Este o expresie vechitestamentară: Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov… O regăsim şi noi adesea în cultul ortodox, în rugăciunile noastre, ale Sfinţilor Părinţilor noştri.

Dumnezeul părinţilor noştri spune cel care stă smerit înaintea lui Dumnezeu, cel care nu are încredere în dreptatea sa şi cel care îşi simte păcătoşenia, nevrednicia.

Rugătorul mărturiseşte că este fiu al unor Părinţi drepţi, dar şi faptul că Dumnezeu nu stă departe de oameni, ci este un Dumnezeu care S-a revelat Părinţilor săi, care a vorbit cu ei. Prin aceasta îşi dezvăluie nădejdea că Acelaşi Dumnezeu, al Părinţilor, nu îl va trece cu vederea, ci îl va milui cu aceeaşi iubire de oameni.

Cel care se adresează astfel lui Dumnezeu, pocăindu-se (expresia se află şi în Rugăciunea Regelui Manase) abia mai îndrăzneşte să mai vorbească şi nu cutează să spună Dumnezeul meu, ci Dumnezeul părinţilor noştri, pentru că ei sunt drepţi şi vii şi cu adevărat El este Dumnezeul lor. Dar faptele păcătosului nu îl slăvesc pe Dumnezeu şi nu îl arată pe omul care le săvârşeşte ca închinător şi slujitor al lui Dumnezeu.

El îşi cunoaşte calitatea faptelor sale şi de aceea nu are curajul să se adreseze Domnului decât numindu-L Dumnezeul părinţilor noştri. Pentru că pe sine se vede păcătos şi Dumnezeu este Domnul şi Tatăl Sfinţilor, nu al celor netrebnici.

Pe de altă parte, vorbind de Dumnezeul părinţilor, cel care se roagă se smereşte şi pentru că se descoperă nevrednic de Părinţii săi sfinţi, dar şi pentru că recunoaşte că are Părinţi drepţi şi imploră implicit rugăciunea şi mijlocirea lor înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale.

Psa. Gianina

Did you like this? Share it: