Eu am crescut în spiritul culturii reamintirii. Şi, prin această sintagmă, înţeleg faptul că în locul unde eu am trăit se punea acut problema istoriei noastre, mai degrabă decât a situaţiei noastre prezente sau a celei din viitor. Şi această cultură la care mă refer e percepţia americanilor sudişti despre propria lor istorie.

Însă, acest cult pentru reamintire era unul fals, de fapt, ca şi sentimentalismul care ne-a bântuit în secolul al 19-lea. Pentru că mi-am petrecut copilăria în anii 50 ai secolului trecut, pot să percep ce se întâmplă cu noi şi să constat, cum ultima parte a secolului, a devenit o normă pentru zilele noastre, în funcţie de care noi gândim, la care ne raportăm.

Însă, dacă e să fim juşti, modernitatea nu este o cultură a reamintirii ci, mai degrabă, a uitării/ a neatenţiei / a indiferenţei [modernity is not a culture of remembrance but a culture of forgetfulness]. Copiii mei mă mai întreabă din când în când: „În ce război a fost bunicul: în Vietnam sau în Cel de al 2-lea război mondial?” Ei uită repede, nu mai ştiu ce să spună când vine vorba de istoria familiei noastre, pentru că sunt nişte bieţi elevi ai istoriei – ca de altfel toţi elevii vremii noastre – fiindcă în cultura prezentului istoria joacă alt rol decât pentru mine, atunci când eram tânăr ca şi ei.

Soţia mea şi cu mine am trăit în spiritul copilăriei unui american sudist, care se juca de-a „Războiul civil” sau de-a „Războiul între state”. Şi jocurile noastre nu scoteau din calcul locul nostru de naştere, de unde suntem noi.

Soţia mea s-a născut în Washington D.C. – pentru că tatăl ei, născut în Carolina de Sud, a lucrat acolo un timp – şi, în mod logic pentru noi cei de atunci, ea se juca de-a războiul fiind de partea celor din nord, a americanilor din nord.

Însă, cultura reamintirii pe care noi o arborăm astăzi e una falsă. Noi ne amintim lucrurile greşite şi urâm ceea ce ni s-a făcut rău în trecut, adică avem aversiune faţă de urmaşii celor care au luptat cu strămoşii noştri. Nu am avut pe cineva din familie care să lupte în Războiul civil; nici din partea tatălui şi nici a mamei. Niciuna dintre casele strămoşilor mei nu a fost arsă în război şi nu am păţit nimic noi, ca familie… Dar nu acelaşi lucru se poate spune şi despre alţi compatrioţi.

Îmi aduc aminte de momentul când l-am dus pe copilul meu, pe atunci şcolar, la unul dintre monumentele care elogiază eroismul trecutului. Citind despre istoria parcului comemorativ a văzut ce s-a petrecut şi cu unii şi cu alţii dintre cei care au luptat atunci şi, cu adevărat, atunci şi-a reamintit trecutul. Şi, pentru a ne reaminti trebuie de fapt să cunoaştem astfel de istorii, astfel de istorii vii ale trecutului, fiindcă altfel avem o cultură falsă a rememorării, a reamintirii.

Pe glob există multe feluri de culturi ale reamintirii, unele propunând animozitatea cu trecutul şi mânia, răzbunarea. Multe dintre ele continuă tema violenţei şi a opresiunii.

Dar una dintre făgăduinţele Apocalipsei sfântului Ioan, cea de la 21, 4, ne spune următoarele: „ Şi Dumnezeu va şterge toate lacrimile de pe ochii lor; şi nu va mai fi moarte, nici întristare, nici suspin, nici vreun fel de durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”.

Aceasta este reala cultură a reamintirii: cultura care se naşte din mila şi iertarea lui Dumnezeu. Şi aceasta va rămâne atunci când toate cele dintâi, ale trecutului, vor trece. Reamintirea toxică este aceea în care îţi reaminteşti trecutul , mai degrabă relele trecutului, nu pentru a crea o cultură a vieţii, ci mai degrabă o cultură a morţii. Şi nu există lucruri rele pe care nu le putem ierta. Iar iertarea e mereu un dar şi niciodată o poruncă [forgiveness is always a gift, never a demand].

Creştinătatea ortodoxă practică reamintirea/ pomenirea în multiple feluri. Tainele Bisericii sunt întotdeauna reamintiri. Dar mereu aceste reamintiri sunt eshatologice, pentru că sunt focusate pe adevărul transcendent, Care coboară între noi, în sfântul altar.

Bisericile noastre sunt de obicei pline de icoane, de fresce, care ne amintesc întotdeauna de Hristos, de Mama Sa, de Sfinţi, de parabolele evanghelice…Iar icoanele sunt picturi făcute în a acord cu normele Tradiţiei şi nu sunt niciodată înregistrări, de tip pictural, ale istoriei şi ale acestor persoane în istorie.

Noi nu ne mişcăm prin Biserică ca printr-un muzeu fotografic, care ne vorbeşte despre trecut, pentru că sfinţii – oricare ar fi ei – ar fi pictaţi după norme umane şi astfel ne-am introduce într-un mod pictural artistic. Nu! Ci noi privim prin icoane lumea care va veni, dar care…deja este aici, în această lume.

Anul acesta, când am vizitat Ţara Sfântă, m-am oprit şi în Mănăstirea Sfântul Sava şi aici am văzut craniile monahilor ce s-au nevoit aici şi care au fost martirizaţi pentru credinţa ortodoxă, în anul 618 d. Hr. Şi, când le-am văzut, nu m-am gândit prima oară la crima care s-a făcut atunci, în istorie, cândva… ci m-am bucurat ca să mă rog sfinţilor lui Dumnezeu. Noi ne-am închinat sfintelor moaşte şi nu am început să plângem şi să ne jelim la mormântul lor.

Şi mi-am notat atunci, pe timpul pelerinajului meu la Ierusalim, despre acest moment, ca despre unul al…reamintirii. În Ierusalim e calea pe unde a mers Hristos spre patima Sa cea de bunăvoie, care este cu 30-40 de picioare mai jos decât actualul terasament al oraşului. Iar cei care vizitează această cale merg pe jos, pe urmele lui Hristos şi văd însemnele, inscripţiile care au rămas de la romani, de la bizantini, de la musulmani, de la cruciaţi, de la turci, de la toţi la un loc.

De aceea Ierusalimul e un oraş central al pelerinajelor, pentru că găseşti aici pe toţi, din multe religii. De aceea, dacă eşti pelerin şi nu ai uitat trecutul şi greşelile istoriei e semn că nu ai iertat. Pentru că, pentru un creştin ortodox, drumul spre Sfântul Mormânt nu este unul al morţii, pentru care trebuie să plângi şi să te jeleşti, ci un drum al bucuriei.

Pentru toţi oamenii lumii, realitatea Mormântului sfânt e doar o cale spre înainte. Modernitatea nu avansează, nu merge spre înainte, pentru că nu iartă, ci uită. Iar uitarea nu e tot una cu iertarea. Trebuie să renunţăm la lacrimi şi văicăreli pentru trecut, pentru că morţii vor învia, nu vor fii aşa mereu!

Reamintirea adevărului, este, în ultimă instanţă, o reamintire a Sfârşitului tuturor lucrurilor, a lui Hristos Dumnezeu, care este Adevărul ce ni S-a revelat nouă, oamenilor. Lucrurile cele dintâi vor pieri, vor trece. Va rămâne numai ceea ce rămâne pentru veşnicie.

Rev. Mast. Stephen Freeman

Did you like this? Share it: