Eminescu şi Ortodoxia. De unde „budism”?! [XXIII]

Credea el în Buddha, în extincţie, în Nirvana? O poezie postumă ne avertizează răspicat că nu. Eminescu admirase la Buddha faptul că acela luptase împotriva castelor şi a nedreptăţii sociale. Însă mai mult decât interes cultural pentru textele sanscrite şi decât admiraţie faţă de unele virtuţi ale întemeietorului religiei budiste, Eminescu nu ne lasă să înţelegem de nicăieri că ar fi avut.

Iată însă şi poezia la care ne refeream:

Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha-Sakya-Muni,
Nici în viaţă, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt şi unul ş-altul,
Şi totuna mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în veşnicie.

Toate-aceste taine sfinte
– Pentru om frânturi de limbă –
În zădar gândeşti, căci gândul,
Zău, nimic în lume schimbă.

Şi fiindcă în nimic
Eu nu cred – o, daţi-mi pace!
Fac astfel cum mie-mi pare
Şi faceţi precum vă place.

Nu mă-ncântaţi nici cu clasici,
Nici cu stil curat şi antic –
Toate-mi sunt deopotrivă,
Eu rămân ce-am fost: – romantic.

La prima vedere, pare că poetul declară că el nu crede nici în Dumnezeu, nici în Buddha. Însă, dacă privim cu mai multă atenţie versurile, înţelegem că Eminescu afirmă aici ceea ce spunea şi în Memento mori: omul nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu, ceea ce poate spune omul despre tainele sfinte ale Dumnezeirii sunt frânturi de limbă. De aceea e zădărnicie şi vis să îţi creezi în minte singur concepte despre Dumnezeire, despre care nu ştii dacă sunt adevărate sau nu.

Aşa încât poetul nu este în stare să-şi afişeze o credinţă neîndoielnică în ceea ce el însuşi nu cunoaşte, fiindcă nu a primit printr-o revelaţie personală.

Să ne amintim versurile din Memento mori, în care Îl întreba pe Dumnezeu: Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana ta… pe om. / (…) Oare viaţa omenirei nu te caută pe Tine? / Eu, un om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine.

Dumnezeu i-a hotărât o soartă veşnică şi el nu cunoaşte care este aceasta, de aceea primeşte orice îi stabileşte Judecata divină, fie Raiul, fie Iadul: De-oi trăi în veci pe lume, / De-oi muri în veşnicie.

Aici nu este necredinţă în Dumnezeu sau credinţa că Dumnezeu nu există, ci doar necunoaştere cu privire la soarta veşnică a omului şi la destinul etern al său însuşi. Personal, vedem în aceste cuvinte mai degrabă smerenie decât resemnare. Expresia totuna mi-este mie nu credem că se traduce prin nepăsare sau indiferenţă, pentru că, dacă ar fi fost indiferenţă totală, atunci ar fi fost budist, ceea ce el neagă.

Totuna mi-este mie poate fi înţeleasă şi ortodox, ca echivalentul părăsirii de sine şi al lăsării în voia lui Dumnezeu. Un fel de: nu mai vreau să îmi bat capul, nu mai vreau să mă zbucium gândindu-mă dacă mă mântuiesc sau nu. Aştepta moartea ca pe o ispăşire, ca pe o izbăvire de durerile acestei vieţi, împăcându-se cu hotărârea divină.

Iehova din această poezie şi Buddha-Sakya-Muni sunt, pentru Eminescu, dintre acele chipuri pe care umanitatea le-a asumat ca fiind reprezentări ale Divinităţii, de-a lungul istoriei. Putem rememora, din nou, versuri din poemul Memento mori, care să ne lămurească pe deplin cu privire la acest subiect:

Oamenii au făcut chipuri [idolii păgâni] ce ziceau că-Ţi seamăn Ţie,
Te-au săpat în munţi de piatră, Te-au sculptat într-o cutie,
Ici erai zidit în stânce, colo-n aşchii de lemn [părut] sfânt;
Ş-apoi vrură ca din chipu-ţi să explice toate. Mută
La rugare şi la hulă idola de ei făcută
Rămânea!… Un gând puternic, dar nimic – decât un gând.

Dacă pe Buddha conştiinţa noastră ortodoxă îl asociază imediat, fără probleme, cu idola mută şi păgână, în ce priveşte numele lui Iehova, avem nevoie de o discuţie.

Iehova este numele lui Dumnezeu din Vechiul Testament, acel nume pe care evreii nu-l rosteau niciodată. Se pare că Eminescu a fost iniţiat de un maestru oarecare în cunoaşterea Talmudului, motiv pentru care jidovul apare sub chipul unui dascăl sau învăţat în Sărmanul Dionis şi în variante ale Scrisorii I.

Părerea noastră este că Iehova din acest poem nu este Dumnezeul Prorocilor şi al Drepţilor, ci mai degrabă prototipul unui Dumnezeu distant, necomunicativ cu oamenii, aspru cu păcatele lor, aşa cum apărea în optica evreilor care călcau adesea Legea şi se luptau cu Dumnezeul lor.

Eminescu ar fi putut să scrie Dumnezeu în locul lui Iehova, cu atât mai mult cu cât nu încălca nici raţiuni de prozodie dacă ar fi optat pentru această soluţie. Dar el nu a scris că nu crede în Dumnezeu.

Pentru Eminescu, valoarea omului se măsoară în gradul de intimitate pe care îl are cu Dumnezeu. Intimitatea cu Dumnezeu, cu cât este mai mare, cu atât mai mult înseamnă iubire şi înţelepciune mai multă, cunoaştere mai desăvârşită.

Pentru omul care are îndoieli mari şi neştiinţe grele, ca pentru ipostaza în care ne apare Eminescu în această poezie, Dumnezeu este Iehova. Pentru zmeul din poemul Fata-n grădina de aur, care este o variantă anterioară a Luceafărului, Dumnezeu este Adonai, adică Dumnezeul cu care vorbeşti. Pentru că Adonai este numele lui Dumnezeu care se putea rosti din Vechiul Testament. Iar pentru Luceafăr sau pentru dacul din Rugăciunea unui dac, Dumnezeu este Părinte.

Aşa încât, opţiunea poetului pentru Iehova, în poezia despre care vorbim, trebuie să ne trimită la o decriptare aparte.

Pe de altă parte, între Iehova şi Buddha există o incomparabilă diferenţă. Iehova este Dumnezeul unui popor, singurul popor monoteist din lume vreme de mai multe veacuri. În timp ce Buddha-Sakya-Muni, ale cărui nume înseamnă Iluminatul, Înţeleptul sau Divinul, este un simplu om, creatorul unei religii, care toată viaţa a predanisit credinţa că totul este o iluzie şi că de fapt nu există nimic (e drept, unui cerc restrâns de ucenici, în timp ce pentru neiniţiaţi, mesajul era mai nuanţat) şi care, în mod paradoxal, după moarte a început să fie adorat ca un zeu.

Prin afirmaţia pe care o face, Eu nu cred nici în Iehova, / Nici în Buddha-Sakya-Muni, Eminescu neagă atât credinţa într-un Dumnezeu faţă de care ar sta departe, aşa cum şi-l reprezintă sub forma cuvântului Iehova, cât şi credinţa în zei inventaţi de imaginaţia şi filosofiile umane, precum este Buddha-Sakya-Muni.

Primele două strofe sunt, în planul expresiei, echivalentul a tot ceea ce a compus vreodată Eminescu şi a fost interpretat de critica literară ca viziune filosofică brahmană sau budistă. Însă ne lovim de un paradox colosal: acela că, în aceste versuri, care se pretează cel mai bine (la o evaluare sumară totuşi) interpretării printr-o credinţă a poetului în Nirvana budistă, tocmai în aceste versuri se afirmă contrariul şi este negată credinţa în extincţie.

Şi atunci ne rămân două soluţii: ori îl decretăm pe Eminescu mai catolic decât papa, adică mai budist decât Buddha însuşi, ori acceptăm că sensurile sunt mai enigmatice şi mai profunde decât am putea crede noi mergând pe suprafaţa lor. Şi, mai ales, că trebuie să ne îndreptăm spre o altă arie de cultură şi spiritualitate, ca să aflăm răspunsul. Spre o religie care nu este deistă, în care Dumnezeu nu este perceput ca distant, precum era Iehova pentru evrei, şi spre o spiritualitate şi cultură care e mefientă faţă de filosofii umane zadarnice. Şi credem că recunoaştem această religie, cultură şi spiritualitate chiar în credinţa în care poetul a fost botezat, a crescut şi a murit şi care este cea ortodoxă.

E greu de împăcat declaraţia de aici a poetului, aceea că nu crede în extincţie, cu interpretarea, pe care o oferă critica literară, ca dorinţă de extincţie, a versurilor din finalul Rugăciunii unui dac. Ori Eminescu se contrazice, ori stingerea eternă în care dispar fără de urmă înseamnă altceva. Şi cu toată reticenţa exegeţilor literari care au ales să fie străini de Ortodoxia neamului lor (precum Lovinescu sau Călinescu, dar şi mulţi alţii), credem că întreg poemul Rugăciunea unui dac ne orientează spre cu totul alte semnificaţii decât cele ale întoarcerii în Nirvana sau în nefiinţă. Semnificaţii despre care însă am avut ocazia să vorbim (vezi aici).

Mai uşor ar fi să înţelegem că visul şi iluzia din lirica eminesciană sunt concepte puternice ale Ortodoxiei, identificabile ca atare în Sfânta Scriptură, la Sfântul Ioan Gură de Aur şi la toţi Sfinţii Părinţi şi pe care Eminescu putea să le regăsească şi în Cazanii, la Miron Costin sau Dimitrie Cantemir. Mai puternice, mai cutremurătoare decât pot fi ele în religia budistă.

În religia budistă, omul care este vis nu are nimic ce să-şi reproşeze, pentru că întregul univers în care trăieşte nu are decât valoarea iluziei, nu există nicio Fiinţă Personală Absolută şi veşnică în faţa Căreia persoana umană să-şi măsoare fiinţa sa şi să se valorifice pe sine. Maya nu conservă decât idealul indiferenţei totale, până la urmă, pentru că nimic nu are nici un sens şi nicio valoare în veşnicie.

Visul ortodox este interpretabil în mod contrar celui budist, ca sens al smereniei, pentru că el denumeşte discrepanţa de netrecut dintre făptura creată şi Dumnezeul şi Creatorul ei veşnic şi absolut desăvârşit. Viaţa este vis nu pentru că este o halucinaţie fără noimă a unei conştiinţe impersonale, ci pentru că reperele mundane ale acestei vieţi nu sunt veşnice, ci durata lor este de o clipă (Şi o clipă ţine poate – Glossă) în comparaţie cu veşnicia. De aceea, visul vieţii în sens ortodox este mai zguduitor decât cel budist, pentru că el este doar o ispită a lumii care trece, pentru ca să renască apoi transfigurată. Însă omul care crede în acest vis se pierde pe sine pentru veşnicie.

De aceea Eminescu refuză să creadă în religii şi filosofii false, cum sunt religia înstrăinării lui Dumnezeu de lume (simbolizată prin acel Iehova evreiesc pe care poporul nu îndrăznea nici să-l numească şi prin care înţelegem un Dumnezeu străin de lume, necomunicativ cu omul, aşa, ca în deism) dar şi religia budistă.

Nici faptul că Eminescu se desparte, în aceeaşi poezie, de antichitate şi de clasicism şi se declară romantic nu este unul nesemnificativ. Ar părea că autodefinirile sale din finalul poemului sunt superflue, în comparaţie cu restul versurilor. Rezistenţa sa este faţă de infiltrările insidioase ale unor opinii sociale care urmăresc să-i schimbe parcursul gândirii fără să înţeleagă că motivaţiile sale au rădăcini adânci în conştiinţa sa.

Poemul începe cu refuzul unor anumite perspective religioase şi se termină cu definiţia sa ca romantic. Însă romantismul reprezintă tocmai întoarcerea şi căutarea înfrigurată a lui Dumnezeu ca Dumnezeu al inimii (într-o poezie, Eminescu Îl numeşte Regele inimei sau Regele Lin, cu trimitere evidentă la Hristos) de către o Europă care se revolta împotriva tocmai a confiscării lui Dumnezeu de către deismul clasicist şi raţionalismul iluminist. Romantic a fost şi este sinonim cu creştin.

Finalul poemului ne demonstrează şi faptul că Eminescu se simţea romantic la modul contemplativ-religios, iar nu estetic sau artistic.

Psa. Drd. Gianina Picioruş