Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Cel mai cutremurător lucru e să fii smerit când toţi te cred mândru

Fişe de lectură din 19- 07- 1999.

***

Sfântul Ioan Gură de Aur, PSB 23, Omilia II, 2, Comentariul la Matei, p. 34: „fumul grijilor lumeşti”/ „Lucrul ochiului este să vadă, dar văzul rău vine de la gândul care conduce pe om”. Văzul rău, adică privirea invidioasă sau desfrânată nu vine din cauza funcţiei ochiului de a vedea, ci din alegerea inimii, din aplecarea inimii spre păcat. Iar gândul rău e un produs al minţii şi al inimii şi al voinţei deopotrivă, este un gând deliberat, un gând premeditat.

„nu condamn materia, ci gândul păcătos”, spune Sfântul Ioan. Nu condamn trupul, pentru că nu trupul e de vină în cazul unui furt sau al desfrânării, ci alegerea mea e de vină, eu în integralitatea mea sunt de vină, pentru că sufletul alege prin trup, alege prin intermediul trupului ce să facă, alege cum să-şi gestioneze libertatea.

„Nu trupul e frumos, ci alcătuirea şi înflorirea cu care sufletul colorează trupul. Iubeşte dar sufletul, care face ca şi trupul să fie frumos”. Sfântul Ioan Gură de Aur, fără a minimaliza rolul trupului în viaţa noastră, accentua cel mai adesea rolul sufletului de dinamizator al omului, de cel care declanşează acţiunile totale ale persoanei umane. Frumuseţea care se revarsă pe trupul nostru vine din suflet, din sănătatea duhovnicească a sufletului.

„Dacă sufletul se bucură, înfloresc trandafirii în obraji”. Dacă suntem bucuroşi apare pudoarea, ruşinea sau emoţia vie pe faţa noastră, apare în fiinţa noastră entuziasmul, tresăltarea duhovnicească, grandoarea sentimentelor curate.

Şi, continuă dumnezeiescul Ioan : „nimic nu-i mai plăcut ca frumuseţea sufletului”, pentru că un suflet cuviincios şi drept, plin de sfinţenie e un adevărat sfătuitor şi prieten al oricui.

„Omul …e ca o vioară”, spune acelaşi Ioan cel Mare, părintele nostru. E ca o vioară acordată când e plin de har şi harul lui Dumnezeu îl conduce şi aidoma unei viori dezacordate sau fără arcuş, când nu există în om stăpânire de sine. Mai mulţi sfinţi părinţi au comparat universul sau pe om cu o chitară, cu o harfă, cu diverse instrumente muzicale, pentru a indica de fapt inefabilul lucrării lui Dumnezeu în viaţa omului.

Omul cântă din toată inima, pe nepusă masă, adică se bucură de Dumnezeu mereu, dacă e un om sfânt. Omul cântă dacă e frumos, dacă sinceritatea şi credinţa lui năvalnică în Dumnezeu îl fac să fie mereu doxologic. Doxologia, cântare omului, e de fapt recunoştinţa lui faţă de Dumnezeul mântuirii sale. Dacă Îl preaslăveşti pe Dumnezeu cu cuvinte bogate, cu revărsare de inimă atunci acesta e un semn că Dumnezeu e Soarele care te luminează zilnic.

Şi nu ai putea să-L lauzi de fapt, decât pe Cel ce te iubeşte şi te cunoaşte, pentru că şi tu Îl cunoşti pe El din iubirea ce I-o porţi.

O altă zicere ioaneică care mi-a atras atenţia, de aici, din comentariul său la Matei: „Dragostea e creatorul vieţii”. Pentru că eu îl iubesc pe un altul, de aceea îi respect viaţa, sănătatea, libertatea. Prefer să pierd…decât să îl deranjez. Dacă îi iubesc…dau viaţă oamenilor, pentru că sinceritatea şi atenţia faţă de ei îi însufleţeşte, îi face să zboare, îi face oameni cu mare încredere în ajutorul altor oameni, în conştiinţa oamenilor iubitori de Dumnezeu.

„Nimic nu ne face asemenea lui Dumnezeu ca iertarea”, precum iertarea celor care ne greşesc, pentru că şi El ne iartă, deşi nu merităm iertarea Lui. Dacă am merita iertarea lui Dumnezeu, atunci iertarea Sa nu ar avea valoarea sfântă şi incredibil de omenoasă pe care o are. Dar, pentru că nu o merităm, atunci din cât ne iartă El, învăţăm să fim şi noi tot la fel de miloşi, de paradoxali în domeniul milei, adică iertând pe cel care nu merită, dacă acesta consimte să reluăm relaţia pe care am avut-o odinioară.

„Rabdă cu eroism durerile sufletului, ca să le poţi răbda şi pe cele ale trupului”. Şi, e adevărat, chinurile cele mai mari sunt trăite, cel mai adesea, în sufletul nostru, nevăzuţi şi neînţeleşi de prea mulţi. Neînţelegerea noastră de către alţii, chiar şi a celor cu care suntem în casă sau fac parte din familia noastră, e o mare dramă, o dramă pe care nu am putea să o ducem în spate fără harul lui Dumnezeu.

Dramele interioare sunt dramele reale. Pe măsură ce te luminezi mai mult, pe măsură ce te înduhovniceşti, devii din ce în ce mai neînţeles pentru toţi. Şi atunci, chinul de a fi singur, chinul de a nu avea prieteni pe măsura ta, e un chin torturant, e un chin pe care nu poate să ţi-l curme decât prietenia cu oameni pe măsura ta, care sunt rari, extrem de rari sau unici.

***

Sfântul Vasile cel Mare la Mt. 24, 51. „Tăierea în două…înseamnă…veşnica înstrăinare a sufletului”, adică pedeapsa veşnică.

***

Sfântul Atanasie cel Mare: „Cuvântul [ Dumnezeu Cuvântul n.n.] Se face purtător de trup…pentru ca oamenii să se facă purtători de Duh”. Dumnezeu Se face om ca noi, afară de păcat, pentru ca să-Şi îndumnezeiască umanitatea Sa, trupul şi sufletul Său, pentru ca, prin harul Său, acelaşi lucru să se petreacă şi cu sufletul şi trupul nostru.

***

Însemnări din 11- 08- 1999

Sfântul Efrem Sirul: ” mai bine este a arunca o piatră…decât a zice un cuvânt deşert”, un cuvânt steril, fără folos duhovnicesc sau trupesc. Însă, dacă oamenii nu sunt cei pe care îi vrea Dumnezeu, nu sunt şi cuvintele sfinte fără folos? Ba da! Şi e observabil acest lucru din aceea, că aceleaşi cuvinte sfinte, pe unii îi enervează iar pe alţii îi bucură la culme.

Însă Sfântul Efrem, ca şi Domnul, ne învaţă să nu flecărim, să nu vorbim în van, să nu scoatem din noi cuvinte care nu au drep scop luminarea, trezirea altora. Uneori, s-ar putea ca propriile noastre cuvinte să pară aiurea pentru unii…Dar nu sunt aiurea dacă noi le-am gândit pe măsura celor care ne ascultă şi fără perversitate interioară.

Dacă noi însă am gândit mai mult despre cineva şi am crezut că acela înţelege, dar nu a înţeles, nu suntem de vină noi că el nu a înţeles, ci negrija lui de a dori să înţeleagă, să fie mai mult. Cel care doreşte mai mult, se depăşeşte pe sine în fiecare clipă. Cel care e avid de viaţa sfântă, de povăţuire duhovnicească, chiar dacă nu înţelege tot din discursul tău teologic, înţelege ceva, pe măsura lui şi se bucură pentru asta şi nu îi pare rău că nu a înţeles tot, atâta timp cât îşi ştie nivelul de înţelegere.

Tot sfântul Efrem: „să nu zici că ochiul meu e curat, căci ţi-l vei face duşman”. Să nu te crezi curat de vreo patimă, pentru că te vei împătimi tocmai de aceea pe care o negi din gură.

Înţelegerea personală este „după dăruirea darului” lui Dumnezeu cu noi, după darul lui Dumnezeu cu noi. / Îi spunea sfântul Efrem diavolului: „dulcele tău este amar”. Păcatul cu care mă momeşti şi care, în primă instanţă, pare ceva agreabil, va deveni amărăciunea care mă va înăcri. /

„Să ne trezim întru rugăciune către Domnul şi întru milostenie”. Şi adevărata trezire, atenţie, e aceea când nu mai eşti insensibil nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de bucuriile sau durerile oamenilor. Deopotrivă, rugăciunea şi milostenia, sunt instrumente de sensibilizare personală. Tocmai de aceea ele nu se fac pentru ele însele ci pentru… a ne face proprii relaţiei cu Dumnezeu.

Ele sunt aidoma telefonului mobil care ne facilitează comunicarea cu o altă persoană. Însă comunicarea nu înseamnă să ai doar apel la telefon sau să vorbeşti aiurea sau la întâmplare…ci şi ceea ce spui celuilalt pentru ca să fii plăcut, înţeles, iubit. De aceea am zis că rugăciunea şi milostenia nu sunt un scop în sine ci o cale de deschidere personală către Dumnezeu şi către oameni.

Solicitările lui Dumnezeu faţă de noi şi, de asemenea, ale oamenilor, sunt captate de către noi dacă avem trezvia care vine din credinţa curată, prin rugăciune, prin milostenie, prin iertare reciprocă, prin dragoste dezinteresată. Virtuţile sunt hainele cu care ne îmbrăcăm sufletul ca să venim la Stăpânul luminii. Însă El ne cere să ne dăm cu totul Lui, să ne dăruim, să ne jertfim Sieşi cu toate virtuţile sau păcatele noastre, în sensul de a-I fi fideli în mod continuu şi nu sporadic.

Despre finic: „finicul are inima sa albă, iar împrejurul lui numai viermi care înconjoară albiciunea lui”.

Trebuie să fim aspri cu viaţa noastră, exigenţi, însă cu o exigenţă care să fie „întru cunoştinţă, în întreaga înţelepciune şi pace”. Asceza care doar te înfierbântă, îţi creşte buna impresie despre tine şi te face orgolios…e o asceză prost înţeleasă, făcută fără toată înţelepciunea duhovnicească. Postul, rugăciunea, privegherea trebuie să te facă suplu la minte, smerit, îngăduitor, cooperant şi nu atotştiutor, arogant şi infidel.

Tocmai de aceea sfântul Efrem era atent la exagerările râvnei, la exagerările care se produc din voinţa de a ajunge imediat sfânt, curat, desăvârşit, înţelept şi care reprezintă o dorinţă îngâmfată. Aceste excese, extreme, apar cu precădere la oamenii tineri, fără experienţă ascetică sau la oamenii sporiţi, care au început să se îngâmfe pentru trăirile lor mistice.

Însă, şi unii cât şi alţii sunt lăsaţi de către Dumnezeu să cadă în anumite păcate pentru ca să se smerească. Fără această cădere pedagogică nu se îndreaptă prea mulţi din înşelările demonice, adică nu se îndepărtează de acele gânduri/ atitudini/ fapte, pe care ei le consideră propria lor sporire, dar sunt de esenţă demonică.

Sfântul Efem numea curăţia la un moment dat „căruţă duhovnicească”. De ce? Pentru că curăţia minţii, a trupului şi a credinţei poartă asemenea unui mijloc de transport toate celelalte virtuţi concrescute din ea. Curăţia înfloreşte „ca trandafirul în mijlocul sufletului” şi umple „casa lui…de bună mireasmă”.

Curăţia interioară, mai spune sfântul Efrem, e „înaintemergătoare şi împreună-lucrătoare cu Sfântul Duh”, în sensul că ea e casa unde coboară harul lui Dumnezeu sau unde coboară pe măsură ce curăţia se fundamentează în om.

Numai dacă „micşorezi patimile”, poţi să „lucrezi nepătimirea”. Numai pe măsură ce patimile dau înapoi, prin faptul că nu le mai dai hrana din care ele creşteau, poţi să te afunzi în curăţie, în pace, în smerenie, în însingurare de rău şi de dezordini trecătoare.

„În ochiul cel neînfrânat e preacurvia”. În ochii care nu se privează de vederi desfrânate, e de la sine înţeles, că licăreşte pofta de a păcătui. De aceea priveşte cu „ochiul jos”, adică la ce înseamnă de fapt păcatul şi la ce îţi aduce în definitiv, la ce câştigi…”iar sufletul [ îndreaptă-l n.n.] către Domnul”.

O sintagmă efremică: „arzând mintea cu pofta”. Acest lucru se produce ori de câte ori pofta ne aprinde mintea şi ne halucinează păcatul.

„Dracii zugrăvesc ispita în cuget [ adică în minte n.n.] şi războiesc mintea, închipuind în imaginaţie ispita”. Deci ispita se zvârcoleşte, prinde contur, devine fantezie în imaginaţia noastră şi astfel e livrată raţiunii, sub imperiul poftei şi al aprinderii păcătoase, drept obiect „vrednic de dorit”. Tocmai de aceea alegi rău, cu bună ştiinţă, dar târât de pofta care te asupreşte. Mintea îţi e aglutinată şi forţată de obiceiul păcătos.

Şi, cu toate astea, ştii că faci rău…Şi acesta e păcatul făcut „cu ştiinţă”, adică păcatul pe care l-ai făcut din slăbiciune…cu mintea aglutinată…dar erai conştient că faci ceva rău.

Importanţa capitală a vizualului: „întru biruirea ochilor este toată osteneala dracilor”. Însă demonii nu ne vor ochii, nu ne vor atenţia ochilor sau mobilitatea lor, ci amestecarea sufletului, prin vederea ochilor, cu alegerea păcătoasă livrată, atât de generos, de către ei.

„Diavolii nu pot sta împotriva fricii de Dumnezeu”, atunci când aceasta e o harismă în om şi nu un gând fulgurant sau o idee vagă. E o imensă diferenţă între frica de Dumnezeu ca harismă, care e prezentă în fiecare fibră a fiinţei noastre şi frica de Dumnezeu, care stă undeva prin memoria noastră şi care acţionează din când în când. Pentru că adevărata frică de Dumnezeu e o conştiinţă iubitoare de Dumnezeu, o conştiinţă atentă şi nu o frică patologică faţă de păcat.

Căci tocmai de aceea se numeşte acest dar dumnezeiesc „frică de Dumnezeu”, pentru că nu e o frică de păcat, ci e marea cutremurare iubitoare în faţa lui Dumnezeu, pe Care nu vrei să-L întristezi cu nesimţirea ta. Frica de Dumnezeu se raportează la Dumnezeu şi nu la păcat! E de la sine înţeles că cine iubeşte pe cineva se teme să nu îi greşească. Dar nu se teme de păcat în sine, ci de rănirea inimii celui pe care îl iubeşte.

Frica de Dumnezeu previne păcatul şi nu îl tămâiază! În realitate, în viaţa creştinilor noştri întâlnim multe dereglări mintale, care par o frică reală de Dumnezeu, însă, de fapt, avem de-a face cu frica de a nu călca legi, prescripţii scrise, nu pentru că Îl iubeşti pe Dumnezeu, ci pentru că vrei să îţi spui conştiinţei tale că tu eşti drept.

Ruşinea omenească e un baraj împotriva păcatului. / Sabia Duhului Sfânt = cuvântul lui Dumnezeu cu care ne biruim gândurile rele, cf. Efes. 6, 14-17/”căile întunericului”/ „Pofta este maică a păcatului”/ „să petreci fără de scârbă”, fără de întristare/

„A zis unul dintre sfinţi: Cuvinte pun înainte, ispitindu-se ele să moaie patima”. Îmi aduc aminte de cuvinte sfinte sau mă mustru pe mine când sunt luptat de păcat, pentru ca să se înmoaie, să se domolească ispitirea mea. /

” Cel neînsurat [ dar care trăieşte ca monah adevărat n.n.] …s-a acoperit pe sine pentru Împărăţia Cerurilor, netăindu-şi cu fier mădularele…ci stăpânind cu gând cucernic dulceţile”. Adevărata nevoinţă nu înseamnă castrare/ amputare de mădulare…ci e o biruinţă continuă, prin dejucarea gândurilor demonice, asupra pornirilor trupeşti.

„Mă rog şi nu cunosc. Mă robesc şi nu înţeleg”. Mă rog mereu şi nu mai îmi dau seama când mă rog şi când nu mă rog, pentru că eu sunt mereu rugăciune, în rugăciune. Asta e partea omului duhovnicesc! Omul trupesc, care nu se luptă să-şi omoare patimile prin dejucarea gândurilor Satanei se robeşte mereu de patimi şi nu înţelege ce se petrece cu el, de ce patimile îi secătuiesc pofta de viaţă, de ce ele îl urâţesc…dacă îl şi satisfac într-un anume fel.

Să trăieşti „cu ştiinţă curată”, cu conştiinţă şi cu credinţă dreaptă. / „Multa cuvântare…întunecă mintea, iară mintea cea întunecată duce către neruşinare, iară neruşinarea este maică a curviei”. Multa predică întunecă mintea, pentru că mintea oboseşte şi începe să fie atacată de poftă. E atacată de poftă pentru că ne e foame şi pofta, învăţându-ne să îndrăznim cât nu trebuie, ne face neruşinaţi şi curvari în inima noastră.

„Cel ce iubeşte tăcerea, fără tulburare petrece”. Cel care, în mod fundamental, vrea să fie al vieţii paşnice, tăcute, adâncită în studiu şi rugăciune, are linişte, pace în suflet.

Pr. Dorin

Did you like this? Share it:

Previous

Sfintele Moaşte ale Sfintei Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva

Next

Politică cu basm…varianta Cristian Tudor Popescu

2 Comments

  1. uta marius

    Sunt placut impresionat de articolele pe care le scrii.

  2. Şi noi ne bucurăm de semnul de prietenie de la dv., domnule coleg!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén