Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Cu şi despre epistolarul lui Friedrich Nietzsche

Scrisorile lui Nietzsche [ cităm: Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori, selecţie, traducere din limba germană şi prefaţă de Amelia Pavel, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992. Epistolarul fiind între p. 107-268] sunt un munte de singurătate şi tristeţe. Petele de culoare, de lumină sunt rare, venite, cel mai adesea, din partea puţinilor săi prieteni. Prietenii însă l-au trădat şi ei în mare parte iar femeile din scrisorile sale sunt numai sora, mama şi câteva prietene, referitor la una dintre ele, îi indică în mod expres unui prieten, să nu o considere decât…prietenă şi nimic mai mult.

Pasajul cheie, pentru noi, al scrisorilor sale, apare în scrisoarea către Peter Gast, datată 14 august 1881: „Au existat într-adevăr clipe şi perioade întregi din viaţa mea ( d. ex. anul 1878), în care un cuvânt energic de îmbărbătare, o strângere de mână aprobativă [ aprobatoare n.n.] mi s-ar fi părut ca o mângâiere a mângâierilor – şi tocmai atunci m-au lăsat baltă toţi cei pe care credeam că mă pot bizui şi care ar fi putut să-mi facă acel bine. Acum nu mai aştept nimic şi nu mai simt decât o uimire turbure [ tulbure n.n.] de pildă, când mă gândesc la scrisorile pe care le primesc acum – toate sunt atât de nesemnificative, nimeni n-a trăit ceva datorită mie, nimeni nu şi-a făcut gânduri în legătură cu mine – ceea ce mi se spune este respectabil şi binevoitor, dar vine de departe, departe, departe. Până şi dragul nostru Jacob Burckhardt mi-a scris o scrisoare descurajată şi reţinută”, cf. Idem, p. 229.

Observăm de aici că autorul nostru era foarte sensibil la duplicitatea oamenilor din jurul său, care s-au intersectat cu el şi că nu cerea prea mult de la nimeni, ci numai o admiraţie care să îl dinamizeze, să îi dinamizeze viaţa şi creaţia. Pasajul este elocvent pentru viaţa lui Nietzsche pentru că el este un om al singurătăţii aproape de la un cap la altul al vieţii sale. Modul său discreţionar în a-şi alege prietenii sau în a-i considera prieteni doar pe cei care erau de acord cu el l-au făcut să fie atât de singur.

Lui Erwin Rohde, unul dintre prietenii săi stabili, i se confesează pe data de 11 noiembrie 1887, în finalul scrisorii către el, că singurătatea a fost amprenta definitorie a vieţii sale: „Am acum în spate 43 de ani şi sunt la fel de singur ca atunci când eram copil”, cf. Idem, p. 262. Însă, de ce a fost singur Nietzsche nu a spus niciodată, pentru că era un om închis, care nu vorbea despre sine decât aluziv, criptic.

Însă, ne dă de înţeles, că avântul său spre lucruri mari, eroice, cât şi singurătatea sa asumată, cât şi boala lui psihică l-au făcut să fie singur, nefericit, închis în sine. Nietzsche s-a luptat cu creştinismul, a avut o anume iniţiere demonică, ocultă şi a trăit din plin ceea ce el numea: spirit lutheran [cf. Idem, p. 198], adică protestatar, demitizant. De aceea teologia romano-catolică i se părea o stafie, o pată de întuneric ce l-a atins pe unul dintre prietenii săi, pe Romundt [ Idem, p. 197], căruia nu i-a putut să-i accepte convertirea.

Paradoxal, găsim la Nietzsche un protestantism denucleat de toată substanţa sa creştină şi înlocuit cu nihilismul voinţei, de tip schopenhaurian, pentru care el a militat în mod vehement în întreaga sa operă. Când va descoperi una dintre cărţile fundamentale ale lui Dostoievski îi va destăinui lui Franz Overbeck, pe 23 februarie 1887, într-o zi de miercuri, cum s-a întâlnit el cu marile genii care i-au influenţat viaţa : „Am pus din întâmplare mâna, într-o librărie, pe cartea L’esprit souterain [ Duhul subteranei, care a părut în ediţie românească recentă ca: Însemnări din subterană n.n. ] într-o recentă traducere franceză ( acelaşi hazard a operat cu Schopenhauer, în al 21-lea an al vieţii mele şi în al 35-lea cu Stendhal!). Instinctul înrudirii ( sau cum să-i spun) s-a afirmat imediat; bucuria a fost extraordinară”, cf. Idem, p. 252.

Pentru un timp este prieten intim cu Richard Wagner şi cu soţia acestuia, faţă de care se manifesta ca faţă de un maestru, însă la un moment dat se produce o ruptură între ei doi şi nu îşi mai scriu. Ba, dimpotrivă, află că Wagner a început să scrie împotriva lui şi consideră acest scris împotriva sa drept adevărul care trebuia să iasă la lumină. Iarăşi criptic….Nu ne lasă să înţelegem decât că s-au observat ca diametral opuşi în adâncul lor.

Ultima scrisoare a prezentei ediţii e adresată lui August Strindberg şi e laudativă la nivel forte. Nietzsche îi declară la 7 octombrie 1888 lui Strindberg, că lucrarea sa Tatăl este o „capodoperă de psihologie dură”, cf. Idem, p. 267. În finalul acestei scrisori şi a ediţiei româneşti citate găsim o afirmaţie orgolioasă la modul suprem a lui Nietzsche ( de unde putem să tragem concluzia că a existat o mare şi titanică prietenie între cei doi) : „Sunt doar destul de puternic pentru a putea rupe în două istoria umanităţii”, cf. Idem, p. 268.

Însă acest Nietzsche cu vehemenţă anticreştină, mărturisită drept aversiune veche, de tinereţe faţă de creştinism, plânge de multe ori în scrisorile sale, atât atunci când citeşte o poezie a unei prietene cât şi atunci când se plimbă singur şi vorbeşte aiurea. Lacrimile sale, singurătatea sa pustnicească ( îi plăcea să se considere pustnic, ascet şi chiar sfânt) se îmbină însă într-un mod copleşitor cu demonismul pe care îl emană scrierile sale, cu accesele sale imperialiste la nivel ontologic şi cu modul titanic de a vedea pe cei de sub el.

Contrastele vieţii lui Nietzsche sunt asumate. El era conştient de faptul că scrierile sale filosofice enervează, exasperează, că îi alungă pe prietenii săi şi că sunt tulburătoare pentru cititorii neprofunzi. De fapt pe el nu îl interesau cititorii de duzină. Nu credea în democraţia cititului. Ci pentru el cititorii săi erau geniali ca şi el, erau nişte unici. De aceea, în două scrisori, el îşi enumeră puţinii cititori reali, de top, pe care îi avea, 6 sau 7 la număr, printre ei incluzându-i pe Richard Wagner, Jacob Burckhardt şi Hippolyte Taine, cf. Idem, p. 258-259.

Nietzsche ştia cine este, care îi este valoarea şi asta îi enerva aproape pe toţi. Prietenului său de-o viaţă, lui Erwin Rohde, pe data de 22 februarie 1884, îi spune că prin Zarathustra al său a devenit al treilea mare om al germanilor, deşi el se considera semi-german, pentru că, după mamă, avea origine poloneză: „am adus limba germană la punctul desăvârşirii ei! După Luther şi Goethe, mai era necesar un al treilea pas”, cf. Idem, p. 247. Cartea sa a reprezentat al treilea pas în construirea interioară a limbii germane, pentru că a adăugat grosolăniei lui Luther şi elementului ondulatoriu al lui Goethe „liniatura mai riguroasă, mai virilă” a limbii germane, cf. Ibidem.

Nietzsche a fost şi un muzician şi un poet de mare talent, un filolog, un grecist şi un latini
st special, pe lângă un genial filosof. Îi mărturiseşte lui Heinrich von Stein, la începutul lui decembrie al anului 1882, că „Wagner spunea odată despre mine că scriu latineşte şi nu în germană: ceea ce este şi adevărat şi agreabil de auzit”, cf. Idem, p. 238. A fost flămând de ştiinţificitatea scrisului, cf. Idem, p. 169 şi a ajuns să scrie fără precedenţi, un scris în mijlocul bolii şi al unei singurătăţi trăite înăbuşitor.

Epistolarul lui Nietzsche e un ţipăt surd, care nu poate fi descris decât de oameni care sunt în singurătate genială asumată sau au trecut dincolo de ea, pe calea înduhovnicirii. El face parte dintre acei puţini oameni, foarte dotaţi ai omenirii, care şi-au schingiuit fiinţa pe interior, arătând ce poţi să faci dacă te dărui cu totul literaturii dar care au luptat din răsputeri, în acelaşi timp, cu liniştea pe care credinţa în Dumnezeu le-ar fi adus-o.

Pr. Dorin

Did you like this? Share it:

Previous

Lucrările lui Dumnezeu cu lumea

Next

Întreaga existenţă e de la Dumnezeu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort