„Am stat ca să-ţi spun cum se pierde şi cât se câştigă”, vol. 22 de poezie [poeme alese]

Din secţiunea : „Inegalabilul timp al ipocriziei”. Poeme manuscriptice.

*

19. 06. 1998

Suntem nedarnici cu marile spirite,

le lăudăm prea puţin şi prea vag.

Ne e teamă să nu ne terfelim

orgoliul sau prostia

noastră încinsă cu sare

amară.

Ce pierdem dacă spunem că Esenin

e îmbătător până la lacrimi

iar Kafka e înspăimântător până la sublim,

că Rilke e un înger sonat

şi teluric, că Dali e un dumnezeu spaniol, care

a pictat nebunia până la capăt?

Ce pierdem dacă Shakespeare

e absolut iar

Byron te ucide numai

zâmbindu-ţi parşiv?

Doamne, câţi sfinţi şi câte genii

şi câţi eroi ai Tu

şi eu nu îi ştiu pe toţi!…

Tu mi-ai dat să îi ştiu pe câţiva şi abia

îmi mai suport viaţa.

Dacă ar fi să îi ştiu pe toţi, aş mai rezista?

Dacă numai pentru că

i-am citit mă doare

inima de atâta bucurie,

ce se va întâmpla,

când eu voi vrea

ca să fiu ca unul dintre ei?

E prea mult, Doamne,

şi mă seceră dorul

şi amărăciunea

ca pe un fir de iarbă

umil.

Nu merit să fiu lăudat

mai înainte de a mă înfrunta

cu nesătula viaţă şi nesătula

moarte până la capăt.

***

Odată vroiam să fiu înţeles. Eram

un copil drăguţ şi adorabil. Acum

vreau să fiu iubit, iubit

cu frenezie şi ţinut pe braţe şi sărutat

din senin. Se schimbă exigenţele

cu vârsta. În fiecare clipă dorim altceva

şi ardem după alte stele şi după

alt dumnezeu mai frumos, deşi

Dumnezeu e Unul şi niciodată

cunoscut pe deplin. Pierdem

timpul sau îl insultăm şi o

facem cu o graţie aparte, fără să

fim umiliţi de neîmpliniri

şi luptându-ne cu dezamăgirea

până la sânge.

Suntem vii şi cunoaştem puterea,

sinceritatea plânsului şi vocaţia omului.

„Vreau să fiu iubit!”, ţip în gura

mare şi nu vreau întrebări.

Aceste două mari dorinţe ale mele

le vreau împlinite. Uit tot dacă e

nevoie şi reneg ce am făcut, numai

ca să simt plinătatea, refuzul nimicului

şi luxul plinului, al desăvârşirii.

Nu cer mult singurătăţii!

Nu cer mult unei femei singure

şi cu caracter nobil. Vreau să fiu

iubit până la disperare, până

la sinuciderea supremă, până când

lacrimile vor curge fără oprelişti,

până când iarba va lua foc şi va deveni

albastră. Ştiu că se poate, Doamne!

Eu nu pot să-ţi cer decât lucruri

simple. Fă-mă simplu şi uită-mă

în braţele unei iubiri fără pereche!

***

Scrisoare către un prieten

Iubitul meu, mă simt rănit şi acest

lucru nu e ceva întâmplător şi obosit

de atâta eternitatre, special pentru voi şi

pentu mine. Nu ştiu care e destinaţia mea

selenară şi nic nu ştiu dacă voi

termina lucrurile care se nasc continuu,

obsesia de a naşte continuu.

Eu mă simt dorit de un dor dureros de dulce

şi nu întâmplător, nimic nu e întâmplător

şi în cel mai crunt hazard e ce mai

mare frumuseţe. Nă simt rănit de pierdut

şi plin de sens, în acelaşi timp

alergând şi stând pe loc, în acelaşi

timp un copac verde şi unul uscat,

o frunză crudă şi una cicatrizată

pe fruntea lui Dumnezeu. Mă dor toate

tăcerile, inimile fade şi sterpe, căţeii

fără un picior, ochii ei, terminabilii

ei ochi, incognoscibili până la extaz

şi puri până la disperare. Nu mai înţeleg

nimic şi nici nu mai vreau

să plonjez în această emisferă. Vreau

să stau ca un munte şi să vă privesc,

imperturbabil…şi voi într-o continuă

mişcare, pendulare a sorţii. Vreau

să mă simt, iubitule, să-mi simt

amorţirea şi să vă deapăn regretele, ciuma

vieţii noastre, insomniile eterice la

care suntem pedepsiţi. Mă trezesc dorind

şi visez dorind.

Stau dorind şi vorbesc dorind. Mă

transfigurez dorind şi plâng dorind.

Te văd şi mă tulbur. Mă oboseşti

numai privindu-mă, dar fără oboseala

ta eu nu aş mai fi nimic.

Mă simt rănit şi în umbra mea pus

la o răstignire specială şi plină de

forţă. Cred că eu sunt altruismul

pus la zid.

***

Noi doi ne cunoaştem din

reverii periculoase,

din jocuri de noroc subînţelese

şi subversive.

Ne codim şi ne facem rău

din esenţă,

din pură lamentaţie

şi din viziune exacerbată.

Noi doi ne potrivim de minune,

pentru că suntem diferiţi, pentru că

vedem stele diferite,

dar avem inimi comune.

Noi doi cântăm un cântec

singular

şi nu l-am învăţat mai înainte,

ci l-am găsit, l-am

intuit de la prima vedere.

Ai nevoie de tine ca de mine,

am nevoie de aerul tău

ca să mă satur de aerul meu.

Aş ajunge până la ideea absurdă

de a ne schimba trupurile, dacă

eşti de acord, de a ne locui

la propriu şi de a traversa,

cu mâinile lipite

toată măsura dintre şansă

şi neşansă.

Aş fi în stare.

Mă duce capul la a-ţi cere

să-mi cedezi gândurile, obtuzităţile

cotidiene, umerii tăi

puri, sânii tăi incomprehensibili,

gura ta plină de rouă,

răul tău necesar

şi ghicitura în stele,

stelele pline de avuţii congenitale.

Eu nu m-aş opri…

Eu aş încerca să ne despuiem

şi să ne privim prin Dumnezeu,

nuzi şi credibili

tuturor.

Eu m-aş căsători cu tine până

la refuz, dacă m-ai accepta

ca stăpân şi împărat,

dacă ai înţelege că amândoi

suntem totul şi nu mai avem

nevoie de nimic şi de

nimeni.

Ţi-am scris poemul acesta

ca să nu crezi că e o mică

toană de-a mea

şi un lucru de trei zile.

Ţi-am scris poemul ca să

ştii că sunt foarte realist,

realist până la detestare,

dar nu-mi place să aştept

şi nici să mi se pună

întrebări.

Vreau să fiu iubit fără

regrete, fără trecut, prezent

şi viitor.

Vreau să fiu ţinut în mână,

cum ţine Dumnezeu

eternitatea

şi nu se mai satură.

Nu putem greşi.

Noi amândoi ne putem

uita numai pentru că

suntem

destinaţi unul altuia.

***

Nu cunosc nimic despre tine

şi eşti în mintea mea un teren

viran, prin care trec ca

un accident binecuvântat.

Nu vreau să te întreb, dacă

tu nu vrei să-mi spui.

Te las să vii şi să pleci,

numai să-mi spui când

închizi uşa.

Nu mai cred în declaraţii vorbite,

de aceea sunt aşa de rece.

Acum îmi plac declaraţiile duse

până la capăt

şi omenia lucrurilor, sacralitatea

lor firească.

Dacă ies în coridă cu tine

trebuie să ştiu ce ascund,

pentru că tu, ca femeie, multe lucruri

vei ascunde de mine şi le vei

spune altora.

Vreau să ţiu frâul în mână

şi să fiu statul,

deşi nu cred nici în …statalitate.

Eu nu am vicii

dar ştiu să profit de ele.

Eu nu am prieteni

dar ştiu să mi-i fac.

Deunăzi, cineva mi-a spus

că l-a lăsat nevasta pentru că iubeşte

prea mult calculatorul.

Pe mine, poate ( aş vrea să greşesc) mă vei lăsa pentru

că iubesc pe Dumnezeu

şi arta, iar pe tine ( sper

să nu zici!)

te las a treia, neîngrijită

şi neîmbrăţişată.

Eu sunt bărbat şi tu

eşti femeie şi ştiu că nu ştiu

prea multe nici despre bărbaţi

şi nici despre femei, de aceea

mai voi face şi greşeli.

Dar o să-mi pară rău

pentru ele şi – aş vrea –

să fiu iertat de tine pentru ele,

căci la rândul tău

te voi ierta şi eu

pentru toate.

În rest: texte şi pretexte,

cuvinte şi minciuni culese

din vânt,

pe care tu le ştii

şi eu le pricep…

***

Nu vreau să vă citesc poezia mea

pentru că eu vă spun mai multe

decât stă scris şi vă jenaţi de

mine şi eu de voi, fără ca să fi

greşit cineva cu ceva.

Vreau să mă citiţi în singurătatea

voastră şi să vă par bun sau

prost, mic sau mare, de aruncat

sau de pus la inimă şi fiecare

să creadă că are adevărul.

E absolut acest simţământ, dar

e periculos, pentru că încurajează naivitatea

împotriva valorii şi face din

valoare o prostie frumoasă, tocmai

când aceasta e la ea acasă şi liniştită.

Citiţi-mă unde vreţi voi!

Eu şi la veceu şi la masă

şi la biserică şi acasă

sunt cam acelaşi,

cu asperităţi şi cu posesii afrodisiace,

cu logaritmi şi cu fantezii diabolice.

Când vă par desculţ,

daţi-mi o palmă!

Când vă par nebun,

înjuraţi-mă cu gelozie!

Când vă par lacrimogen,

aruncaţi cartea!

Eu voi rămâne în ea, în voi,

în acest pământ sfânt

şi vă voi exaspera în continuare.

Cel mai bine e să mă iubiţi,

pentru că astfel mă puteţi uita.

Dacă mă veţi urî

am să vă halucinez în toate zilele

şi nopţile vieţii, am să hibernez

în voi şi am să vă înnebunesc

la propriu.

Iubiţi-mă ca pe un nimic!

E totuşi ceva, să fii

iubit fără să meriţi şi

nimeni să nu-şi dea

seama de şarlatania ta academică.

E adevărat,

că am făcut greşeli neiertabile

şi că nu am dreptul

să exist niciunde.

E adevărat că sunt un netrebnic

şi că pot să fiu călcat

în picioare şi de ultimul om.

Dar, să nu fie,

ca, o clipă, să simţiţi tragedia mea

inexistentă

şi să mă doriţi pe cuvânt,

pentru că atunci n-am

să mai scap de voi nici în cer

şi nu ar fi bine

să fiu atât de star

şi pe lumea cealaltă.

***

Dorin Streinu