Când Dumnezeu ne bulversează la modul admirabil
Am ieşit în această seară să iau aer, aer fundamental, format din privirea oamenilor, din contemplarea vieţii oamenilor. Da, a oamenilor, a lucrurilor, a prafului din jur, a forfotei specific bucureştene…a grijii elocvente sau a negrijii prăpăstios de late. Şi, în faţa Teatrului Naţional, în plină stradă, am avut parte de o bucurie rară, de o bucurie duhovnicească…de întâlnirea cu un om special al Bisericii…cu care ne-am întreţinut la discuţie o oră-două…habar am cât până la urmă!…
În plină stradă, unde am simţit din plin lumina şi bucuria harului Prea Sfintei Treimi, în confesiune şi consfătuire profundă, prin simplitatea ei, şi măreaţă prin complexitatea ei uluitoare. Bineînţeles: nimic aranjat. Bineînţeles: nimic neprecugetat. Însă niciunul dintre noi nu mai doream să plecăm unul de lângă altul, pentru că ce s-a petrecut între inimile noastre a fost pur şi simplu o minune de proporţii considerabile.
Întâlnirile duhovniceşti, cu alte cuvinte, sunt întâlniri de conştiinţă, măreţe. Sunt momente când se spun multe cuvinte…şi cuvintele devin o stare, un întreg aer care hrăneşte întreaga noastră fiinţă, pe măsură ce ne scoate din concretul disipant. Pentru că mâncasem brânză de capră înainte să ies afară, o brânză de te lingi pe degete dar foarte sărată, în timpul discuţiei aveam o secetă enormă în gură. Mi se terminase saliva…dar inima îmi era plină de o bucurie neţărmurită.
Şi eram bucuros nu pentru că Dumneze ne bucura, în primă instanţă, ci că am întâlnit pe un alt om al lui Dumnezeu, în mod providenţial, cu care nu am fost în sciziune, în schismă, în nicio idee pe care am evocat-o sau pe care a adus-o în discuţie. De vreo 4 ani de zile – o, ce timp şi ce durere! – nu am mai avut parte de un asemenea regal al bunului simţ, al liniştii, al duhovniciei şi al eleganţei frustre.
Şi asta…unde?! Pe stradă, fără atenţionare, şi vorbind faţă către faţă, într-o comuniune specială. Iubirea duhovnicească se naşte din adevărul din inimă. Dacă iubirea iese din inimă şi te învăluie…atunci e înviere, e paşti, pentru că e trecere de la tăcerea noastră idioată şi vinovată, la comuniune şi frumuseţe dumnezeiască.
Da, harul lui Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, dacă nici noi nu îl întristăm niciodată! Şi, viaţa Bisericii e plină de har, de bucurie, numai că noi trebuie să o strângem în braţe pe această bucurie, să o băgăm în inima noastră şi să nu-i mai dăm voie să plece.
Da, puneţi mâna pe bucuria lui Dumnezeu şi n-o mai lăsaţi să plece!
Pr. Dorin
Sunt momente în viaţă în care simţim atingerea divină într-un mod direct, fie prin cei de lângă noi, fie prin lucrurile minunate care ni se întâmplă. Şi poate că adesea acest semn al prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră e menit să ne dăruiască şi mai mult curaj spre a face binele şi a-i împlini voia.
Ceea ce înfăptuiţi aici, pe platforma „Teologie pentru azi” reprezintă o misiune în online-ul ortodox românesc fără precedent, deşi sunt conştient că există clipe în care nu vă e deloc uşor, mai ales că detractorii sunt la tot pasul.
Însă Dumnezeu vă arată prin lucrurile frumoase pe care le experimentaţi că vă este alături şi că nu vă lasă la greu.
Să aveţi mult spor în tot ce faceţi şi Dumnezeu să vă binecuvinteze pe Dumneavoastră, alături de întreaga familie.
Vă mulţumesc din suflet pentru cuvintele frumoase şi vă asigur de admiraţia mea necontenită!
Ştim bucuria dv. faţă de noi şi vă asigurăm că şi bucuria noastră de dv. e înflăcărată în fiecare clipă, pentru că un om ca dv. trebuie încurajat să fie el însuşi într-un mod strălucit.