Teologie şi mentalitate populară
Una este ştiinţa şi alta este mentalitatea, imaginea pe care şi-o fac oamenii despre ştiinţă. Citeam cu câteva zile în urmă, pe pereţii unei instituţii, precizarea unui reputat matematician cu privire la faptul că matematica se află în toate. Şi mi-am dat seama că ne place să nu înţelegem nimic din ceea ce alţii au gândit o viaţă întreagă, dar ne place în schimb să reproducem citate bombastice, enunţuri definitive, al căror sens n-am fi niciodată în stare să-l explicăm cuiva.
În cei aproape 50 de ani de comunism am transformat orice cugetare, cât de cât profundă, în sentinţă şi într-o nepieritoare limbă de lemn. Elevii mei de liceu, săracii, vorbesc într-un limbaj cu aere criticiste, pe care nu-l pricep câtuşi de puţin şi, mai ales, nu vor deloc să îmi spună ceea ce gândesc, pentru că au complexul că nu se pot exprima la înălţimea limbii pe care o citesc ei în tot felul de comentarii găsite de-a gata.
Dacă despre ştiinţă s-a creat cu premeditare imaginea că se află undeva sus, sus de tot, acolo unde nu poţi să ajungi decât printr-un efort supraomenesc, prin mecanică şi sudoare, într-un mod diametral opus, despre teologie şi despre Dumnezeu s-a lăsat să planeze peste minţile oamenilor impresia că sunt obiecte la îndemâna oricui. Orice om are o conştiinţă şi orice conştiinţă are relee de comunicare cu Dumnezeu. Aşadar, şi Cireşica şi Oreste pot să vorbească despre Dumnezeu şi pot să ne comunice teologia lor, ca şi Dumitru Stăniloae.
Nu se ţine cont de faptul că omul, dacă vrea, poate să-şi rupă releele singur şi să le arunce de pe casă. Sau poate să lase antena să ruginească şi să nu mai vadă bine. Sau se poate strica satelitul sau imaginea emisă de satelit. Într-un cuvânt, echipamentul de recepţie poate să dea rateuri, dintr-o mie de motive.
Dimpotrivă, pentru mulţi dintre cetăţenii României postcomuniste şi postmoderne, Dumnezeu este o materie binecunoscută, o ştiinţă care nu are nevoie de niciun studiu sau efort de cunoaştere. Dacă tabla înmulţirii te speteşti ca s-o înveţi, în schimb, despre Dumnezeu nu numai că orice om ştie ceva fundamental, dar şi trebuie neapărat să-şi expună propria opinie în mod public, ca despre pensie, guvern, alegeri, costul încălzirii sau fotbal.
Şi la urma urmei, poţi să fii atât de lipsit de inimă şi de conştiinţă ca să-i răpeşti omului bucuria de a-ţi arăta că se pricepe şi el la ceva, că există pe lumea asta o ştiinţă în care e şi el iniţiat, dacă la altele nu se pricepe? Poţi să-l dezamăgeşti, să-l deziluzionezi cu atâta cruzime, să-i spui în faţă că e atât de prost, că nici măcar despre Dumnezeu nu ştie să zică două vorbe? Ei bine, poţi?!
Şi dacă totuşi îndrăzneşti să treci peste toate aceste considerente umanitare, adică peste aceste judecăţi şi prejudecăţi sumare, înseamnă că eşti dogmatic, că te-au tâmpit popii ăia şi cărţile de teologie, că eşti dus cu pluta, îndoctrinat de Biserica Ortodoxă, retrograd, sonat, nebun de-a binelea.
Şi dacă, oarecum, ne obişnuisem cu toate aceste parafe amicale cu care ne ştampilează oamenii neduşi la Biserică, de ceva vreme încoace observăm cu durere că s-a ridicat dintre ortodocşi un grup mic de oameni, dar foarte vocal şi agitat, care au un timbru cu mult mai înalt şi mai ascuţit decât mintea teologică, munca, bunul simţ şi cunoaşterea de care dispun. Aceştia se autopropun, fără niciun fundament, apărătorii Ortodoxiei şi ai sfinţeniei dogmelor. Drept care ei nu vor să audă de facultăţi, studii, de doctorate, de tratate de teologie şi de alte prostii din astea, tocmai fiindcă pentru ei e floare la ureche să vorbească despre Ortodoxie, să-şi predice credinţa şi să convertească pe alţii la adevărul pentru care zic că şi-ar da şi viaţa.
Pentru aceştia sunt de ajuns două cuvinte ale Fericitului Cleopa şi un interviu de la Părintele Arsenie. Ce e mai mult de atât, strică. Dar strică pentru că mintea lor nu poate cuprinde mai mult, pentru că sunt neofiţi şi se clatină repede în credinţă şi nu au discernământ sau pentru că, în sine, e rău dacă citeşti zeci de mii de pagini de teologie ortodoxă, le compari cu alte zeci de mii de pagini de teologie heterodoxă, filozofie şi cultură şi cerni adevărul, după care poţi să scrii tu însuţi studii de dogmatică şi teologie ortodoxă, în care să lămureşti adevărul în limba vremii şi răspunzând mentalităţilor contemporane? Neexcluzând, prin acestea, o viaţă liturgică şi de rugăciune.
Ce altceva au făcut Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Fotie cel Mare, Fericitul Serafim Rose şi mulţi alţii? Da, au existat şi Sfinţi care fie nu au avut posibilităţi ca să facă studii laborioase, fie au avut apetenţă mai mult pentru rugăciune şi nevoinţă decât pentru erudiţie teologică. Dar asta ţine de talantul primit de la Dumnezeu şi nu de judecata noastră.
A spune că numai Sfinţii ne-erudiţi sunt calea sigură pentru mântuire în zilele noastre înseamnă a discrimina în mod păcătos între darurile lui Dumnezeu, pentru că noi nu suntem în stare să-i urmăm cu mintea pe cei care ne întrec aşteptările şi capacităţile noastre intelectuale. De parcă lucrurile ar fi mai uşoare cu inima şi i-am putea oricând egala în iubire pe nevoitorii atât de mult invocaţi ca să se lupte cu erudiţii. Sau, mai bine zis, invocaţi ca să îşi vândă unii mai repede şi mai bine cărţile, pentru că numai cu numele propriu nu e la fel de profitabilă afacerea.
Dar mă întreb, putea părintele Savatie să scrie cărţile pe care le-a scris dacă nu ar fi avut experienţă de scriitor, o cultură artistică şi nişte cursuri universitare la activ? Putea Dan Puric să apere Ortodoxia în conferinţe aşa cum o face, dacă nu era actor şi nu avea o oarecare erudiţie pe care să o pună la bătaie? Ca să vorbesc despre contemporani şi să nu-i mai aduc în discuţie pe Sfinţii din vechime, pentru că mi-e şi jenă să mai vorbim despre câtă filozofie a vremii şi câte ştiinţe studiase Sfântul Ioan Gură de Aur mai înainte de a deveni marele Ierarh pe care îl elogiem toţi astăzi.
De ce părintele Savatie a avut nevoie de liceu şi de facultate, de experienţă în artă şi pictură pentru a deveni cine este, dar nu mai are nevoie de doctorate şi alte studii, după cum observa un comentator pertinent? Mai scria părintele Savatie în acelaşi fel, dacă nu ştia să opereze cu ceva savantlâcuri, dacă avea doar două clase, ca Sfântul Siluan Athonitul? Sau Danion Vasile sau Dan Puric sau toţi ceilalţi, cei pentru care o anumită parte a internauţilor ortodocşi au o admiraţie soră cu vociferarea împotriva ecumenismului? Când de fapt, lor le place, precisamente, modul cultural şi erudit de a pune teologia în cuvânt, şi nu elementar-băbesc, al celor nominalizaţi.
Atunci, nu cumva criteriile după care judecăm lucrurile şi oamenii în Biserică nu sunt cele pe care le invocăm, ci cu totul altele şi care ţin de simpatii şi antipatii personale şi de calcule comerciale, iar nu de tradiţionalism şi ecumenism? Mă tem că da. Asta în afară de faptul că ecumenismul a devenit asexuat, ceva neidentificabil, un fel de n-am mâncat salam cu soia al anilor ’90.
În afară de toate acestea, cei care dizlocă mintea de inimă şi cred că se pot scrie tratate de teologie ortodoxă numai cu mintea, fără a avea şi inima străpunsă de dorul lui Dumnezeu, dovedesc că habar nu au de învăţătura ortodoxă, că sunt tributarii teoriilor tomist-catolicizante care despart raţiunea şi judecata minţii de inimă şi că nu au experienţa nici a erudiţiei şi a lecturii, dar nici a rugăciunii şi nevoinţei, pentru că rugăciunea minţii în inimă i-ar fi învăţat că mintea autonomă nu poate să facă nici măcar o predică ortodoxă, cu atât mai puţin nu naşte cărţi ortodoxe nici într-un milion de ani, ci doar cărţi a căror erezie e identificabilă din prima ochire.
În fine, vajnicii critici ai erudiţiei teologice şi dogmatice ar trebui să ştie, nu în ultimul rând, că sunt cei mai redutabili purtători de pietre împotriva Ortodoxiei adevărate, evlavioase, smerite şi paşnice. În mod nedrept faţă de majoritatea ortodocşilor care nu exprimă asemenea puncte de vedere penibile, Ortodoxia este adesea judecată ca fiind religia proştilor, în mod pripit, de cei care o privesc cu ochi reci şi ostili, care de-abia aşteaptă motive de batjocoră la adresa noastră şi pe care le află cu bucurie în atitudinile şi declaraţiile confraţilor fals-tradiţionalişti.
Psa. Drd. Gianina Picioruş