Convorbiri cu durerea

Începi să simţi că trăieşti în această lume când durerea ei devine durerea ta de cap, durerea membrelor tale, o parte din suferinţa pe care o porţi zilnic. Altfel lumea e exterioară, e un spectacol interesant, anost sau dezgustător, dar nu lumea ta, nu viaţa ta.

Când viaţa ta primeşte lumea în ea, oamenii devin de la sine un interior al interiorului tău. Păcatele lor se adaugă la păcatele tale, frumuseţea lor e o rază de lumină într-un tunel, atunci când apare.

Milioanele de oameni şi milioanele de maşini şi de metrouri, de străzi şi de reclame, de oraşe şi iarăşi de oameni sunt o greutate sufocantă dacă o vezi fără Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu te face să nu întorci ochii, să nu îngheţi de spaimă, să nu înnebuneşti sau să nu te închizi în preocuparea egoistă numai de tine însuţi.

Vederea acestei lumi uriaşe cu dureri uriaşe nu e uşor de suportat nici măcar pentru postmodernii care nu sunt obişnuiţi decât cu această lume. Şi ei derapează, intră în panică şi fac lucruri necugetate…

Durerile lumii de azi sunt un non-sens mai mare decât non-sensurile trecutului. Însă paradoxul mântuirii noastre este să ne lăsăm pătrunşi de sensul non-sensului. Să vedem în ceea ce nouă ni se pare cea mai mare aberaţie a istoriei de până acum un sens al mântuirii, un scop către care mergem. Lucru imposibil dacă mila lui Dumnezeu nu ne face să simţim un fir de nisip din greutăţile şi durerile pe care ea le duce, ale acestei lumi grele.

O lume din materiale grele, fără supleţe spirituală, construită pe ideea de masivitate, gândită ca să te strivească, să te demoleze chiar şi numai privind-o. Şi tu îi fărâmi forţa cimentului şi a oţelului dacă poţi să trăieşti în ea, dacă respiri şi o asumi în fiinţa ta care pare atât de precară, dar pe care harul o face o furnică în stare să ducă greutăţi mult mai mari decât a sa proprie.

Psa. Gianina Picioruş