Despre dumnezeiescul Pavel la prezent

Nu mi-am imaginat niciodată că voi putea fi atât de aproape de…sfintele moaşte ale sfântului Pavel, că voi fi atât de aproape de acest om care reprezintă o parte fundamentală din persoana mea şi din respiraţia mea zilnică. Pe măsură ce simt că se apropie clipa ca el să vină în România şi, în special, la Bucureşti, cu toată inima mea obosită din aceste zile… trăiesc o bucurie şi mai obositoare, o bucurie apăsătoare chiar.

Pentru că mă întâlnesc cu un prieten de fiecare zi, cu un prieten al teologiei cutremurătoare…şi tocmai de aceea trăiesc venirea sa la Bucureşti la cote alarmant de înalte, doborâtor de înalte pentru firava mea constituţie psiho-somatică. Însă această avalanşă de sentimente pe care o trăiesc e firească, ar trebui să fie cota zilnică de ardere interioară. Însă această ardere e sinucigaşă.

Dacă facem chiar şi o scurtă cercetare aghiologică, la sfinţii mai vechi sau mai noi care au adormit fără a fi martirizaţi…vom constata că mulţi dintre marii rugători ai Bisericii au murit de…inimă. Rugăciunea la cote înalte e sinucigaşă. Inima nu mai poate să suporte dulceaţa harului dumnezeiesc, revelaţiile şi trăirile atât de profunde, rapide şi plenare…şi cedează. De zeci de ori am trăit…neputinţa de a mă ruga mai mult pentru că aş fi murit. Şi aş fi murit tocmai din cauza revărsării de har care coboară în timpul rugăciunii smerite.

Acum trăiesc ceva de acest fel: o mare bucurie, o preaplină bucurie, pentru care nu sunt nici pregătit şi nici vrednic. Şi aceasta, pentru că Dumnezeu nu ne revarsă în suflet har pe măsura cererilor sau a faptelor noastre – adică cu măsură – ci: fără măsură, aşa cum spune Scriptura. Însă această nemăsurare de har e o mare smerire pentru omul credincios, pentru că înţelegi…că nu poţi să duci iubirea lui Dumnezeu în potirul inimii, după cum, nu poţi să bei mai mult zaţ al amărăciunii decât eşti în stare.

Sau, cum spunea marele Pavel, nu poţi să suporţi ispita, să duci ispita, mai mult decât eşti. De aceea, nu numai certarea lui Dumnezeu e greu de suportat dar şi iubirea lui Dumnezeu e copleşitor de purtat pentru că ambele te doboară la propriu. Şi atunci ce facem? Ca să te smereşti trebuie să îţi reţii şi marea bucurie şi marea durere, pentru că ambele sunt năucitoare pentru om.

Şi cu toate astea, nu pot să îmi reţin nici marea durere şi nici marea bucurie, oricât de mult aş încerca să stăpânesc gheaţa durerii sau focul dumnezeiesc al dragostei dumnezeieşti. Pentru că ambele te şlefuiesc ca om al credinţei şi te duc, spre ceea ce părintele nostru, dumnezeiescul Pavel, numea: statura bărbatului desăvârşit. Însă nu ştim ce înseamnă desăvârşire şi nici ce înseamnă dragoste…atâta timp cât nici multul durerii şi nici multul fericirii nu îl putem sonda, înţelege.

Prin faptul că Sfântul Pavel vine la Bucureşti e ca şi cum ne-am întâlni cu Scriptura, ca şi cum Scriptura se scrie în faţa noastră. Şi am nevoie de întâlnirea cu Scriptura din Pavel, cum am nevoie zilnic, de tălmăcirea Scripturii pe care mi-o aduce Ioan Gură de Aur, părintele vieţii noastre zilnice, prin sfintele sale moaşte, din care avem un mic fragment în casa noastră. Şi astfel, cred că în viaţa noastră teologică, avem nevoie să îi simţim aproape pe cei doi maeştri ai Teologiei ortodoxe, pentru ca să sorbim har din trupul celor care au fost arşi, în mod zilnic, de harisma Teologiei dumnezeieşti.

Contactul real cu persoanele sfinţilor, prin umanitatea lor transfigurată, nu devine o nevoie reală, până ce nu se îmbină în fiinţa noastră ducerea la moaştele sfinţilor cu teologia şi viaţa acestora. Ca vizita la ei să fie reală trebuie să îi ştii în toate amănuntele care îţi stau la îndemână. Tocmai de aceea întâlnirea cu Pavel, cel comentat de toţi marii sfinţi ai Bisericii, e o întâlnire atât de copleşitoare pentru noi, pentru că Pavel nu este doar o sumă de cărţi din canonul noutestamentar al Scripturii pentru noi…sau unul dintre sfinţi…ci e un colos fundamental, de netrecut, pentru viaţa Bisericii şi unul dintre prietenii noştri cei mai intimi.

Ştim, acest lucru, pare de neînţeles: cum să ai prietenii intime… cu oameni morţi? Cum să ai prieteni…imaginari? Însă acest Pavel despre care vorbim noi nu este un personaj imaginar pentru mine, trăitorul secolului al XXI-lea, ci e o persoană reală, o persoană căruia i-am adâncit viaţa şi teologia, căruia îi comentăm scrierile, căruia îi simţim prezenţa în momente concrete de viaţă, cu care trăim şi la care ne raportăm, cum ne raportăm la oamenii vii din jurul nostru, ba, chiar mai mult decât ne raportăm la cei din jurul nostru.

Acest Pavel, pentru care inima aproape că mă lasă, e o necesitate zilnică în viaţa mea casnică, teologică, liturgică, socială, pentru că mă sfătuiesc cu el şi lui îi cer să mă ajute când …nu mă ajută nimeni dintre cei din jurul meu, pentru că nu pot sau nu vor. Şi, tot la fel, avem alţi zeci de sfinţi, în frunte cu Prea Curata Stăpână, care sunt mai vii şi mai prezenţi pentru noi decât familia, rudele, prietenii noştri…

Şi dacă mărturisesc toate acestea acum, nu le mărturisesc pentru că aştept o recompensă sau o atenţie din partea cuiva sau pentru că vreau să ies în evidenţă prin asta, ci, dimpotrivă, pentru ca să pun în evidenţă viaţa de lângă noi, din viaţa noastră, a sfinţilor lui Dumnezeu. Şi Sfinţii lui Dumnezeu doresc nespus de mult ca să se facă prietenii noştri…numai că noi nu dorim să le fim prieteni. Şi, pentru că nu dorim să le fim prieteni şi ne facem prieteni mai mult cu interesele şi păcatele de-o clipă sau de-o viaţă scurtă, prea scurtă uneori, ne lipsim de prietenii pentru o veşnicie.

Şi cred că şi dv. v-aţi pus problema…cu cine vrem să fim în viaţa viitoare? Şi dacă vrem cu sfinţii, atunci de când trebuie să ni-i facem prieteni, ca să-i avem prieteni? Şi, pereţii Bisericii ne arată că prezenţa sfinţilor şi comuniunea cu ei se începe de acum, de aici, pentru că tocmai de aceea ei ne privesc şi ne atrag spre ei, spre prietenia cu ei, pentru ca să fim mereu cu ei. Dacă am vedea numai pereţi goi, albi sau negri sau forme geometrice în Biserici…spre ce fel de comuniune am fi atraşi? Spre niciuna!

Un copac pictat artistic, o privelişte fotografiată, un film genial ne delectează la modul superior…dar nu ne trezesc simţul comuniunii! Simţul comuniunii ţi-l trezeşte şi ţi-l hrăneşte prietenia, iubirea cu oameni autentici, cu oameni înduhovniciţi, cu oameni care respiră autenticitatea vieţii cu Dumnezeu. Pentru că, comuniunea apare cel puţin între doi şi ea e un dinamism fără capăt şi nu un monolog. Când vorbeşti numai tu şi celălalt tace…e semn că nu ai răspunsuri iubitoare prea multe în viaţa ta sau niciunul.

Iar, dacă venirea la Bucureşti a lui Pavel a născut în mine efluvii de viaţă dumnezeiască şi de bucurie…şi mi-e dor să îl văd…atunci nu puteau să trezească aceste lucruri nefiinţa …sau comuniunea imaginară cu cineva, ci reala comuniune, cu toate păcatele mele, a lui cu mine. Şi, comuniunea mea cu Pavel, cu preamarele Pavel, deşi e comuniunea unei furnici cu Himalaya, măreţia lui se coboară până la noi ca să ne înalţe la paradoxalele sale înălţimi, adâncimi şi lăţimi ale cugetării sale crucificate.

Aş fi preferat să tac…dar nu am putut. Nici dacă am vorbit n-am făcut mare lucru, pentru că despre Pavel poţi să scrii mii de pagini şi tot e prea puţin. Însă, am preferat ca să nu tac… ci să-mi elogiez unul dintre marii mei maeştri în ale Teologiei, pentru că nu e bine să taci, când tăcerea naşte, nu numai monştri…ci şi uitare şi plictiseală.

Vă îndemnăm să îl primiţi pe marele Pavel la Bucureşti şi în România cu inimă frumoasă, teologică, pentru că lui îi plac oamenii frumoşi, profunzi, iubitori, simpli. Şi credem că rugăciunea spre el, ca şi spre sfântul Dimitrie, spre sfântul Ioan Gură de Aur şi spre sfinţii mari împăraţi Constantin şi Elena care sunt la Bucureşti, alături de ceilalţi sfinţi ai noştri, nu vor rămâne fără un răspuns pe măsură.

Bine vii spre noi, dumnezeiescule luminător a toată lumea! Vino să ne umpli inima de dorul de Dumnezeu şi de frăţietatea de care avem nevoie ca de aer!

Pr. Dorin

Convorbiri cu durerea

Începi să simţi că trăieşti în această lume când durerea ei devine durerea ta de cap, durerea membrelor tale, o parte din suferinţa pe care o porţi zilnic. Altfel lumea e exterioară, e un spectacol interesant, anost sau dezgustător, dar nu lumea ta, nu viaţa ta.

Când viaţa ta primeşte lumea în ea, oamenii devin de la sine un interior al interiorului tău. Păcatele lor se adaugă la păcatele tale, frumuseţea lor e o rază de lumină într-un tunel, atunci când apare.

Milioanele de oameni şi milioanele de maşini şi de metrouri, de străzi şi de reclame, de oraşe şi iarăşi de oameni sunt o greutate sufocantă dacă o vezi fără Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu te face să nu întorci ochii, să nu îngheţi de spaimă, să nu înnebuneşti sau să nu te închizi în preocuparea egoistă numai de tine însuţi.

Vederea acestei lumi uriaşe cu dureri uriaşe nu e uşor de suportat nici măcar pentru postmodernii care nu sunt obişnuiţi decât cu această lume. Şi ei derapează, intră în panică şi fac lucruri necugetate…

Durerile lumii de azi sunt un non-sens mai mare decât non-sensurile trecutului. Însă paradoxul mântuirii noastre este să ne lăsăm pătrunşi de sensul non-sensului. Să vedem în ceea ce nouă ni se pare cea mai mare aberaţie a istoriei de până acum un sens al mântuirii, un scop către care mergem. Lucru imposibil dacă mila lui Dumnezeu nu ne face să simţim un fir de nisip din greutăţile şi durerile pe care ea le duce, ale acestei lumi grele.

O lume din materiale grele, fără supleţe spirituală, construită pe ideea de masivitate, gândită ca să te strivească, să te demoleze chiar şi numai privind-o. Şi tu îi fărâmi forţa cimentului şi a oţelului dacă poţi să trăieşti în ea, dacă respiri şi o asumi în fiinţa ta care pare atât de precară, dar pe care harul o face o furnică în stare să ducă greutăţi mult mai mari decât a sa proprie.

Psa. Gianina Picioruş

Mesajul PFP Daniel al României pentru pelerinii care vor veni la pomenirea de peste an a Sf. Cuv. Dimitrie Basarabov [ 2008]

Iubiţi pelerini,

Cu prilejul serbării a 2000 de ani de la naşterea Sfântului Apostol Pavel, cel mai mare misionar al Bisericii lui Hristos şi autorul celor mai multe scrieri biblice citite în cultul ortodox, sunt aduse din Grecia la Bucureşti, pentru o săptămână ( 23-29 octombrie 2008), moaştele Sfântului Pavel, Apostolul Neamurilor sau al Naţiunilor, prin bunăvoinţa Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Panteleimon de Veria, Nausa şi Kampania.

Prezenţa la Bucureşti, în aceste zile de sărbătoare, a moaştelor Sfântului Apostol Pavel, alături de moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, este o mare binecuvântare pentru noi toţi: ierarhi, cler, monahi şi monahii, credincioşi pelerini din România şi din străinătate.

Sfântul Apostol Pavel este, după Mântuitorul Iisus Hristos, cel mai mare învăţător al Evangheliei iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Viaţa Sfântului Apostol-Martir ne arată cum a lucrat harul lui Dumnezeu în acest om care a devenit, din prigonitor al Bisericii, zelos păstor al ei şi a arătat cât de vie este legătură dintre Hristos şi Biserica Sa.

Păstor harnic şi teolog luminat al Bisericii lui Hristos, care a trecut prin multe necazuri şi încercări până la moarte martirică, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă, prin cuvânt şi faptă, să iubim pe Hristos şi Biserica Sa, să mărturisim harul şi iubirea Sfintei Treimi, lucrătoare în Biserică, să cinstim sfinţii lui Dumnezeu şi să trăim viaţa creştină în sfinţenie, ca pregătire pentru Înviere şi pentru viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor. Toate epistolele sau scrisorile Sfântului Apostol Pavel ne arată cum trebuie trăită în mod concret Evanghelia lui Hristos: ca pocăinţă pentru păcate, bucurie a iertării şi a împăcării noastre cu Dumnezeu şi întreolaltă, viaţă de rugăciune şi sfinţenie, iubire frăţească şi fapte bune.

Sfântul Apostol Pavel este dascăl al familiei creştine, pe care o numeşte Taină, fiind icoană de lumină a iubirii Mirelui Hristos faţă de Mireasa Lui – Biserica, aşa cum ne învaţă el în Apostolul ce se citeşte la Slujba Sfintei Cununii ( Efeseni 5, 20-32). În acelaşi timp, Sfântul Apostol Pavel este şi dascăl al sfaturilor evanghelice şi al vieţii monahale ca luptă duhovnicească pentru curăţirea de patimi şi dobândirea sfinţeniei, după cum ne arată tot in Epistola către Efeseni ( 6, 10-18).

Sfântul Apostol Pavel este, de asemenea, învăţător al vieţii creştine în societate îndemnând pe creştini la viaţă curată şi cumpătată, la cooperare cu autorităţile de stat pentru binele comun al societăţii ( cf. Romani 13, 1-8), la ajutorarea săracilor, a văduvelor, la respectul faţă de părinţi şi bătrâni, la creşterea copiilor şi tinerilor în credinţă şi sfinţenie, la ajutorarea frăţească a comunităţilor bisericeşti în nevoi.

Sfântul Apostol Pavel ne învaţă, de asemenea, să vedem cerul şi pământul ca fiind lucrarea şi darul lui Dumnezeu pentru noi oamenii ( cf. Romani 1, 20), oferind astfel lumină pentru dialogul dintre credinţă şi ştiinţă, dar şi pentru a contribui la sfinţirea şi ocrotirea creaţiei, a mediului înconjurător.

În mod deosebit, Sfântul Apostol Pavel prezintă timpul vieţii creştine pe pământ sau în istorie ca fiind o călătorie spre Împărăţia cerurilor sau un pelerinaj spre Patria cerească ( cf. Evrei 11, 13-16 şi 13, 14).

În această lumină a vieţii creştine ca pelerinaj sau căutare a sfinţeniei sau a harului ceresc, Sfântul Apostol Pavel sporeşte în aceste zile bucuria tuturor pelerinilor care cinstesc sfintele sale moaşte alături de moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ocrotitori ai Catedralei Patriarhale din Bucureşti. Această biserică se resfinţeşte acum, la împlinirea a 350 de ani de la zidirea ei ( 1658 – 2008), dar şi la împlinirea a 320 de ani de la tipărirea primei traduceri integrale a Sfintei Scripturi în limba română ( Biblia de la Bucureşti; 1688), şi la împlinirea a 500 de ani de la tipărirea primului Liturghier din lume ( Liturghierul lui Macarie, Târgovişte, 1508).

Iubiţi pelerini,

În aceste zile de binecuvântare şi de bucurie, pe care ni le dăruieşte Hristos-Domnul prin sfinţii Săi, vă felicităm pe toţi pentru venirea dumneavoastră la Bucureşti şi rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să vă răsplătească evlavia şi osteneala, râvna şi dărnicia, cu harul şi darurile Sale, cu sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, ajutor în familia şi în activitatea dumneavoastră, cu ani mulţi şi binecuvântaţi, pentru a spori în credinţă şi în iubire frăţească, în sfinţenie şi fapte bune, spre slava Preasfintei Treimi, spre bucuria sfinţilor şi spre dobândirea mântuirii.

†Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Zâmbetul dimineţii

Ca să râzi dimineaţa îţi trebuie multă forţă, multă vitalitate. Însă, ca să surâzi e necesar… Surâsul de dimineaţă e semnul unui om trezit în şi pentru rugăciune, trezit pentru a lucra, pentru a întâlni oameni cu care să îşi destindă cutele inimii. Însă unde să găseşti oamenii… care să nu te calce pe inimă? De unde delicateţe într-o lume repezită ca să îţi dea replica, într-o lume arţăgoasă ca… peria de sârmă?

Deschiderea ochilor dimineaţa are nevoie…de speranţă. De speranţa că lucrurile nu pot fi atât de rele pe cât par. Şi totuşi, ca să surâzi dimineaţa trebuie să ai stabilitate interioară, să nu te precipiţi. Poţi zâmbi însă numai cu gândurile. Mintea deschisă de către rugăciune, de către harul lui Dumnezeu, care coboară în rugăciunea noastră…ne aduce puterea de a zâmbi.

Aseară şi azi-dimineaţă am avut o zi…spectaculoasă în sens negativ. Astăzi dimineaţă trebuia să fiu la Sibiu şi m-am pomenit cu trenul suspendat, din cauza grilei de atenţionare de pe internet nemodificată…şi cu o gară de Nord intrată în paragină…care mi-a spus că am greşit ora. E adevărat: câteodată poţi să greşeşti ora…Însă trebuie să şi surâzi în faţa ridicolului – aparentul ridicol al situaţiei – care are, de fiecare dată, un lucru providenţial în spate.

Şi am surâs pentru că am înţeles că Prea Curata Stăpână…m-a oprit să plec. Nu ştiu pentru ce motiv. Din ce cauză. Poate voi afla sau poate nu, de ce nu am plecat. Însă, de fiecare dată când se petrec astfel lucrurile…e semn că aşa trebuia să fie. Am supărat, fără voia noastră, pe gazda care ne invitase. Câteodată există şi astfel de supărări care nu ţin de noi şi pe care le provocăm fără să vrem.

Cuvintele par desuete…Poţi să nu fii crezut. Explicaţiile pot deranja…Însă acum stau şi scriu în faţa unui soare care îmi zâmbeşte şi scriu zâmbitor, cu zâmbetul unei păci interioare care mă umple.

Au logică toate aceste lucruri? Da…chiar dacă această logică nu are liniaritate. Logica duhovnicească a lucrurilor e o realitate profundă, abia sesizată de puţini oameni şi pare, la prima intenţie…aidoma nebuloasei lumi subatomice. Însă, la fel ca şi în interiorul materiei, unde lucrurile par haotice, există o raţionalitate dumnezeiască a existenţei, care depăşeşte liniaritatea gândului nostru…pentru că adevărul lucrurilor nu stă numai în…ceea ce se vede.

Un om paşnic…în mijlocul insultelor sau un om care plânge de bucurie când ar trebui să fie trist la culme…e o lume paradoxală, tainică. Resorturile interioare nu se văd. Zâmbetul, numai ca interfaţă ultimă apare pe faţă…şi îl sesizăm grosier, pentru că, de fapt, zâmbetul ţâşneşte de acolo, din străfundul fiinţei noastre, de unde nu pot accede prea mulţi. Scriptura e restrictivă în ceea ce priveşte această cunoaştere interioară: doar Dumnezeu şi omul cunosc sinele real al omului, taina lui.

Această frază de un realism înspăimântător, mă înspăimântă continuu. În faţa oamenilor, de fiecare dată, am în fiinţa mea simţul persistent al tainei celuilalt şi că…nu pot să judec ceea ce nu ştiu, nu văd, nu intuiesc până la capăt. De aceea, de multe ori trăiesc nepornirea interioară spre judecăţi constatatoare, care pot limita taina oamenilor şi, implicit, mă pot expune ridicolului de a judeca nedrept.

Judecăţile nedrepte, pripite, se întorc împotriva ta. Zâmbetul dispreţuitor, arogant…se va întoarce în ruşine. Aruncarea mâncării sau a apei pe geamul trenului, când el e în viteză, se poate întoarce în faţa ta. La fel e şi cu scuipatul, cu jignirea şi cu nedreptatea: se întorc şi te împroaşcă.

Însă zâmbetul fin, îngăduitor, afectuos, compătimitor…şi acesta se întoarce înapoi. Dacă ştii să instaurezi bucuria în alţii şi să scoţi zâmbetul pe faţă…atunci zâmbetul tău a dat naştere la un şir lung de… zâmbete. Şi zâmbetul, ca şi primele raze ale soarelui…încântă, dacă există ochi sensibil ca să îl observe. Şi, să nu avem conştiinţa, că nu există oameni care să îl observe.

Pr. Dorin