremene.

Psa. Gianina Picioruş