Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 19 octombrie 2008

Poezia vieţii în viaţa maestrului Grigore Vieru

Spunea undeva că unii visau să ajungă în Cosmos, iar el visa să treacă Prutul. Prima dată l-a trecut în 1973. Acum, poetul Grigore Vieru aproape face naveta între Bucureşti şi Chişinău. Zilele trecute a poposit şi la Jurnalul Naţional. La plecarea sa, drumul s-a luminat a poezie.

Ne aflam pe ultima sută de metri şi în loc de nervi aveam nişte elastice bine întinse. Lucram la ediţia cu Doina şi Ion Aldea-Teodorovici. Deodată intră pe uşă Grigore Vieru cu aeru-i inconfundabil. Ne înmânează un articol în care îi evocă pe cei doi artişti care i-au cântat răscolitorul imn „Eminescu”.

Luăm colile scrise de mâna lui în timp ce, culmea!, se scuză că poate articolul nu e ce aşteptam noi, că la presă „nu se pricepe aşa bine” ca noi!… Ca prin farmec, atmosfera se relaxează pe fondul vocii poetului. Ne luminăm sub privirea lui de un albastru închis, potolit. Părul îi este tot aşa rar, cum îl ştim de la televizor şi din fotografii, cărunt, aproape de umeri, poetic şi voievodal. În piept ascunde cinci bypass-uri, dar tot inimos rămâne şi, contrar indicaţiilor medicale, suferă: într-un ziar din Chişinău a fost numit „terorist”. Persistă în binecunoscuta lui teroare de a iubi românitatea.

ZVON DE CLOPOTE. I-am ascultat cu aviditate amintirile unei copilării în care adevărurile despre neam şi Dumnezeu au lipsit cu desăvârşire. „Eu sunt născut pe malul Prutului, pe lângă Rădăuţi-Prut. Biserica din sat era închisă, iar maică-mea, ca toate femeile de la ţară, deşi analfabetă complet, era o mare credincioasă şi când venea Paştele, cocea pe ascuns pască şi făcea ouă roşii.

Trebuiau sfinţite, dar unde să le sfinţeşti? Pe celălalt mal, la Miorcani, unde şi-a petrecut marele poet Ion Pillat copilăria, pe malul drept al Prutului biserica funcţiona. La miezul nopţii se revărsa peste Prut zgomotul clopotelor din noaptea Învierii. Aşa sfinţea maică-mea pasca şi ouăle, în zvonul acelor clopote din satul Miorcani!”

ACELAŞI NEAM. Când era copil, Grigore, fiul lui Pavel şi al Eudochiei Vieru, dorea să fie erou, ca Pavel Moruzov. La şcoală erau îndemnaţi să fie vigilenţi cu spionii de pe malul stâng al Prutului, că ar putea oricând să invadeze Republica Moldova. Grigore Vieru ne mai povesteşte şi despre „generaţia schilodită” de regimul stalinist, despre cât de târziu a aflat că dincolo şi dincoace de Prut sunt oamenii aceluiaşi neam.

„Eu din clasa I până la liceu, chiar la facultate, o parte din ea, ştiam că vorbesc limba moldovenească şi aici în România se vorbeşte altă limbă, româna. Aşa ni se spunea, că suntem altă seminţie. Eu credeam ce îmi spunea învăţătorul acela. Eram nevoiaşi şi aveam o căpriţă care dădea lapte, ne mai ţinea ea, şi, mic fiind, o duceam să pască iarbă pe la malul Prutului, unde crescuse verdeaţă, erau sălcii mari.

Nouă, copiilor, ne dădeau drumul până la sârma ghimpată. Şi dincolo de Prut arau cu caii, că nu erau tractoare pe atunci. Probabil că mai azvârlea câte un cal din copită şi câte un om striga la cal: «Ho, nebunule!». Eu mă frământam în mintea mea: «Ce o fi? Eu ştiu că asta e altă limbă, dar şi la mine în sat tot „Ho, nebunule!” se spune la cal». Încerca mintea mea de copil să desluşească, vă daţi seama…

Până la moartea lui Stalin, satele noastre, mai ales cele de pe malul Prutului, erau pline de rude. Într-un sat o soră, dincolo s-a refugiat, şi bine a făcut, fratele; părinţii la mine în sat, iar copiii dincolo. Nu ştiam nimic despre ei până la moartea lui Stalin, pentru că nici pasărea nu cuteza să treacă Prutul. Fusese război, apoi doi ani de foamete groaznică în ’46-’47. Trăiesc, nu trăiesc? Nu ştiam nimic despre ei, nici ei despre noi. Dar geniul femeii a găsit un mijloc de comunicare.

Ţin minte că eu, ca oricare copil de ţăran, de pe la 6 anişori eram cu părinţii la prăşit, la secerat, ne luau la muncile câmpului. Eram cu grănicerul rus lângă noi, care nu ştia limba noastră. Stătea cu arma lângă noi, care seceram sau prăşeam. Atâta frică intrase în noi că nu îndrăzneam nici să ridicăm capul să ne uităm pe malul Prutului. Prăşeau femeile, săracele, că mai mult ele prăşeau, cu capul în jos. Şi ce făceau ele? Cântau.

Melodii populare, dar înlocuiau versurile şi aşa transmiteau mesaje dincolo, îşi povesteau viaţa. Dincolo, pe malul celălalt erau şi ei la muncile câmpului şi se prezentau în cântec. Maică-mea spunea: «Eu sunt Doichiţa lui Pavel Vieru, fratele meu e în viaţă». Cântau şi ei, le răspundeau tot aşa. Astăzi, oamenilor nu le vine să creadă când află astfel de lucruri. Comunele acestea de pe malul Prutului erau supuse unui regim mai aparte faţă de celelalte. La noi veneau zilnic la şcoală, la club, ne adunau în casele noastre, veneau cei de la raion şi eram pionieri de acum, şi ne spuneau: «Să fiţi vigilenţi, că în orice moment partea dreaptă a Prutului poate să trimită câţiva spioni să invadeze».

Eram îndoctrinaţi bine. Voiam să devenim eroi precum Pavel Moruzov, care îşi trădase părinţii. Voiam să fiu, vezi bine!, erou şi eu. Aveam un ochean. Când au dus armatele pe la noi prin sat, Operaţia Iaşi, erau localizaţi soldaţii pe la casele oamenilor, iar la noi era bucătărie ofiţerească, maică-mea, fiind văduvă de război, era mai de încredere pentru ei. Un ofiţer avea un ochean cu o lentilă spartă, eram mic şi mi-a dat mie ocheanul cela. Pitit între sălcii, priveam spre Miorcani şi stăteam ore întregi să aştept spionul să apară.

Prin anii ’80 se mai îmblânziseră lucrurile, era Gorbaciov la putere, au început să treacă Prutul nişte mari «spioni»: Sofia Vicoveanca, Tudor Gheorghe, Dumitru Fărcaş, Dida Drăgan, Mirabela Dauer, Adrian Păunescu, Marin Sorescu. Doar spioni din ăştia pe care lumea îi primea cu lacrimi în ochi.”

„La miezul nopţii se revărsa peste Prut zgomotul clopotelor din noaptea Învierii. Aşa sfinţea maică-mea pasca şi ouăle, în zvonul acelor clopote!”
Grigore Vieru

„Am fost la Curtea de Argeş, dar mai mult de două săptămâni nu am putut sta. Firea mea nu m-a lăsat. Sunt legat de lume şi lumea e legată de mine”
Grigore Vieru

„În mare taină mi-a căzut în mâini un volum cu publicistica lui Eminescu. De atunci spun mereu că este manualul meu fundamental de istorie”
Grigore Vieru

CREDINŢĂ. Există multe versuri memorabile în opera lui Grigore Vieru, dar parcă nimic mai tulburător decât: „Doamne, Cel din slăvile creştine,/ Ce păcate oare-ai săvârşit?/ Că te-au dus acolo şi pe Tine/ În Siberii fără de sfârşit”. E mare îndrăzneală în ele pentru un om credincios. Şi Grigore Vieru este. „Pentru timpurile acelea, da, erau îndrăzneţe versurile acestea. Am avut un prieten în copilărie, cel mai bun, era băiat de mare gospodar şi l-au dus în Siberia.

Familia lui era foarte cumsecade, nu erau chiaburi, cum se spunea, erau oameni mai pricepuţi în gospodărie ca alţii. Ei ne ajutau mult, că maică-mea era singură după război, tata murise, eram nevoiaşi, nu aveam plug, nu aveam cal. Ne arau pământul. I-ajutam şi noi la muncile câmpului. Într-o noapte, că eram vecini, ne-am trezit în ţipetele lor, au venit ca hoţii, că asta erau, hoţi, şi, când am văzut cum l-au aruncat în maşină ca pe un obiect, aşa, m-a marcat pentru toată viaţa. Strigătul acela, plânsul lui sfâşietor, eram mic, nici ei nu prea înţelegeau de ce se întâmplă asta, cu atât mai puţin eu. Mereu am spus că este un mare neadevăr şi o crimă ce s-a făcut atunci. În mod programat au vrut să ne extermine ca etnie.

Aici au fost puţine biserici demolate, dar la noi au fost rase de pe faţa pământului sau transformate în depozite. Mănăstirile, nu o să credeţi: una era spital de boli venerice, alta, spital de tuberculoşi, alta, puşcărie pentru minori, ca o sfidare.”


„Prin anii ’80 se mai îmblânziseră lucrurile, era Gorbaciov la putere, au început să treacă Prutul nişte mari «spioni»: Sofia Vicoveanca, Tudor Gheorghe, Dumitru Fărcaş, Mirabela Dauer, Adrian Păunescu”

„Nu ştiam nimic despre rudele din satele de dincolo până la moartea lui Stalin, pentru că nici pasărea nu cuteza să treacă Prutul. Fusese război, apoi doi ani de foamete groaznică, în ’46-’47. Trăiesc, nu trăiesc?”

„Mă sperie credinţa lor că aş putea să-i ajut, iar eu nu pot. Nu le pot lua apărarea decât în cântec, în poezie. Ei, săracii, au şi probleme materiale”

„Mereu am spus că este un mare neadevăr şi o crimă ce s-a făcut atunci. În mod programat au vrut să ne extermine ca etnie. Aici au fost puţine biserici demolate, dar la noi au fost rase de pe faţa pământului sau transformate în depozite. Mănăstirile, nu o să credeţi: una era spital de boli venerice, alta, spital de tuberculoşi, alta, puşcărie pentru minori, ca o sfidare.
Grigore Vieru

UN POEM. Abia când a devenit student şi-a dat seama de românitatea lui. Iar când i-a picat în mână publicistica lui Eminescu a înţeles tot ce i s-a ascuns până atunci. De altfel, acest volum îl consideră „manualul meu fundamental de istorie”. Grigore Vieru, cel cunoscut nouă mai mult pentru celebrele poeme patriotice, a debutat cu versuri pentru copii. Este coautorul unui Abecedar foarte apreciat şi al unor cărticele „obligatorii” în grădiniţele de copii. Primele rânduri în grafie latină apărute în Basarabia au fost ale lui Vieru, în 1988, în revista Literatura şi Arta.

Spunea undeva că unii visau să ajungă în Cosmos, iar el a visat toată copilăria să treacă Prutul. Prima dată l-a trecut în 1973. Acum, aproape face naveta între Bucureşti şi Chişinău. Dar, când stă mai mult aici, cei de acasă îl ceartă, că îi duc dorul. „Sunt supăraţi cei de acolo, ia uite, ne-a răscolit pe noi, şi lui i-e bine la Bucureşti… Ca nişte copii.” Îl invită românii peste tot, şi în Germania, şi în SUA. I-au propus unii să rămână definitiv în America. Ce să facă el acolo?

Că îl înjură cei de la Chişinău în reviste antiromâne? N-au decât. Îi pare rău că nu poate ajuta oamenii sărmani. „Mă sperie credinţa lor că aş putea să-i ajut, iar eu nu pot. Nu le pot lua apărarea decât în cântec, în poezie. Ei, săracii, au şi probleme materiale.”

Ne despărţim de poetul basarabean cu părere de rău. Se miră că am fost aşa prietenoşi cu domnia sa, noi ne mirăm că se miră. În urma lui, drumul se luminează a poezie.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

„Am stat ca să-ţi spun cum se pierde şi cât se câştigă”, vol. 22 de poezie [poeme alese]

Din secţiunea : „Inegalabilul timp al ipocriziei”. Poeme manuscriptice.

*

19. 06. 1998

Suntem nedarnici cu marile spirite,

le lăudăm prea puţin şi prea vag.

Ne e teamă să nu ne terfelim

orgoliul sau prostia

noastră încinsă cu sare

amară.

Ce pierdem dacă spunem că Esenin

e îmbătător până la lacrimi

iar Kafka e înspăimântător până la sublim,

Rilke e un înger sonat

şi teluric, că Dali e un dumnezeu spaniol, care

a pictat nebunia până la capăt?

Ce pierdem dacă Shakespeare

e absolut iar

Byron te ucide numai

zâmbindu-ţi parşiv?

Doamne, câţi sfinţi şi câte genii

şi câţi eroi ai Tu

şi eu nu îi ştiu pe toţi!…

Tu mi-ai dat să îi ştiu pe câţiva şi abia

îmi mai suport viaţa.

Dacă ar fi să îi ştiu pe toţi, aş mai rezista?

Dacă numai pentru că

i-am citit mă doare

inima de atâta bucurie,

ce se va întâmpla,

când eu voi vrea

ca să fiu ca unul dintre ei?

E prea mult, Doamne,

şi mă seceră dorul

şi amărăciunea

ca pe un fir de iarbă

umil.

Nu merit să fiu lăudat

mai înainte de a mă înfrunta

cu nesătula viaţă şi nesătula

moarte până la capăt.

***

Odată vroiam să fiu înţeles. Eram

un copil drăguţ şi adorabil. Acum

vreau să fiu iubit, iubit

cu frenezie şi ţinut pe braţe şi sărutat

din senin. Se schimbă exigenţele

cu vârsta. În fiecare clipă dorim altceva

şi ardem după alte stele şi după

alt dumnezeu mai frumos, deşi

Dumnezeu e Unul şi niciodată

cunoscut pe deplin. Pierdem

timpul sau îl insultăm şi o

facem cu o graţie aparte, fără să

fim umiliţi de neîmpliniri

şi luptându-ne cu dezamăgirea

până la sânge.

Suntem vii şi cunoaştem puterea,

sinceritatea plânsului şi vocaţia omului.

„Vreau să fiu iubit!”, ţip în gura

mare şi nu vreau întrebări.

Aceste două mari dorinţe ale mele

le vreau împlinite. Uit tot dacă e

nevoie şi reneg ce am făcut, numai

ca să simt plinătatea, refuzul nimicului

şi luxul plinului, al desăvârşirii.

Nu cer mult singurătăţii!

Nu cer mult unei femei singure

şi cu caracter nobil. Vreau să fiu

iubit până la disperare, până

la sinuciderea supremă, până când

lacrimile vor curge fără oprelişti,

până când iarba va lua foc şi va deveni

albastră. Ştiu că se poate, Doamne!

Eu nu pot să-ţi cer decât lucruri

simple. Fă-mă simplu şi uită-mă

în braţele unei iubiri fără pereche!

***

Scrisoare către un prieten

Iubitul meu, mă simt rănit şi acest

lucru nu e ceva întâmplător şi obosit

de atâta eternitatre, special pentru voi şi

pentu mine. Nu ştiu care e destinaţia mea

selenară şi nic nu ştiu dacă voi

termina lucrurile care se nasc continuu,

obsesia de a naşte continuu.

Eu mă simt dorit de un dor dureros de dulce

şi nu întâmplător, nimic nu e întâmplător

şi în cel mai crunt hazard e ce mai

mare frumuseţe. Nă simt rănit de pierdut

şi plin de sens, în acelaşi timp

alergând şi stând pe loc, în acelaşi

timp un copac verde şi unul uscat,

o frunză crudă şi una cicatrizată

pe fruntea lui Dumnezeu. Mă dor toate

tăcerile, inimile fade şi sterpe, căţeii

fără un picior, ochii ei, terminabilii

ei ochi, incognoscibili până la extaz

şi puri până la disperare. Nu mai înţeleg

nimic şi nici nu mai vreau

să plonjez în această emisferă. Vreau

să stau ca un munte şi să vă privesc,

imperturbabil…şi voi într-o continuă

mişcare, pendulare a sorţii. Vreau

să mă simt, iubitule, să-mi simt

amorţirea şi să vă deapăn regretele, ciuma

vieţii noastre, insomniile eterice la

care suntem pedepsiţi. Mă trezesc dorind

şi visez dorind.

Stau dorind şi vorbesc dorind. Mă

transfigurez dorind şi plâng dorind.

Te văd şi mă tulbur. Mă oboseşti

numai privindu-mă, dar fără oboseala

ta eu nu aş mai fi nimic.

Mă simt rănit şi în umbra mea pus

la o răstignire specială şi plină de

forţă. Cred că eu sunt altruismul

pus la zid.

***

Noi doi ne cunoaştem din

reverii periculoase,

din jocuri de noroc subînţelese

şi subversive.

Ne codim şi ne facem rău

din esenţă,

din pură lamentaţie

şi din viziune exacerbată.

Noi doi ne potrivim de minune,

pentru că suntem diferiţi, pentru că

vedem stele diferite,

dar avem inimi comune.

Noi doi cântăm un cântec

singular

şi nu l-am învăţat mai înainte,

ci l-am găsit, l-am

intuit de la prima vedere.

Ai nevoie de tine ca de mine,

am nevoie de aerul tău

ca să mă satur de aerul meu.

Aş ajunge până la ideea absurdă

de a ne schimba trupurile, dacă

eşti de acord, de a ne locui

la propriu şi de a traversa,

cu mâinile lipite

toată măsura dintre şansă

şi neşansă.

Aş fi în stare.

Mă duce capul la a-ţi cere

să-mi cedezi gândurile, obtuzităţile

cotidiene, umerii tăi

puri, sânii tăi incomprehensibili,

gura ta plină de rouă,

răul tău necesar

şi ghicitura în stele,

stelele pline de avuţii congenitale.

Eu nu m-aş opri…

Eu aş încerca să ne despuiem

şi să ne privim prin Dumnezeu,

nuzi şi credibili

tuturor.

Eu m-aş căsători cu tine până

la refuz, dacă m-ai accepta

ca stăpân şi împărat,

dacă ai înţelege că amândoi

suntem totul şi nu mai avem

nevoie de nimic şi de

nimeni.

Ţi-am scris poemul acesta

ca să nu crezi că e o mică

toană de-a mea

şi un lucru de trei zile.

Ţi-am scris poemul ca să

ştii că sunt foarte realist,

realist până la detestare,

dar nu-mi place să aştept

şi nici să mi se pună

întrebări.

Vreau să fiu iubit fără

regrete, fără trecut, prezent

şi viitor.

Vreau să fiu ţinut în mână,

cum ţine Dumnezeu

eternitatea

şi nu se mai satură.

Nu putem greşi.

Noi amândoi ne putem

uita numai pentru că

suntem

destinaţi unul altuia.

***

Nu cunosc nimic despre tine

şi eşti în mintea mea un teren

viran, prin care trec ca

un accident binecuvântat.

Nu vreau să te întreb, dacă

tu nu vrei să-mi spui.

Te las să vii şi să pleci,

numai să-mi spui când

închizi uşa.

Nu mai cred în declaraţii vorbite,

de aceea sunt aşa de rece.

Acum îmi plac declaraţiile duse

până la capăt

şi omenia lucrurilor, sacralitatea

lor firească.

Dacă ies în coridă cu tine

trebuie să ştiu ce ascund,

pentru că tu, ca femeie, multe lucruri

vei ascunde de mine şi le vei

spune altora.

Vreau să ţiu frâul în mână

şi să fiu statul,

deşi nu cred nici în …statalitate.

Eu nu am vicii

dar ştiu să profit de ele.

Eu nu am prieteni

dar ştiu să mi-i fac.

Deunăzi, cineva mi-a spus

că l-a lăsat nevasta pentru că iubeşte

prea mult calculatorul.

Pe mine, poate ( aş vrea să greşesc) mă vei lăsa pentru

că iubesc pe Dumnezeu

şi arta, iar pe tine ( sper

să nu zici!)

te las a treia, neîngrijită

şi neîmbrăţişată.

Eu sunt bărbat şi tu

eşti femeie şi ştiu că nu ştiu

prea multe nici despre bărbaţi

şi nici despre femei, de aceea

mai voi face şi greşeli.

Dar o să-mi pară rău

pentru ele şi – aş vrea –

să fiu iertat de tine pentru ele,

căci la rândul tău

te voi ierta şi eu

pentru toate.

În rest: texte şi pretexte,

cuvinte şi minciuni culese

din vânt,

pe care tu le ştii

şi eu le pricep…

***

Nu vreau să vă citesc poezia mea

pentru că eu vă spun mai multe

decât stă scris şi vă jenaţi de

mine şi eu de voi, fără ca să fi

greşit cineva cu ceva.

Vreau să mă citiţi în singurătatea

voastră şi să vă par bun sau

prost, mic sau mare, de aruncat

sau de pus la inimă şi fiecare

să creadă că are adevărul.

E absolut acest simţământ, dar

e periculos, pentru că încurajează naivitatea

împotriva valorii şi face din

valoare o prostie frumoasă, tocmai

când aceasta e la ea acasă şi liniştită.

Citiţi-mă unde vreţi voi!

Eu şi la veceu şi la masă

şi la biserică şi acasă

sunt cam acelaşi,

cu asperităţi şi cu posesii afrodisiace,

cu logaritmi şi cu fantezii diabolice.

Când vă par desculţ,

daţi-mi o palmă!

Când vă par nebun,

înjuraţi-mă cu gelozie!

Când vă par lacrimogen,

aruncaţi cartea!

Eu voi rămâne în ea, în voi,

în acest pământ sfânt

şi vă voi exaspera în continuare.

Cel mai bine e să mă iubiţi,

pentru că astfel mă puteţi uita.

Dacă mă veţi urî

am să vă halucinez în toate zilele

şi nopţile vieţii, am să hibernez

în voi şi am să vă înnebunesc

la propriu.

Iubiţi-mă ca pe un nimic!

E totuşi ceva, să fii

iubit fără să meriţi şi

nimeni să nu-şi dea

seama de şarlatania ta academică.

E adevărat,

că am făcut greşeli neiertabile

şi că nu am dreptul

să exist niciunde.

E adevărat că sunt un netrebnic

şi că pot să fiu călcat

în picioare şi de ultimul om.

Dar, să nu fie,

ca, o clipă, să simţiţi tragedia mea

inexistentă

şi să mă doriţi pe cuvânt,

pentru că atunci n-am

să mai scap de voi nici în cer

şi nu ar fi bine

să fiu atât de star

şi pe lumea cealaltă.

***

Dorin Streinu

Dumnezeul părinţilor noştri…

Este o expresie vechitestamentară: Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov… O regăsim şi noi adesea în cultul ortodox, în rugăciunile noastre, ale Sfinţilor Părinţilor noştri.

Dumnezeul părinţilor noştri spune cel care stă smerit înaintea lui Dumnezeu, cel care nu are încredere în dreptatea sa şi cel care îşi simte păcătoşenia, nevrednicia.

Rugătorul mărturiseşte că este fiu al unor Părinţi drepţi, dar şi faptul că Dumnezeu nu stă departe de oameni, ci este un Dumnezeu care S-a revelat Părinţilor săi, care a vorbit cu ei. Prin aceasta îşi dezvăluie nădejdea că Acelaşi Dumnezeu, al Părinţilor, nu îl va trece cu vederea, ci îl va milui cu aceeaşi iubire de oameni.

Cel care se adresează astfel lui Dumnezeu, pocăindu-se (expresia se află şi în Rugăciunea Regelui Manase) abia mai îndrăzneşte să mai vorbească şi nu cutează să spună Dumnezeul meu, ci Dumnezeul părinţilor noştri, pentru că ei sunt drepţi şi vii şi cu adevărat El este Dumnezeul lor. Dar faptele păcătosului nu îl slăvesc pe Dumnezeu şi nu îl arată pe omul care le săvârşeşte ca închinător şi slujitor al lui Dumnezeu.

El îşi cunoaşte calitatea faptelor sale şi de aceea nu are curajul să se adreseze Domnului decât numindu-L Dumnezeul părinţilor noştri. Pentru că pe sine se vede păcătos şi Dumnezeu este Domnul şi Tatăl Sfinţilor, nu al celor netrebnici.

Pe de altă parte, vorbind de Dumnezeul părinţilor, cel care se roagă se smereşte şi pentru că se descoperă nevrednic de Părinţii săi sfinţi, dar şi pentru că recunoaşte că are Părinţi drepţi şi imploră implicit rugăciunea şi mijlocirea lor înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale.

Psa. Gianina

Despre Biserica Sfintei Ecaterina la trecut şi prezent

Orice Facultate de Teologie are un paraclis. Aici vin studenţii şi pun în practică ceea ce învaţă la curs, dar tot aici Îl cunosc pe Hristos, Care Se oferă tuturor prin Sfintele Taine. Astfel, se trece de la cunoaşterea prin raţiune a lui Dumnezeu, la cunoaşterea prin simţire. Istoria sfântului lăcaş se întinde tocmai până în secolul al XVI-lea, la început fiind închinat Mănăstirii „Sfânta Ecaterina“ de la Muntele Sinai.

În decursul istoriei, a fost supus mai multor reparaţii, ajungându-se la stadiul actual care datează din 1850. „Noi nu avem parohie aici. Parohia noastră sunt cei peste 1.600 de studenţi pe care îi avem. Ei sunt enoriaşii mei şi sunt foarte ataşat de ei.“

„Dacă ar fi să reducem teologia doar la cursuri şi la seminarii, ea nu şi-ar atinge scopul, mai ales în teologia ortodoxă, unde se pune accent pe experienţa liturgică pe care o face credinciosul, în cazul nostru studenţii. Ei doar aşa vor avansa în cunoaşterea lui Dumnezeu, în cunoaşterea vieţii de comuniune a Bisericii în care se vor integra mai târziu, când vor merge la parohie.“

O uşă masivă de lemn face legătura între Dumnezeul înţeles prin raţiune şi Dumnezeul experiat. Doar studenţii care trec acest hotar pot să depăşească raţionalitatea cursurilor. Uşa e imensă şi greu de urnit. Însă, odată intrat, totul se transfigurează. Cântările învăţate în sala de curs au altă armonie şi parcă acum se înţelege adevăratul mesaj al textului. Soarele nu mai este stăpân, ci locul este guvernat de flacăra lumânărilor, de scânteile care sar din cădelniţă şi mai ales de focul care arde în inimile celor prezenţi.

Aerul golit de „mirosul“ patimilor se sfinţeşte cu tămâie şi undelemn amestecat cu aromate. Fumul tămâiei, ce se joacă în raza de soare care a străpuns un colţişor mai obscur, îţi arată că rugile se duc numai sus, la Dumnezeu. Studentul, îmbrăcat în stihar, explică Evanghelia zilei din faţa uşilor împărăteşti, cu un ochi în foaie şi cu celălat undeva în locul cel mai din spate al bisericii, de teama de a nu întâlni privirea vigilentă a ascultătorilor.

Credincioşi care au trecut demult de vârsta potrivită studiului se amestecă cu mulţimea tânără şi fascinată de existenţa vie a lui Hristos. Iar părintele spiritual, blând cu cei ascultători şi aspru cu ceilalţi, dă totdeauna un sfat bun pentru cei care îl cer.

„Dumnezeu a rânduit biserica pentru studenţii teologi“

Părintele Atanasie Tănăsache Costea, spiritualul Paraclisului „Sfânta Ecaterina“ al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, este un slujitor neobosit al lui Hristos. Când nu e slujbă, îl găseşti fie în biserică la spovedit, fie afară, în mijlocul studenţilor.

Toţi sunt o familie mai mare la „Sfânta Ecaterina“, cum i se spune paraclisului, pe scurt, printre studenţi. Aici se formează viitoarea familie şi parohie a preoţilor şi profesorilor de Religie. La această atmosferă de împlinire sufletească are un aport şi biserica în sine. Despre actuala biserică, părintele spiritual spune că a fost „de la Dumnezeu rânduită pentru studenţii teologi.

Mai ales că pe uşile diaconeşti se află două triade de ierarhi, Sfinţii Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur pe uşa din dreapta, de lângă icoana Mântuitorului Hristos, iar pe uşa din stânga, lângă icoana Maicii Domnului, este pictată o altă triadă de ierarhi – Sfinţii Nicolae, Spiridon şi Atanasie cel Mare“.

Sfânta Ecaterina, modelul studentului la Teologie

O altă dovadă că această biserică este destinată studenţilor este cel de-al doilea hram al ei, Sfânta Ecaterina. Se ştie că ea a fost una dintre minţile luminate ale timpului ei. Icoana înţeleptei Sfinte Mucenice se află în partea dreaptă a catapetesmei.

Ne-a făcut o tălmăcire a înţelesului acestei icoane doamna Sofia Tudosa Romanov. „Doar privind icoana ne dăm seama că este un model pentru tineri, dar şi pentru noi toţi toţi. Sfânta nu este înfăţişată oricum, ci întotdeauna cu nişte cărţi alături, cu pana în mână, deci desprindem îndemnuri la studiu, cunoaştere, înţelegere.

Nu zici: «Eu cred în Dumnezeu, mă rog şi atâta tot», ci toată viaţa ta interioară trebuie să se realizeze pe un fond de cunoaştere cât mai largă, atât cât să cuprindă tot globul pământesc. Faptul că este reprezentat globul aici arătă că trebuie să cuprinzi scrierile tuturor învăţaţilor. Mesajul icoanei este deschidere, poţi să spui şi ecumenică, poţi să spui şi globalizatoare, dar la a-L mărturisi pe Hristos, a nu te lepăda de El şi a te jertfi pentru Hristos (arată roată de tortură).

Toată credinţa ei este undeva deasupra, convingerile sunt de undeva de sus, fapt arătat aici prin prezenţa îngerilor, ca legătură cu cerul. Deasupra este divinitatea cu tot ceea ce înseamnă pentru noi şi de acolo în jos, aici, la nivelul pământului, nivelul nostru de vieţuire; avem şi cărţi, şi globul, dar avem şi jertfa, prin roată“, a explicat semnificaţia elementelor prezente în icoana Sfintei Ecaterina doamna Sofia Tudosa Romanov, care s-a ocupat şi de istoria sfântului lăcaş.

Biserica dintre mlaştini

Aşezată la poalele dealului Patriarhiei, în vecinătatea Pieţei Unirii şi a vechiului centru istoric, Biserica „Sfânta Ecaterina“ datează din secolul al XVI-lea. Înconjurată de un mic parc verde, plin mai mereu cu studenţii facultăţii de teologie, biserica era situată pe vremuri în afara Bucureştiului, în dreapta Dâmboviţei, pe atunci plină de mlaştini, stufărişuri şi bălţi. De aici începea drumul Giurgiului, adică actuala Cale Şerban Vodă. Pe atunci colina, la poalele căreia se afla biserica, un loc înalt şi izolat, ferit de revărsările periodice ale râului şi acoperit cu podgorii, era cunoscută drept Dealul Viilor sau Dealul Podgorenilor. Cu timpul, colina a primit denumirea de Dealul Mitropoliei şi apoi al Patriarhiei.

„Sfânta Ecaterina“ este închinată Muntelui Sinai

Prima construcţie religioasă, o mică biserică de lemn, a fost ridicată între 1574-1577 de boierul Ivaşcu Golescu, împreună cu fratele său Albu şi boierii Toader, Drăghici şi Panu. Terminată în 1579, biserica este sfinţită cu hramul Sfânta Ecaterina, după numele doamnei Ecaterina, soţia domnitorului Alexandru al II-lea.

Câţiva călugări care se nevoiau în preajma mănăstirii Sfânta Troiţă, actualmente Mănăstirea Radu-Vodă, adunaţi în jurul noii biserici, întemeiază o mănăstire. De la început, aşezământul monahal a fost închinat Mănăstirii „Sfânta Ecaterina“ de pe Muntele Sinai.

„A fost o legătură bună între Ecaterina Doamna şi Ivaşcu Golescu, pentru că, după dispariţia doomnitorului şi ajungerea la tron a fiului său, Mihnea, fiind foarte tânăr, doamna a fost cea care a preluat conducerea ţării. Deci cei care au construit această biserică au fost la rangul cel mai înalt al ţării“, a mai spus doamna Sofia Romanov, descendentă a vestitei familii a Romanovilor, din Rusia. În 1595, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, la retragerea trupelor lui Sinan Paşa din Bucureşti, biserica a fost distrusă.

Mănăstirea lui Pană Vistierul

Biserica s-a numit multă vreme a lui Pană Vistierul, pentru că, după ce s-a degradat biserica de lemn, un anume Pană care era vistier şi boier mare a refăcut biserica. „Important este că am găsit că acest vistier avea o legătură de rudenie cu familia Golescu prin alianţă. Boierii nu-şi abandonau ctitoriile, ci le îngrijeau şi aveau grijă de preoţii slujitori de aici“, a menţionat doamna profesor.

De-acum, de la începutul secolului al XVII-lea, până la jumătatea secolului al XVIII-lea, aşezământul este numit Mănăstirea lui Pană Vistierul. Lăcaşul păstrează hramul „Sfânta Ecaterina“ şi se menţine ca metoc al Mănăstirii din Peninsula Sinai. Abia refăcută, însă, a suferit distrugeri provocate de invaziile duşmane. În 1611, în timpul unei incursiuni în Ţara Românească, oştile lui Gabriel Bathory ajung la Bucureşti; mănăstirea este incendiată şi jefuită, iar un călugăr este martirizat.

Dar este refăcută de urmaşii ctitorilor. Tot în preajma ei, în august 1631, s-a dat lupta dintre Leon Vodă şi boierii pribegi în fruntea cărora se afla Matei Basarab, viitorul domnitor al Ţării Româneşti, Radu-logofătul şi alţi boieri. Confruntarea armată încheiată cu victoria lui Matei Voievod a fost numită „lupta de la Mănăstirea lui Pană“.

Paul de Alep, vestitul călător în Ţările Române între anii 1653-1658, spune că sfântul lăcaş avea un egumen şi călugări de la muntele Sinai.

Doamna Ecaterina are grijă de „Sfânta Ecaterina“

Biserica se supune semnelor trecerii timpului, dar, datorită Doamnei Ecaterina Ipsilanti, revine la viaţă. „Domnul Alexandru Ipsilanti a fost numit «Mila şi Darul lui Dumnezeu». Doamna a refăcut biserica, manager convins pentru vremea aceea, a făcut şi un han unde este facultatea, acum, să aibă cu ce să se întreţină mănăstirea. Hanul acela a fost mijlocul de supravieţuire al bisericii în momentele când rămâneau fără nimic după plecarea grecilor care administrau mănăstirea“.

Biserica a fost făcută din zid, în jurul anului 1774, păstrând vechiul hram „Sfânta Ecaterina“. Între 1774-1782, Doamna Ecaterina înzestrează mănăstirea cu cele necesare pentru buna rânduială a activităţii monahale, îi donează veniturile de la câteva prăvălii din Bucureşti, cât şi terenurile agricole, livezi şi podgorii. Aşezământul cunoaşte o nouă înflorire, se pierde vechiul nume de „Mănăstirea lui Pană“ şi devine Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“.

Din cauza cutremurul din 1802, turlele din piatră se prăbuşesc, iar pereţii clădirilor din incintă sunt fisuraţi. Turlele sunt refăcute din lemn şi acoperite cu şindrilă, iar reparaţiile sunt făcute de suprafaţă. De Sfintele Paşti din 1823, pe 23 aprilie, un incendiu distruge hanul mănăstirii. Peste 40 de ani, ajunge să fie demolat. Alt seism, în 1838, avariază mănăstirea, se face o restaurare a lăcaşului în 1847, când egumenul grec distruge pisania. Biserica este demolată până la temelii, la începutul anului 1850.

Secularizarea lui Cuza transformă mănăstirea în biserică de mir

Construcţia bisericii de astăzi a început în 1850. S-a terminat la 1 mai 1852. Pictura originală a fost realizată de pictorii Constantin Lecca şi Mişu Popp, reprezentanţi de marcă ai picturii bisericeşti din secolul al XIX-lea.

Constantin Lecca (1807-1887), remarcabil în pictura istorică, şi-a desăvârşit talentul în pictura de biserici trecând de la vechea manieră de factură bizantină, la stilul academist. Adaptează rigorile iconografiei ortodoxe tradiţionale la clasicismul european. Mişu Popp (1827-1892), reprezentant tipic al academismului, pictează mai ales portrete ale unor personalităţi, dar şi numeroase biserici. Cei doi artişti pictează mai multe biserici, printre care bisericile „Răzvan“ şi a Mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti şi biserica Mănăstirii din Nego-eşti.

Pictura din Biserica „Sfânta Ecaterina“ este una dintre cel mai bine păstrate dintre lucrările cu caracter religios ale acestor artişti. Aceasta este realizată în registre cu puţine imagini, manieră specifică artei vremii. Maeştri ai portretului, cei doi artişti pictează mai ales sfinţi militari martiri.

După 1859, prin secularizarea averilor mănăstireşti, activitatea aşezământului monahal „Sfânta Ecaterina“ încetează. Pentru scurt timp, câţiva călugări mai menţin sfintele slujbe.

Mănăstirea devine biserică de mir

După desfiinţarea aşezământului monahal „Sfânta Ecaterina“, la 29 octombrie 1863, lăcaşul rămâne doar biserică de mir. Aceasta deservea mahalaua Sfânta Ecaterina. Treptat, parohia „Sfânta Ecaterina“ şi întreaga zonă capătă un aspect citadin, se înmulţesc casele din zid, unele dintre acestea păstrându-se până astăzi.

Pentru scurt timp, în 1873, în curtea Bisericii Sfânta Ecaterina se mută gimnaziul Matei Basarab. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea este reparată de Comisia Monumentelor Istorice. Pe locul fostei biserici, în 1905 s-a construit casa parohială pentru preoţii slujitori ai sfântului altar. Aceeaşi comisie renovează lăcaşul în 1909 şi 1923. Marele cutremur din 1977 afectează grav lăcaşul. Biserica a fost consolidată cu centură de beton. Pictura restaurată, spălată şi retuşată s-a readus la frumuseţea originală în 1984.

„Biserica este în primul rând a studenţilor“

Părintele Atanasie Tănăsache Costea a venit la Biserica „Sfânta Ecaterina“ din anul 1996. A făcut multe reparaţii bisericii, reuşind să înnoiască faţa bisericii, dar şi viaţa spirituală a comunităţii din jurul ei. „Noi nu avem parohie aici. Parohia noastră sunt cei peste 1.600 de studenţi pe care îi avem.

Ei sunt enoriaşii mei şi sunt foarte ataşat de ei. Dar comunitatea bisericii noastre este formată şi din credincioşi care vin de peste tot din Bucureşti. Aceştia s-au «lipit» de biserică şi ne ajută de fiecare dată în anumite momente din viaţa bisericii noastre. Biserica este, însă, în primul rând a studenţilor şi abia apoi pentru credincioşii care vin aici“, ne-a spus părintele spiritual. Printre planurile de viitor se numără şi realizarea unei pisanii complete, a întregului ansamblu bisericesc, de când acest loc a fost afierosit lui Dumnezeu.

„A fost un semn de la Dumnezeu că trebuie să rămân“

Pr. asist. Atanasie Tănăsache Costea, spiritualul Paraclisului „Sfânta Ecaterina“

Cum aţi ajuns să slujiţi aici?

Am venit în 1996. Nu eram pregătit să vin aici. Mi-am dorit să mă înscriu la doctorat. Eram preot în Galaţi şi profesor la generală şi liceu. Mai predam şi la specializarea Teologie Ortodoxă, din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos“, muzică bisericească, ritual, metodica predării religiei şi practică pedagogică. Când am venit să mă înscriu la doctorat, postul de spiritual era liber.

Şi am hotărât să fac pasul acesta pentru copii. Nu am ţinut niciodată să fiu preot în oraş. Dar dacă Dumnezeu m-a adus aici, Îi mulţumesc Lui şi Sfintei Ecaterina. Având cinci copii, toţi băieţi, m-am gândit că o să fie mai uşor pentru ei. Am simţit-o ca pe o chemare de la Dumnezeu.

După 7 ani, mă hotărâsem să mă transfer la altă biserică. Dar am primit un răspuns de la Dumnezeu, prin vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist. La hramul „Sfinţilor Trei Ierarhi“ a venit şi a slujit Sfânta Liturghie. La sfârşitul slujbei, m-a hirotesit iconom stavrofor pe seama Bisericii „Sfânta Ecaterina“ şi a Facultăţii de Teologie Ortodoxă. Nu am fost anunţat, nu ştiam, m-a luat pe nepregătite. Pentru mine a fost un semn de la Dumnezeu că trebuie să rămân aici. Şi am hotărât să rămân aici până când voi primi altă ascultare.

Care este programul liturgic al paraclisului?

Noi încercăm în timpul anului universitar să facem un program liturgic care să se încadreze cu orarul Facultăţii. Dimineaţa, de la 5:30 până la 8:00 se face utrenia şi Sfânta Liturghie, în fiecare zi, în afară de sâmbăta, când începe la ora 7:00, iar duminica şi în sărbători începe de la 8:00. Iar seara, la ora 18:00, facem vecernia.

În timpul Postului Mare facem Pavecerniţa, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite şi celelalte specifice acestei perioade. Slujbele au un rol atât liturgic, cultic, cât şi didactic, pentru ca studenţi să aibă ce învăţa. Nu slujesc numai eu, ci toţi profesorii.

Am pus deja în practică noul sistem al tutoriatului, care sperăm să dea roade foarte bune. Am programat fiecare catedră pe zile. Astfel, duminică seara şi luni dimineaţa este Catedra de Artă Sacră şi Litere, luni seara şi marţi dimineaţa – o zi liturgică pentru Catedra de Practice. Marţi seara, miercuri dimineaţa – Catedra de Biblice; miercuri seara, joi dimineaţa – Catedra de Istorice, iar joi seara, vineri dimineaţa – Catedra de Sistematice. Vineri seara facem Sfântul Maslu, iar sâmbătă şi duminică vin toţi cei care vor să participe.

„Studenţii trebuie să participe în mod consecvent la Sfânta Liturghie“

Părintele decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti ne-a vorbit despre necesitatea paraclisului

Aşa cum cercetarea ştiinţifică este necesară teologiei, tot aşa practica liturgică este absolut necesară, dar nu numai pentru disciplina Liturgică, ci şi pentru viaţa spirituală sau duhovnicească a studenţilor şi a facultăţii, în general. Dânşii trebuie să participe în mod consecvent la Sfânta Liturghie de duminică, la vecerniile din timpul săptămânii, aşa cum se organizează programul duhovnicesc, pentru ca ei să avanseze în cunoaşterea lui Dumnezeu şi, pe calea aceasta, a experienţei liturgice, a experienţei eclesiale.

De aceea, dacă ar fi să reducem teologia doar la cursuri şi la seminarii, ea nu şi-ar atinge scopul, mai ales în teologia ortodoxă, unde se pune accent pe experienţa liturgică pe care o face credinciosul, în cazul nostru studenţii. Ei doar aşa vor avansa în cunoaşterea lui Dumnezeu, în cunoaşterea vieţii de comuniune a Bisericii în care se vor integra mai târziu, când vor merge la parohie. Vor trebui să cunoască şi să explice Cuvântul lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, ei să fie capabili să facă mereu experienţe reînnoite, liturgice şi sacramentale.

Părintele decan ne-a explicat şi ce presupune programul de tutoriat: „S-a mai încercat o experienţă similară în anii anteriori, dar de data aceasta o reluăm sub alte auspicii, cu ajutorul unui regulament. Astfel, profesorii şi elevii vor participa împreună la slujbe. Câştigul va fi dublu, pe de o parte participarea la slujbă, iar pe de altă – adâncirea relaţiei dintre student şi profesor.

Acesta îl încurajează pe student la participare la experienţa lui liturgică. Studenţii stau de vorbă înainte şi după slujbă cu tutorele, este un mediu eclesial extraordinar, care influenţează relaţia care se edifică în decursul celor patru ani între profesor şi student. Rezultatele sperăm să fie benefice în acest sens. În plus, la Vecernia de sâmbătă seara şi de duminică au ocazia să participe studenţii care nu merg la alte parohii. Rolul paraclisului este, aşadar, fundamental în programul de învăţământ teologic. Dacă cercetarea în cadrul facultăţii reprezintă 50% din procesul educaţional, celălalt procent de 50% revine programului liturgic ce se desfăşoară în paraclis. Atunci când am discutat despre problema frecvenţei s-a hotărât o prezenţă de 75% la cursuri, 95% la seminarii şi 100% la programul liturgic.

Chiar din acest procent ne putem da seama cât accent se va pune pe viaţa liturgică. Studentul care nu va participa, el însuşi îşi va da seama că nu are vocaţie pentru preoţie şi mai bine să se retragă decât să continue să termine facultatea“.

Cf. sursa.

Psa Gianina

Pr. Conf. Dr. Ioan Moldoveanu vorbind despre domnitorul Şerban Cantacuzino

Domnitor al Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino a fost un vrednic urmaş al neamului Cantacuzinilor. A condus ţara timp de aproape 10 ani (1678-1688), fiind un domn aspru cu cei vinovaţi şi îngăduitor faţă de cei drepţi. Imediat după ce a devenit domn, s-a îngrijit ca toţi duşmanii familiei să fie îndepărtaţi.

Apoi, a câştigat încrederea turcilor prin daruri în bani şi diferite obiecte. A fost un bun militar, având o statură impresionantă. Turcii l-au obligat să participe la asediul Vienei din 1683, dar, pe ascuns, a fost de partea creştinilor din cetate. Asprimea faţă de supuşi a ajuns cunoscută şi peste graniţele ţării, încât îi ştiau de frică chiar şi „prietenii“ săi, turcii.

A deschis drumul Renascentismului în Ţările Române, prin dragostea sa faţă de cultură şi prin ridicarea de biserici. Despre domnia lui Şerban Cantacuzino, despre rolul său în istoria poporului român şi despre vrednicile sale realizări ne-a vorbit pr. conf. dr. Ioan Moldoveanu, de la catedra de Istorie a Facultăţii de Teologie „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti.

Ce ne puteţi spune despre personalitatea lui Şerban Cantacuzino?

Şerban Cantacuzino este una dintre figurile remarcabile ale istoriei româneşti. Se înscrie în galeria marilor domnitori, începând de la Mircea cel Bătrân, continuând cu Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul, Matei Basarab, continuând apoi cu Sfântul Constantin Brâncoveanu, care a depăşit cu mult eforturile predecesorilor săi, şi încheind această galerie cu Alexandru Ioan Cuza.

Pe Şerban Cantacuzino, unul dintre cei mai importanţi dintre domnitori, marele istoric Constantin Giurescu îl caracteriza: „Un personaj destul de viclean, abil, diplomat, destul de crud şi însetat de sânge, dar totuşi deschis spre idealuri foarte nobile“, şi asta se vede în ceea ce a rămas, pe plan cultural, după Şerban Cantacuzino.

Asta a caracterizat, de altfel, întregul Ev Mediu. Suntem în secolul al XVII-lea, plin de, politic vorbind, lupte între două partide, Cantacuzinii şi Bălenii. Ambele sunt partide cu sânge grecesc, formate din multe personalităţi ale boierimii acelor vremuri.

Familia Cantacuzinilor a reprezentat practic partida naţională. S-a scris o sagă, o istorie a familiei Cantacuzino; se numeşte „1000 de ani în Balcani“ şi este scrisă de Ioan Mihai Cantacuzino, un îndepărtat urmaş al acestei familii. Aflăm de acolo că neamul Cantacuzinilor s-a împrăştiat pe toată planeta, de la Moscova la New York, în toată Europa, Germania, Elveţia, Franţa, Italia şi, evident, România.

„Nu i-au permis timpurile să se comporte ca, altădată, Mihai Viteazul“

Cum a ajuns un urmaş al acestei familii să conducă Ţara Românească?

Şerban Cantacuzino este de neam grec, dar este născut la noi în Muntenia. Familia Cantacuzinilor a venit de foarte multă vreme în ţările române. Ioan Mihai Cantacuzino situează acest moment la puţină vreme după căderea Constantinopolului.

Şerban Cantacuzino este fiul lui Constantin Cantacuzino, una dintre cele mai importante personalităţi ale politicii secolului al XVII-lea. Constantin Cantacuzino a căzut pradă uneltirilor boierimii din cele două mari familii, Bălenii şi Cantacuzinii. Grigorie Ghica, unul dintre predecesorii lui Şerban, a fost cel mai aprig duşman al lui Constantin. Şerban Cantacuzino vine la domnie în 30 noiembrie 1678.

Părea a fi o domnie foarte liniştită, dar nu a durat foarte mult această acalmie, pentru că a avut grijă să se răzbune pe toţi cei care uneltiseră împotriva tatălui său în mod nedrept. Vorbind despre epoca lui Şerban Cantacuzino, 1678-1688, putem spune că este unul dintre deceniile remarcabile ale secolului al XVII-lea. Din punct de vedere politic, zece ani de domnie reprezintă o performanţă, în vremea în care domnitorii nu reuşeau să rămână mai mult de patru ani. De fiecare dată, interveneau partidele adverse care aveau grijă să provoace intrigi la Constantinopol, ca să-şi pună omul lor.

Doar Sfântul Constantin Brâncoveanu l-a depăşit, domnind aproape 25 de ani. Şerban Cantacuzino a fost un foarte abil diplomat, un bun strateg, dar nu i-au permis timpurile să se comporte ca, altădată, Mihai Viteazu. Totuşi, contemporanii şi cei de după el îl caracterizeazau ca având ambiţii imperiale; îşi dorea chiar să ajungă la Constantinopol, să îl ocupe, în numele Ortodoxiei, şi să înlăture pericolul otoman de acolo. Nu a reuşit, pentru că întregul context balcanic nu îi mai permitea.

Şerban Cantacuzino, alături de domnul moldovean Gheorghe Duca, a participat la asediul Vienei din 1683. Cum a ajutat Şerban Cantacuzino în tabăra creştină asediată de turci?

Turcii au încercat să ocupe Viena, fiind un punct de avangardă pentru intrarea în Occident. Ar fi fost un dezastru dacă turcii intrau în Viena. Au fost însă împiedicaţi şi de reacţia de ostilitate a lui Şerban Cantacuzino, dar nevădită. Obligat de turci să participe la asediu, el trimitea informaţii, în ascuns, părţii vieneze, cu tot ceea ce se întâmpla în jurul zidurilor. Forţele erau mult inferioare faţă de partea otomană. Ca semn distinctiv, muntenii aveau steaguri cu Sfânta Cruce pe o parte şi cu Maica Domnului pe cealaltă. Atunci când trăgeau asupra cetăţii foloseau bombe oarbe, ca să nu dărâme zidul.

Informaţiile pe care le trimiteau zilnic părţii celeilalte au ajutat ca asediul să nu aibă succes. Asta a făcut ca din 1683 Imperiul Otoman să înceapă să decadă. Tot din cauza acestui fapt, imperiul occidental a fost salvat de cotropirea otomană. Totul ar fi fost, probabil, inevitabil fără ajutorul lui Şerban Cantacuzino, dar şi fără ajutorul chiar şi al unora dintre turci. Paşa de la Viena nu avea interesul să-i fie tulburată domnia. Vizirul care a atacat Viena a fost practic împiedicat chiar de a-i lui.

Putem spune că epoca lui Şerban Cantacuzino a fost de o efervescenţă culturală?

Da. De altfel, cultura reprezintă toată perioada domniei lui Şerban Cantacuzino. Lui i se datorează monumentul principal al limbii române – „Biblia de la Bucureşti“ din 1688 sau „Biblia lui Şerban Cantacuzino“. Până la aceasta, însă, nu putem să trecem cu vederea alte trei mari lucrări. E vorba de „Liturghierul“ în româneşte, în 1680. Apoi, în 1682, apărea, pentru prima oară în spaţiul românesc, „Evangheliarul“ sau Evangheliile tipărite în ordinea citirii pericopelor în cadrul anului bisericesc. Iar, la 1683, „Apostolul“, având aceeaşi structură.

Cea mai importantă rămâne însă Biblia de la Bucureşti, care este a lui Şerban Cantacuzino, dar şi a lui Brâncoveanu în aceeaşi măsură, pentru că se termină în vremea lui. Însă contribuţia cea mai mare o au personalităţile lumii culturale din vremea lui Şerban Cantacuzino, care, ce-i drept, au rămas şi după moartea subită a acestuia.

„Biblia lui Şerban Cantacuzino“ este rezultatul muncii de cel puţin un secol, de la Coresi încoace („Evanghelia cu învăţătură“ – 1581), a personalităţilor culturii din cele trei principate. Pe de o parte, Noul Testament este nu altceva decât textul îmbunătăţit al Noului Testament de la Alba Iulia, din 1648. În ceea ce priveşte Vechiul Testament, avem în faţă traducerea făcută de marele om de cultură Nicolae Milescu Spătaru.

El a făcut această traducere între 1661 şi 1663 – pe vremea când avea funcţiunea capuchehaiei, adică ambasador al Munteniei la Constantinopol -, rectificată şi îmbunătăţită, se pare, de Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei; acestea – aduse toate din condei şi puse împreună de doi fraţi remarcabili, ca personalităţi ale culturii româneşti, fraţii Radu şi Şerban Greceanu. Biblia beneficia de 944 de pagini, paginate de data aceasta, pentru că nu se obişnuia ca lucrările să fie paginate până atunci. A avut şi două prefeţe, una chiar a lui Şerban Cantacuzino şi o alta a lui Dositei al Ierusalimului.

Care este cea mai strălucită ctitorie a lui Şerban Cantacuzino?

Şerban Cantacuzino rămâne în istoria ctitoriilor româneşti prin Mănăstirea Cotroceni. Este ctitorul absolut al acestei mănăstiri pe care o termină în 1689 şi pe care o închină întregului Munte Athos, nu unei mănăstiri aparte. Va deveni una dintre cele mai importante, ca pondere economică şi culturală, în principatul Munteniei. Aşa încât, pe la 1760, când a văzut-o unul dintre învăţaţii greci, Chesarie Daponte, a numit-o „Fala Munteniei“. Înseamnă că era una dintre cele mai importante, prestigioase, dar şi frumoase mănăstiri ale Munteniei. Acestea se datorează doar lui Şerban Cantacuzino.

A înzestrat-o cu câteva schituri, cel puţin cinci, care îi aduceau venituri. Închinarea Mănăstirii Cotroceni comportă o discuţie aparte. Documentul prin care a fost închinată Muntelui Athos este foarte important. Este primul document care ne spune că mănăstirile închinate nu au devenit niciodată proprietăţi. Şerban Cantacuzino fixează nişte clauze, şi spune „Dacă cumva administrarea (care trebuia făcută de greci) nu se face conform condiţiilor precizate în acest document de închinare, mănăstirea să se reîntoarcă ţării“. Deci, asta nu mai era dare în proprietate. El venea să reglementeze practic nişte chestiuni care se viciaseră pe parcurs. Domnitorii au închinat din evlavie foarte multe dintre mănăstirile ţării către Muntele Athos, şi nu numai, ceea ce s-a crezut multă vreme o dare în proprietate.

Or, din punct de vedere canonic, se ştie că mănăstirile nu erau date în proprietate, prin închinare. Acesta este documentul care luminează întreaga situaţie în ceea ce priveşte regimul mănăstirilor din România. A reparat ceea ce se viciase pe parcursul secolului respectiv. Este o revenire. S-a constatat că se întâmplau şi anormalităţi, iar Şerban Cantacuzino le-a reparat şi le-a precizat, de data asta, în maniera unor clauze. Eu zic că este unul dintre cele mai importante documente.

Ce moştenire ne-a lăsat domnul Şerban Cantacuzino?

A rămas în istorie drept unul dintre cei mai importanţi domnitori. Cultural, Mănăstirea Cotroceni, ctitoria sa, a fost şi a rămas multă vreme, până la demolarea ei, unul dintre cele mai importante repere ale Bucureştiului. În 1984, Ceauşescu a dărâmat biserica, iar câteva fresce s-au conservat, în secret, în subsolul Muzeului de Artă. A fost refăcută în 2004, exact la 20 de ani de la dărâmarea sa abuzivă.

Este una dintre personalităţile de excepţie ale culturii româneşti, ctitor desăvârşit, un diplomat foarte abil, chiar dacă perioada lui este întunecată de gesturile politice pe care a trebuit să le facă. Rămâne şi unul dintre cei care marchează sfârşitul de secol XVII în modul cel mai benefic cu putinţă.

A fost foarte deschis idealurilor nobile, de tip cultural. Dacă nu ar fi avut aceste idealuri de tip renascentist, probabil că noi n-am fi avut astăzi o Biblie integrală în româneşte de la 1688, destul de târziu faţă de naţiile occidentale. Dar, cu toate acestea, românii au făcut cultură şi pentru restul statelor balcanice. Dacă la Constantinopol n-a putut funcţiona o tipografie foarte multă vreme, pentru greci, bulgari, sârbi noi eram cei care le tipăream cărţi. Şi asta se datorează excluziv acestor domnitori de mare anvergură.

Mormântul lui Şerban Cantacuzino este la Cotroceni, în ctitoria sa. A murit la 54 de ani, cum scrie pe placa de mormânt. Nu se ştie cum, dar se pare că a fost otrăvit, căzând victimă a conflictului de cel puţin un secol între Băleni şi Cantacuzini.

Domnitorul Şerban Cantacuzino, cinstit la Viena

Cu acazia aniversării a 300 de ani de la asediul Vienei, în 1983, s-a ridicat un bust al domnitorului Şerban Cantacuzino, în amintirea acestuia. S-a construit şi o capelă, care este cunoscută drept „Capela moldovenească“ şi care se află la intersecţia dintre Arnsburggasse şi Betty Roose Weg din Viena. În această capelă se află o copie în miniatură a crucii făcute de Şerban, în preajma cortului său.

Crucea lui Şerban Cantacuzino avea cinci metri şi era din stejar. Aceasta purta o inscripţie latină cu dublu sens. Faţă de turci susţineau că se roagă pentru sultanul de la Constantinopol, însă, în realitate, se rugau pentru cel roman. Inscripţia de pe cruce spune: „Înălţarea crucii este mântuirea lumii, crucea este podoaba Bisericii, crucea este în paza regilor, crucea este întărirea credincioşilor, crucea este gloria îngerilor şi vătămarea demonilor.

Noi, Şerban Cantacuzino, din mila lui Dumnezeu principe al Valahiei Transalpine, domn şi singur stăpân al ei (…) am ridicat această cruce în locul sfânt la care poporul se poate închina în orice zi, cinstit întru veşnică memorie a sa şi alor săi, în timpul asediului Vienei din Austria Inferioară de către mahomedanii conduşi de vizirul Kara-Mustafa Paşa, 1 septembrie 1683. Călătorule, adu-ţi aminte de moarte!“.

Luptă pentru dezgroparea ctitoriilor strămoşului său, domnitorul

Unul dintre urmaşul ilustrului domnitor Şerban Cantacuzino este Şerban Cantacuzino, actorul. Născut în 1941, pe teritoriul ţării noastre, este strănepot al savantului Ioan Cantacuzino şi nepot al celebrei Maria Filotti. Tatăl său este psihiatrul şi criticul de teatru Ion Cantacuzino. S-a stabilit, după 1989, la Paris. Însă nu şi-a uitat ţara şi, de aceea, vine cât de des are ocazia. Acum, dacă a ieşit la pensie – a lucrat în cadrul Ministerului de Cultură din Franţa -, vine mai des acasă, în România. De profesie actor, a jucat şi în filmele „Şapte băieţi şi-o ştrengăriţă“, „Străinul“ şi „Gaudeamus Igitur“.

În 1997, împreună cu toţi descendenţii vechii familii a Cantacuzinilor, au înfiinţat „Fundaţia Cantacuzino“. „Principalul motiv al înfiinţării acestei fundaţii a fost lupta pentru a convinge autorităţile să se reconstituie biserica Mănăstirii Cotroceni. Apoi, după un an de zile, am considerat că e bine să facem şi o statuie a domnitorului. În acelaşi timp, am scos şi o serie de tipărituri“, ne-a spus Şerban Cantacuzino. Acum, cele două obiective sunt în desfăşurare.

Astfel, „sculptorul Mihai Buculei a făcut un proiect, în 1998, de statuie, însă a durat mult timp până autorităţile au fost de acord. S-au făcut multe cereri către Preşedinţie, Primăria Generală a Capitalei şi Ministerul Culturii, dar nu a apărut nimic sigur. Primul amplasament a fost piaţeta din faţa Bisericii Gorgani.

În 1999, vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist a aprobat locul din faţa Bisericii „Sfântul Elefterie“ de la Eroilor. Apoi, s-a pus în discuţie „bazinul cu delfin“ din curtea Palatului Cotroceni, dar şi zona Curţii Vechi, mai ales că s-au descoperit acolo vestigii cantacuzine. Datorită Preafericitului Părinte Daniel, statuia domnitorului se sculptează astăzi la baza Dealului Patriarhiei, acolo unde va rămâne pentru posteritate“.

„Refac biserica pentru că am conştiinţa apăsată că am dărâmat-o“

„Celălalt obiectiv, Mănăstirea Cotroceni, a intrat în reconstrucţie. Inginerul Nicolae Vlădescu, cel care a fost prezent la dărâmarea bisericii în 1984, se ocupă de aducerea ei la stadiul la care a fost înainte de demolare. La demolarea ei, domnul inginer a numerotat bucăţile din frescă şi zid, pentru a fi mai uşoară aşezarea lor“, după cum ne-a mai spus urmaşul lui Şerban Cantacuzino.

„Bucăţile vechi care s-au păstrat vor fi aşezate din nou şi conturate ca să se ştie care sunt cele originale. Restul va fi pictat în acelaşi stil. Nu s-a hotărât încă cine o va picta. La prima reparaţie, sponsorul direct a fost Trustul Carpaţi, condus de Petre Badea, tot cel care a dărâmat biserica, dar care s-a jurat să o refacă ca Dumnezeu să îi ierte păcatele“. „Fac asta pentru că am conştiinţa apăsată, că am dărâmat o biserică“, i-a spus Badea moştenitorului familie Cantacuzinilor, actorul Şerban.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno