Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Acelaşi volum 22: „Am stat ca să-ţi spun cum se pierde şi cât se câştigă”

Iunie 1998. Poeme manuscriptice.

*

Secretul neiertabil

Îmi vorbesc umbrele.

Îmi şoptesc copacii numele neştiute sau

uitate de oameni.

În părăsirea lor mă absentează

şi pe mine demirugic,

colosal şi plin de singurătate

provizorie.

Cred că Dumnezeu suferă

de acelaşi lucru ca şi mine.

Am tot ce îmi trebuie şi ceea ce am

nu-mi ajunge.

Am tot ce-i trebuie unui muritor

şi mă încăpăţânez

şi spun, că e prea puţin

ceea ce am.

Pisicile pitite prin casele părăsite

mă oglindesc în ochii lor.

Femeile uşoare mă măsoară

în patul lor

şi în mintea lor istovită

de desfrânare mentală.

Ştiu lucruri pe care nu le vede oricine.

Văd lucruri care

par poveşti pentru unii.

Viscolul mă agită şi nu-mi

dă pace neabunia, cântecul ultim

şi Ultimul.

*

Iluzia iluziilor noastre

Dacă aş şti tot ce se află sub lună şi

soare m-aş plictisi

la culme, pentru că n-aş mai avea

de ce să mă mir şi ce să iubesc,

n-aş mai avea curăţia

de-a alege chiar cu

preţul greşelii ceea ce îmi doresc.

Aş pendula tictist de atâta emoţie

şi aş fi foarte

sigur pe mine,

lucru care îmi place

dar care mă jenează la culme.

Pentru că Pascal spunea, să nu fim

stabili, pentru că atunci suntem moţi.

Şi un om al spiritului, mort,

e o blasfemie.

M-ar mira să aflu, însă,

că nu ştii nimic din ceea ce ştiu

şi , că,

omul nu există

şi că eu nu exist

şi că suntem o glumă pe computer

sau o viziune a unui

robot din circuite

şi derivaţii electronice.

M-aş îmbăta de acest adevăr

şi aş paraliza.

Adevărul pur nu e crezut nici

de Dumnezeu.

Ne plac mai mult vorbele goale,

pentru că ele nu te pun să gândeşti

şi nu îţi cer

nimic în schimb.

Morţii sunt frumoşi pentru că sunt reci.

Dracii sunt frumoşi pentru că sunt

îmbrăcaţi în negru.

Sângele unui împuşcat e frumos

pentru că e cald.

Dacă aş şti ce se întâmplă

mâine cu mine

ar fi un spleen teribil.

M-aş îmbrăca pentru vânătoare

şi aş juca fotbal.

M-aş duce la o înmormântare

şi m-aş îmbăta turtă

într-o cafenea.

M-aş duce să mă rog

şi m-aş sinucide lângă

un cimitir în flăcări.

E absurd…nu?

Totul e atât de absurd

pentru că e atât de înălţător.

***

Grijile mele

Spiritul meu găseşte elevaţii în durerea

altora, în nemernicia altora,

în singurătatea lor spirituală.

El iubeşte durerea altora,

pentru că iubeşte iubirea altora

şi iubeşte dezamăgirea altora,

transpiraţia şi supliciul altora.

Spiritul meu găseşte forme până la

extaz, de la Dumnezeu şi până

la Satana, fără ca să nege vreuna,

fără să-i acorde vreuneia întâietate.

El lasă loc

toleranţei şi înţelegerii,

demnităţii şi onoarei.

Nu e bine să ignori pe cel care vrea

să-l ajuţi.

Nu e cinstit să plângi lângă cel

care vrea să fie fericit.

Trebuie să fii bun cu cel care te

înjură şi să nu insulţi

pe cel care îţi omoară familia.

Noi, ortodocşii, trebuie să iertăm

şi pe draci, până şi pe ei. Noi,

românii, trebuie să ne iertăm călăii

şi să nu-i vorbim de rău.

Astfel vom găsi steaua noastră amară,

alunecând spre noi

sau noi spre ea,

într-o taină de nuntă.

Noi, fără duşmanii noştri, suntem

farisei. Noi, fără Dumnezeu, suntem

iresponsabili, trivializaţi,

somaţi de neant şi de febrilitatea

nimicirii.

Dragul meu, nu te teme

că sunt cu ochii

plini de sânge!

Iubita mea, nu te teme

că urlu ca un lup

fără haită!

Am o menire care mă încurcă

printre oameni, care mă însingurează

printre ei.

Nu am decât şansa rezistenţei,

şansa de a lupta împotriva nebuniei,

a agoniei, a nimicirii, pe care

le-am descoperit în mod tragic

pâlpâind în mine.

Trebuie să rezist cu orice preţ,

ca focul împotriva focului

şi ca iarna demenţială împotriva

ei înşişi.

Când n-oi mai rezista o să

râdă cerul şi-o să plângă

pământul.

***

Garderobă

Femeile au început să

îngheţe în ochii mei.

Bărbaţii au început

să se ascundă.

Unii stau în scorburi.

Alţii se alungesc sub

crizanteme satanice.

Plâng

şi jelesc morţi

nedoriţi.

Râd de bărbile bătrânilor

fără zile senine.

Ea da cu argintul

în ochii lui Dumnezeu

şi vrea să ştie dacă e

iubită.

El căuta să o prindă

virgină şi curvă

în acelaşi timp,

ca să-şi consume

facinaţiile de vampir.

Femeile se luptă cu

orele plictisului.

Bărbaţii se scarpină

în maladiva lor

insatisfacţie.

Încercăm să ne dăm

nume proscrise

şi să agităm istoria

în favoarea noastră.

Eu încerc să-mi schimb zodia şi

să mă înnebunesc

în eternitatatea adormirii.

Avem o

pace fatală.

Tu pleci.

Eu mor.

Tu râzi.

Eu putrezesc.

Tu închizi cuvintele.

Eu le fac

să se sodomizeze.

Tu eşti.

Eu sunt ridicol

şi etern

fără să consimt

faptului.

***

Cerere publică

Iubiţi-mi nebunii

şi clăile lor de păr,

mustăţile lor

şi pantofii lor

neşterşi.

Iubiţi-mi

vorbele lor tâmpite,

ochii lor hibernali

şi buzele lor

crăpate.

Iubiţi-mă prin ei

şi prin tot

ce moare,

căci până la urmă

şi sănătosul şi nebunul

n-au scăpare;

şi unul şi altul

intră în aceeaşi

oală fără

fund şi fără ieşire.

Iubiţi-mi

nopţile lor solilocvice,

argumentele lor dezlânate,

furiile lor

garnisite cu paranoia.

Iubiţi-mi

pofta lor de moarte,

cancerul lor teluric

şi frica de foame,

de sete, de păduchi,

de câini, de noapte,

de fulgere, de vârcolaci şi moroi,

de mâini şi cuvinte care

îi trezesc.

Ei sunt haita lui Hristos.

Ei sunt aurul cerului meu.

Ei sunt virtutea şi lauda mea.

În ei, eu mă laud şi cânt.

În ei dansez

şi torc ceasul dumnezeirii.

Fără ei n-aş fi om.

Fără ei cuget în van.

Fără ei nu aş putea

să iubesc viaţa şi să mai cred

în ea.

Nebunii mei, mă leagă

între Dumnezeu şi România

cu un ştreang

de lalele negre.

***

Reclamă

Esenţialiştii nu au timp,

se grăbesc,

spre oceanul cu ţinte clare

şi, răpind ochii tăi, îi fac

marmeladă pe pâine,

ca să nu se sature nici

hoţul şi nici prostul.

Din două tumbe ajung

de la Prea Sfântul la

Prea Negrul şi fac pe idioţii,

pe simandicoşii,

pe lunguieţii în nas şi

pe suavii la gură.

Sunt copaci de stepă.

Sunt ridicături nucleare

care stau

să explodeze.

Lumea n-a ştiut până acum

să-i apere de arşiţă.

Acum ei apără

lumea de blesteme, de vrăji,

de aţele morţilor

şi de apele lor.

Nu la întâmplare

s-au născut

ca nişte schelete

de sfârşit de secol

şi cu faţă de copii, de copii

nevertebraţi şi buni la suflet.

Au sfidat ordinea, ei,

mucaliţii şi jigodiţii,

au dat palme artei ca să

o trezească,

au refuzat estetica şi filosofia

şi francmasoneria clipei

şi orice statut diabolic

al criticii de specialitate.

Trăiesc şi nu au timp.

Suferă şi e prea puţin.

Sunt disperaţi şi nu

îi doare acest lucru.

Mai presus de toate ştiu sensul

vieţii şi al morţii, pentru

care alţii s-au sinucis

de moarte şi n-au

mai avut nevoie de oglinzi.

Sunt liniştiţi de confuzii.

Sunt puri de rebarbativi

ce sunt.

Fără ei aş fi mai

plictisit ca un cimitir

plin cu cruci şi flori

triste.

***

Goliciune neacoperită

Am spus că lumea se

scaldă într-o

largă tăcere mortuară

şi, noi, poeţii, suspinăm

după Dumnezeul părăsit.

Nimeni nu ne vrea

iar noi vrem toată

lumea.

Am spus că zburăm

asemenea lacrimilor

şi nu avem

nevoie decât de părăsire

ca să fim noi înşine.

Nimeni când e fericit

nu-şi dă seama de acest lucru.

Numai după ce pierzi

fericirea, dacă

ai dobândit-o vreodată,

ştii cât costă

şi unde nu o mai găseşti.

E adevărat: e mare

har ca să vezi

prin oameni şi să

le scrii durerile,

chiar şi cele mai plicticoase.

Eu vă obosesc,

pentru că oamenii

sunt cărţi fără final.

***

Agonizând

Când tăcerile amuţesc

iar cuvintele

nu mai ştiu

să fie folosite,

cum să-ţi spun că

te iubesc fără margini?

***

Presupunerile mele

Poate sunt singura

durere cu tâlc,

creată să îngrozească prin iubire

şi prin adâncimi

insondabile

pe muritori.

Poate, în relaţia mea

cu îngerii,

să am cele mai singulare

profeţii autumnale

şi să am regula

de aur a inefabilului

lui Dumnezeu.

Poate, nemărginit

şi perplexant,

să invoc tăria

lumii şi ea

să dizolve neştiutele

şi ştiutele noastre idioţenii

şi să lase loc

scurgerii fără amar

a nopţii, a singurei

nopţi.

***

Convulsivă

Uneori, copacii îmi par

câini şi apele lăcuste

malefice şi

oamenii draci abătuţi

şi, despre mine, spun

că sunt o ruşine universală.

Mă detest

cu mare conştiinţă.

Mă întreb

cu mare certitudine.

Dar nu ştiu care e jocul

pentru care ultima oră

voi amorţi.

Nu ştiu – ce grozav! –

nu ştiu ce muzică

mă va încânta

în sublimitatea

unei morţi aparente.

***

Paranoica femeie

În aparenta mea elegie

stai tu,

cea mai bucuroasă

femeie a lumii.

Ce curaj nebun

ai să mă iubeşti!

Ce mare curaj!!!

Nimeni nu m-a

iubit

şi tu vrei să iei

toată iubirea mea,

pentru totdeauna.

În aparenta mea elegie

stai tu,

cea care nu mă laşi

să plec

şi nu mai vrei să

mă laşi să plec.

***

Plinătate

Când ai nu mai poţi

să spui pre amulte.

Parcă i-au sfârşit cuvintele,

ambiţioasele şi jigoditele de

cuvinte.

Când ai vrea să

spui cuvinte care

nu există

şi asta: pentru că toţi proştii

ştiu să spună cuvinte.

Când eşti fericit,

poeziile mele

ţi se par cântate de îngeri,

asta dacă,

până atunci nu ţi-ai

dat seama.

***

Pruncă

Ce limbă tăcută au

bebeluşii!

Ei doar dau din mâini

şi scot sunete.

Până le dau

dinţii îşi sug degetul.

Sunt primiţi cu mare dragoste

(unii, bineînţeles).

Ca să nu fie deocheaţi

li se pun

fundă roşie.

Apoi, ca totul să fie

natural,

tinerele mame

îşi scot sânii

şi îi alăptează.

( asta dacă au laptele bun…

***

28. 06. 1998

Aliteraţie

E totuşi trist să iubeşti

şi să nu mai ai

cuvinte

sau să nu iubeşti

şi să ai prea multe.

E totuşi trist să stai,

degeaba, cu o inimă

mare în partea stângă

şi să

nu ai pentru ce spera.

E trist, angoasant de trist,

să fii un poet sclipitor

şi să nu ştii – frapant, nu?! –

ce să faci cu viaţa ta.

***

Fariseism

Nu mai înţeleg

nimic de atâta luciditate.

Mă pierd între a spune

şi a repeta cuvinte.

Mă fac că nu ştiu

sau că nu

pot să rezist.

E nostim la culme.

Par clovn, tocmai

atunci când adevărul

e cel mai sincer.

***

Sinuciderea cea mai pură şi neîmplinirea ei

Avem să murim când

adevărul, el,

tocmai el, sau, şi el,

ne va vinde.

Vom muri

când grija de noi se

va transforma în frica

de noi

şi bucuria noastră,

cu totul, se va transforma

în nefericirea noastră.

Stinşi de-a dreptul,

morţi fără provizorat,

noi, autentici

şi plictisiţi,

ne vom spune că

am jucat indecent

toată viaţa.

***

Cu frica în sân

Dacă eu, artistul,

aş zâmbi fără greş,

aş putea fi acuzat

de plagiere, adică

de viaţă risipită.

Dacă eu, nemărturisit

fiind,

voi spune că

sunt cald când rece sunt,

voi fi acuzat

de o mare singurătate.

Dar dacă eu,

într-o nelinişte soră

cu crisparea,

voi rupe aceste rânduri,

atunci, cu adevărat,

sunt viu şi mult

pătimaş pentru voi.

***

Piesă de muzeu

Poeziile frumoase

sunt cele triste

şi cu mult adevăr;

eu îţi sărutam mâinile,

picioarele şi-al tău păr.

Eu îţi spun

gânduri tihnite

şi pătrunzătoare;

mă uitam în ochii tăi căprui

ca-n razele de soare.

Iar poeţii care le

scriu

sunt părăsiţi

şi fără destin;

pe braţele ei am plâns

lumina din ţintirim.

***

[ Toate poemele din acest articol au fost scrise în două zile…direct pe foaie, fără nicio ştersătură şi apoi le-am pus titluri la toate. ]

Dorin Streinu

Did you like this? Share it:

Previous

Poezia vieţii în viaţa maestrului Grigore Vieru

Next

Prof. Dr. Karl Christian Felmy, recent convertit la Ortodoxie, a primit titlul de „Doctor Honoris Causa” al FTO Bucureşti [ 21 oct. 2008]

2 Comments

  1. Poeme splendide, până în cele mai mici detalii. Un adevărat regal poetic…

  2. marcos

    super poeme!!! un adevarat geniu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort