Şi mâţa face progrese în cunoaşterea de sine, ca şi lumea care se reflectă în estetica oglinzilor sparte (adică plurale) postmoderne

Lumea noastră se bucură uimitor de mult să meargă înainte. Unde anume înainte, nu ştie nici ea prea bine şi nici nu contează, numai înainte să fie. Exuberanţa progresului îi face pe mulţi să se manifeste, îi mobilizează fără a simţi nevoia altor raţiuni interioare, mai profunde.

Viaţa în Dumnezeu îţi oferă orizonturi eshatologice, tensiunea aşteptării trecerii dincolo (a petrecerii, cum spun cărţile vechi) nu te mai lasă să-ţi doreşti orizonturi fictive în această viaţă, să vrei să tragi draperiile unor paradisuri exotice, pământeşti care să-ţi potolească setea de inovaţie şi de progres.

Mulţi se simt însă bine cu rutina vieţii la nivel terestru, cu o situaţie căldicică. Le place adaptarea, li se pare confortabilă, adaptarea la gândul că lucrurile vor merge tot aşa mai departe, că intuiesc viitorul, ca pe un prezent puţin amendabil. Obişnuinţa, rutina, e mai confortabilă decât a destructura mental mecanismele vieţii şi a-i judeca resorturile, a gândi ce e bine şi ce e rău, a lupta cu nedreptatea sau cu rugina repetiţiei care macină tinereţea şi agilitatea spiritului.

Accidentele sau neprevăzutul care ni se întâmplă uneori în viaţă sunt lăsate de Dumnezeu pentru ca să strice atmosfera obişnuinţei din jurul nostru, ca să schimbe culorile în care privim viaţa, să desfiinţeze rutina prin care ne percepem existenţa. Pe unii îi schimbă radical, dar pe alţii îi lasă la fel – doar că mai crispaţi, mai întunecaţi – pentru că nu sunt dispuşi să schimbe ceva în ambianţa vieţii lor, nu au elasticitatea duhovnicească de a dori să părăsească vreodată mediul lor cotidian de existenţă.

Nu au spirit creator. A fi creator înseamnă a dori şi a iubi schimbările radicale în înţelegerea existenţei, care îţi dau voie să cunoşti adâncimea vieţii pe toate laturile, vieţile ascunse în viaţă.

Cu cât mai mult trupul îmbătrâneşte, cu atât spiritul ar trebui să întinerească, să se umple de vitalitate, în condiţiile unei vieţi de continuă cunoaştere. Experienţa şi înţelepţirea minţii contorsionează trupul (căci „scrisul de cărţi este fără sfârşit, iar învăţătura multă este oboseală pentru trup” – Eccl. 12, 12) , dar sunt o gimnastică pentru duhul pe care îl fac viu.

Însă, dacă ne obişnuim ca lumea să fie numai ceea ce vedem, fără a avea niciun orizont al veşniciei, atunci şi viaţa noastră devine la fel de plată ca şi rutina unui peisaj cotidian. Rutina nu este un dat, ci este o concepţie de viaţă asumată, una din care perspectiva sensului în veşnicie al faptelor noastre este anulată.

Dorinţa unei diversităţi în viaţă, despre care ne vorbesc vedetele sau oamenii care vor să-şi camufleze lipsa unor fundamente morale, e superfluă, determinată fiind de un plictis neserios. Te plictiseşti de locul de muncă, de viaţă, de nevastă sau de soţ, copiii de părinţi sau părinţii de copii, te plictiseşti de casa în care stai, de oraşul şi de ţara ta şi vrei să te muţi în altă parte, pentru că arealul tău nu te mai satisface.

Dar nu arealul este de vină, nu el a devenit insuportabil (fără un motiv cu adevărat grav), ci tu, cel în care nimic nu se înnoieşte duhovniceşte, tânjeşti şi eşti bolnav după inovaţie, pentru că te sufoci cu aerul stătut pe care îl emani şi vrei ca altceva /altcineva să te facă să te simţi altfel, ca să ai impresia înnoirii de sine.

Şi logica aceasta, noua filosofie a reclamelor, devine din ce în ce mai mult o filosofie de viaţă generală, imprimată şi exprimată în mentalităţi colective. E o logică ce are multe de-a face chiar şi cu mersul pe stradă al cetăţenilor, care se află permanent într-o competiţie imaginară şi semi-conştientă, întrecându-se la alergat pe străzi şi dat peste alţii.

Morbul banalităţii conjuncturale invadează viaţa omului când el însuşi nu are nicio valoare mai mare decât capul său, o valoare preţuibilă mai presus decât existenţa biologică, nu mai dă niciun ban pe umanitatea sa – sau pe divino-umanitatea sa, aşa cum zice Sf. Iustin Popovici – , mişcându-se la voia hazardului.

Dorinţa de progres cu orice preţ, nedublată de o viziune interioară, e pe de-o parte, un semn al vitalităţii, iar pe de altă parte, e o mişcare inertă, o simulare a vieţii, care se schimbă şi evoluează doar pe plan material sau pe planul superficialităţii. Lucrurile intră în rutina progresului, în logica rutinată (şi la fel de rutinantă) a mergerii înainte din inerţie.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: