Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Despre dumnezeiescul Pavel la prezent

Nu mi-am imaginat niciodată că voi putea fi atât de aproape de…sfintele moaşte ale sfântului Pavel, că voi fi atât de aproape de acest om care reprezintă o parte fundamentală din persoana mea şi din respiraţia mea zilnică. Pe măsură ce simt că se apropie clipa ca el să vină în România şi, în special, la Bucureşti, cu toată inima mea obosită din aceste zile… trăiesc o bucurie şi mai obositoare, o bucurie apăsătoare chiar.

Pentru că mă întâlnesc cu un prieten de fiecare zi, cu un prieten al teologiei cutremurătoare…şi tocmai de aceea trăiesc venirea sa la Bucureşti la cote alarmant de înalte, doborâtor de înalte pentru firava mea constituţie psiho-somatică. Însă această avalanşă de sentimente pe care o trăiesc e firească, ar trebui să fie cota zilnică de ardere interioară. Însă această ardere e sinucigaşă.

Dacă facem chiar şi o scurtă cercetare aghiologică, la sfinţii mai vechi sau mai noi care au adormit fără a fi martirizaţi…vom constata că mulţi dintre marii rugători ai Bisericii au murit de…inimă. Rugăciunea la cote înalte e sinucigaşă. Inima nu mai poate să suporte dulceaţa harului dumnezeiesc, revelaţiile şi trăirile atât de profunde, rapide şi plenare…şi cedează. De zeci de ori am trăit…neputinţa de a mă ruga mai mult pentru că aş fi murit. Şi aş fi murit tocmai din cauza revărsării de har care coboară în timpul rugăciunii smerite.

Acum trăiesc ceva de acest fel: o mare bucurie, o preaplină bucurie, pentru care nu sunt nici pregătit şi nici vrednic. Şi aceasta, pentru că Dumnezeu nu ne revarsă în suflet har pe măsura cererilor sau a faptelor noastre – adică cu măsură – ci: fără măsură, aşa cum spune Scriptura. Însă această nemăsurare de har e o mare smerire pentru omul credincios, pentru că înţelegi…că nu poţi să duci iubirea lui Dumnezeu în potirul inimii, după cum, nu poţi să bei mai mult zaţ al amărăciunii decât eşti în stare.

Sau, cum spunea marele Pavel, nu poţi să suporţi ispita, să duci ispita, mai mult decât eşti. De aceea, nu numai certarea lui Dumnezeu e greu de suportat dar şi iubirea lui Dumnezeu e copleşitor de purtat pentru că ambele te doboară la propriu. Şi atunci ce facem? Ca să te smereşti trebuie să îţi reţii şi marea bucurie şi marea durere, pentru că ambele sunt năucitoare pentru om.

Şi cu toate astea, nu pot să îmi reţin nici marea durere şi nici marea bucurie, oricât de mult aş încerca să stăpânesc gheaţa durerii sau focul dumnezeiesc al dragostei dumnezeieşti. Pentru că ambele te şlefuiesc ca om al credinţei şi te duc, spre ceea ce părintele nostru, dumnezeiescul Pavel, numea: statura bărbatului desăvârşit. Însă nu ştim ce înseamnă desăvârşire şi nici ce înseamnă dragoste…atâta timp cât nici multul durerii şi nici multul fericirii nu îl putem sonda, înţelege.

Prin faptul că Sfântul Pavel vine la Bucureşti e ca şi cum ne-am întâlni cu Scriptura, ca şi cum Scriptura se scrie în faţa noastră. Şi am nevoie de întâlnirea cu Scriptura din Pavel, cum am nevoie zilnic, de tălmăcirea Scripturii pe care mi-o aduce Ioan Gură de Aur, părintele vieţii noastre zilnice, prin sfintele sale moaşte, din care avem un mic fragment în casa noastră. Şi astfel, cred că în viaţa noastră teologică, avem nevoie să îi simţim aproape pe cei doi maeştri ai Teologiei ortodoxe, pentru ca să sorbim har din trupul celor care au fost arşi, în mod zilnic, de harisma Teologiei dumnezeieşti.

Contactul real cu persoanele sfinţilor, prin umanitatea lor transfigurată, nu devine o nevoie reală, până ce nu se îmbină în fiinţa noastră ducerea la moaştele sfinţilor cu teologia şi viaţa acestora. Ca vizita la ei să fie reală trebuie să îi ştii în toate amănuntele care îţi stau la îndemână. Tocmai de aceea întâlnirea cu Pavel, cel comentat de toţi marii sfinţi ai Bisericii, e o întâlnire atât de copleşitoare pentru noi, pentru că Pavel nu este doar o sumă de cărţi din canonul noutestamentar al Scripturii pentru noi…sau unul dintre sfinţi…ci e un colos fundamental, de netrecut, pentru viaţa Bisericii şi unul dintre prietenii noştri cei mai intimi.

Ştim, acest lucru, pare de neînţeles: cum să ai prietenii intime… cu oameni morţi? Cum să ai prieteni…imaginari? Însă acest Pavel despre care vorbim noi nu este un personaj imaginar pentru mine, trăitorul secolului al XXI-lea, ci e o persoană reală, o persoană căruia i-am adâncit viaţa şi teologia, căruia îi comentăm scrierile, căruia îi simţim prezenţa în momente concrete de viaţă, cu care trăim şi la care ne raportăm, cum ne raportăm la oamenii vii din jurul nostru, ba, chiar mai mult decât ne raportăm la cei din jurul nostru.

Acest Pavel, pentru care inima aproape că mă lasă, e o necesitate zilnică în viaţa mea casnică, teologică, liturgică, socială, pentru că mă sfătuiesc cu el şi lui îi cer să mă ajute când …nu mă ajută nimeni dintre cei din jurul meu, pentru că nu pot sau nu vor. Şi, tot la fel, avem alţi zeci de sfinţi, în frunte cu Prea Curata Stăpână, care sunt mai vii şi mai prezenţi pentru noi decât familia, rudele, prietenii noştri…

Şi dacă mărturisesc toate acestea acum, nu le mărturisesc pentru că aştept o recompensă sau o atenţie din partea cuiva sau pentru că vreau să ies în evidenţă prin asta, ci, dimpotrivă, pentru ca să pun în evidenţă viaţa de lângă noi, din viaţa noastră, a sfinţilor lui Dumnezeu. Şi Sfinţii lui Dumnezeu doresc nespus de mult ca să se facă prietenii noştri…numai că noi nu dorim să le fim prieteni. Şi, pentru că nu dorim să le fim prieteni şi ne facem prieteni mai mult cu interesele şi păcatele de-o clipă sau de-o viaţă scurtă, prea scurtă uneori, ne lipsim de prietenii pentru o veşnicie.

Şi cred că şi dv. v-aţi pus problema…cu cine vrem să fim în viaţa viitoare? Şi dacă vrem cu sfinţii, atunci de când trebuie să ni-i facem prieteni, ca să-i avem prieteni? Şi, pereţii Bisericii ne arată că prezenţa sfinţilor şi comuniunea cu ei se începe de acum, de aici, pentru că tocmai de aceea ei ne privesc şi ne atrag spre ei, spre prietenia cu ei, pentru ca să fim mereu cu ei. Dacă am vedea numai pereţi goi, albi sau negri sau forme geometrice în Biserici…spre ce fel de comuniune am fi atraşi? Spre niciuna!

Un copac pictat artistic, o privelişte fotografiată, un film genial ne delectează la modul superior…dar nu ne trezesc simţul comuniunii! Simţul comuniunii ţi-l trezeşte şi ţi-l hrăneşte prietenia, iubirea cu oameni autentici, cu oameni înduhovniciţi, cu oameni care respiră autenticitatea vieţii cu Dumnezeu. Pentru că, comuniunea apare cel puţin între doi şi ea e un dinamism fără capăt şi nu un monolog. Când vorbeşti numai tu şi celălalt tace…e semn că nu ai răspunsuri iubitoare prea multe în viaţa ta sau niciunul.

Iar, dacă venirea la Bucureşti a lui Pavel a născut în mine efluvii de viaţă dumnezeiască şi de bucurie…şi mi-e dor să îl văd…atunci nu puteau să trezească aceste lucruri nefiinţa …sau comuniunea imaginară cu cineva, ci reala comuniune, cu toate păcatele mele, a lui cu mine. Şi, comuniunea mea cu Pavel, cu preamarele Pavel, deşi e comuniunea unei furnici cu Himalaya, măreţia lui se coboară până la noi ca să ne înalţe la paradoxalele sale înălţimi, adâncimi şi lăţimi ale cugetării sale crucificate.

Aş fi preferat să tac…dar nu am putut. Nici dacă am vorbit n-am făcut mare lucru, pentru că despre Pavel poţi să scrii mii de pagini şi tot e prea puţin. Însă, am preferat ca să nu tac… ci să-mi elogiez unul dintre marii mei maeştri în ale Teologiei, pentru că nu e bine să taci, când tăcerea naşte, nu numai monştri…ci şi uitare şi plictiseală.

Vă îndemnăm să îl primiţi pe marele Pavel la Bucureşti şi în România cu inimă frumoasă, teologică, pentru că lui îi plac oamenii frumoşi, profunzi, iubitori, simpli. Şi credem că rugăciunea spre el, ca şi spre sfântul Dimitrie, spre sfântul Ioan Gură de Aur şi spre sfinţii mari împăraţi Constantin şi Elena care sunt la Bucureşti, alături de ceilalţi sfinţi ai noştri, nu vor rămâne fără un răspuns pe măsură.

Bine vii spre noi, dumnezeiescule luminător a toată lumea! Vino să ne umpli inima de dorul de Dumnezeu şi de frăţietatea de care avem nevoie ca de aer!

Pr. Dorin

Did you like this? Share it:

Previous

Convorbiri cu durerea

Next

Ortodoxia ştie să profite şi de progresul tehnologic, dacă doreşte…

2 Comments

  1. Balan Claudiu

    Foarte frumos. Asa frumos incat aproape ca m-ati facut si pe mine sa vreu sa stau la coada pentru a ma-nchina Sfantului Apostol Pavel. M-am bucurat mult cand m-am inchinat Sf. Ioan Gura de Aur, pentru ca e un protector al tuturor teologilor şi a intregului cler bisericesc. Dar cu cat mai mult Pavel..

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén