Ca să râzi dimineaţa îţi trebuie multă forţă, multă vitalitate. Însă, ca să surâzi e necesar… Surâsul de dimineaţă e semnul unui om trezit în şi pentru rugăciune, trezit pentru a lucra, pentru a întâlni oameni cu care să îşi destindă cutele inimii. Însă unde să găseşti oamenii… care să nu te calce pe inimă? De unde delicateţe într-o lume repezită ca să îţi dea replica, într-o lume arţăgoasă ca… peria de sârmă?

Deschiderea ochilor dimineaţa are nevoie…de speranţă. De speranţa că lucrurile nu pot fi atât de rele pe cât par. Şi totuşi, ca să surâzi dimineaţa trebuie să ai stabilitate interioară, să nu te precipiţi. Poţi zâmbi însă numai cu gândurile. Mintea deschisă de către rugăciune, de către harul lui Dumnezeu, care coboară în rugăciunea noastră…ne aduce puterea de a zâmbi.

Aseară şi azi-dimineaţă am avut o zi…spectaculoasă în sens negativ. Astăzi dimineaţă trebuia să fiu la Sibiu şi m-am pomenit cu trenul suspendat, din cauza grilei de atenţionare de pe internet nemodificată…şi cu o gară de Nord intrată în paragină…care mi-a spus că am greşit ora. E adevărat: câteodată poţi să greşeşti ora…Însă trebuie să şi surâzi în faţa ridicolului – aparentul ridicol al situaţiei – care are, de fiecare dată, un lucru providenţial în spate.

Şi am surâs pentru că am înţeles că Prea Curata Stăpână…m-a oprit să plec. Nu ştiu pentru ce motiv. Din ce cauză. Poate voi afla sau poate nu, de ce nu am plecat. Însă, de fiecare dată când se petrec astfel lucrurile…e semn că aşa trebuia să fie. Am supărat, fără voia noastră, pe gazda care ne invitase. Câteodată există şi astfel de supărări care nu ţin de noi şi pe care le provocăm fără să vrem.

Cuvintele par desuete…Poţi să nu fii crezut. Explicaţiile pot deranja…Însă acum stau şi scriu în faţa unui soare care îmi zâmbeşte şi scriu zâmbitor, cu zâmbetul unei păci interioare care mă umple.

Au logică toate aceste lucruri? Da…chiar dacă această logică nu are liniaritate. Logica duhovnicească a lucrurilor e o realitate profundă, abia sesizată de puţini oameni şi pare, la prima intenţie…aidoma nebuloasei lumi subatomice. Însă, la fel ca şi în interiorul materiei, unde lucrurile par haotice, există o raţionalitate dumnezeiască a existenţei, care depăşeşte liniaritatea gândului nostru…pentru că adevărul lucrurilor nu stă numai în…ceea ce se vede.

Un om paşnic…în mijlocul insultelor sau un om care plânge de bucurie când ar trebui să fie trist la culme…e o lume paradoxală, tainică. Resorturile interioare nu se văd. Zâmbetul, numai ca interfaţă ultimă apare pe faţă…şi îl sesizăm grosier, pentru că, de fapt, zâmbetul ţâşneşte de acolo, din străfundul fiinţei noastre, de unde nu pot accede prea mulţi. Scriptura e restrictivă în ceea ce priveşte această cunoaştere interioară: doar Dumnezeu şi omul cunosc sinele real al omului, taina lui.

Această frază de un realism înspăimântător, mă înspăimântă continuu. În faţa oamenilor, de fiecare dată, am în fiinţa mea simţul persistent al tainei celuilalt şi că…nu pot să judec ceea ce nu ştiu, nu văd, nu intuiesc până la capăt. De aceea, de multe ori trăiesc nepornirea interioară spre judecăţi constatatoare, care pot limita taina oamenilor şi, implicit, mă pot expune ridicolului de a judeca nedrept.

Judecăţile nedrepte, pripite, se întorc împotriva ta. Zâmbetul dispreţuitor, arogant…se va întoarce în ruşine. Aruncarea mâncării sau a apei pe geamul trenului, când el e în viteză, se poate întoarce în faţa ta. La fel e şi cu scuipatul, cu jignirea şi cu nedreptatea: se întorc şi te împroaşcă.

Însă zâmbetul fin, îngăduitor, afectuos, compătimitor…şi acesta se întoarce înapoi. Dacă ştii să instaurezi bucuria în alţii şi să scoţi zâmbetul pe faţă…atunci zâmbetul tău a dat naştere la un şir lung de… zâmbete. Şi zâmbetul, ca şi primele raze ale soarelui…încântă, dacă există ochi sensibil ca să îl observe. Şi, să nu avem conştiinţa, că nu există oameni care să îl observe.

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: