Vecinătatea lui „nu ştiu”

nu-stiu

Când ştii…treaba merge strună. Dar, când nu ştii lucrurile o iau razna, devin fulminant de ingrate. Adică ce să ştiu? Eu ştiu …( reflecţia de dinainte de frază…) despre uninominal, despre când o să ningă, despre când o să devenim decenţi. Decenţa cere timp şi, mai ales, netâmpire. Când te tâmpeşti oamenii râd de tine, au o poftă teribilă să râdă degeaba…ca şi când s-ar fi terminat recesiunea. Însă recesiunea are colţi profunzi, pentru că îţi intră până la inimă, până la grija zilei de mâine, care nu e ca cea de astăzi.

Ce să faci cu vecinătatea…şi, mai ales, cu vecinătatea debordantă a lui…nu ştiu?…Nu ştiu cu cine votez e tot la fel de seacă, ca şi ultracunoscuta încredere…nu ştiu cine sunt. La ce m-ar interesa cine sunt…dacă nu ştiu e mai rezolvabil? Când te muţi în vecinătatea negaţiei sau a lipsei de sens… cuvintele n-au nicio bucurie şi nicio ironie: sunt sterpe. Unii scot lapte şi miere din cuvinte…pe când alţii se muncesc, sunt în travaliu ca să zică 3 cuvinte, cuvinte care de fapt ies… avortone.

De fapt de ce să mă intereseze ceva? De ce să mă intereseze uninominalul, dacă pe mine nu mă interesează nici bunul simţ? Dar, cu bunul simţ, te calcă automobilul stând în propria ta baie. Uneori accidentul poate urca până la tine în casă, poate să treacă prin casa ta, poate să te lase gol… Şi dacă nu m-aş fi accidentat…aş fi fost plin?! Nu, n-aş fi fost plin…pentru că eu merg întotdeauna cu capul gol. De fapt nu mă interesează ce am pe cap sau în cap…pentru că eu vreau să merg cu capul gol.

Termometrul arată -15 grade…şi eu merg cu capul gol.

Nu s-a fărâmat termometrul…dar eu sunt fărâmat, de-a dreptul damblagit…dacă merg cu capul gol pe timpul când pietrele crapă. Da, au fost multe timpuri…Însă acum nu ştiul e deconcertant. Nu ştii ce vrei, nu ştii cine eşti, nu ştii ce faci, nu ştii ce simţi… Poate că nici nu ştii că exişti.

Uneori însă, e drept, ai fi vrut să nu existe vieţi liniare…ci alternative. Adică mai reiei jocul odată, dacă nu îţi place ziua de azi…sau fragmentul de sentiment din această clipă. Dai replay. Dai replay până la epuizare…şi dormi fericit că nu ai făcut nimic.

Nu ştiu cum e vecinătatea nimicului, lui a nu dori şi a nu face nimic. Eu fac mereu ceva, vreau mereu ceva, vreau şi mai mult…şi mai complex…nu mă opresc din vrut şi din făcut niciodată. Uneori scriu şi în somn, conferenţiez şi în somn, predic şi în somn, discut tot felul de probleme şi în somn, de mă minunez cum, de unde…şi, mai ales, de ce trebuie să fac aceste lucruri şi în somn, pentru ca, dimineaţa, să uit tot…şi să îmi  mai rămână în minte doar că s-a petrecut ceva…

Nu stau în fiinţa mea în vecinătatea nimicului…Dar mă întâlnesc peste tot cu oameni…care îmi spun că nu fac nimic. M-am gândit că o fi ceva metafizic acest nimic…Dar, nu, e teluric la greu. Nimicul lor însă e compus dintr-o sumă de nimicuri mici, mai mari, sau mai late, poate chiar dreptunghiulare…aşa ca jeleurile de acum, enervate la culme…

Mă enervează jeleul dar prefer bomboana, cea tare şi spirtoasă. Prefer nuca…cu miez uscat. Prefer strugurele cu dulceaţă… Dar nu mai suport prea mult dulceaţă, zahărul…ce e în cantitate mare. Mănânc lucruri mici, de post, alimente cu esenţe tari. Dacă mănânci…nu faci nimic. Dacă mănânci atunci mănânci.

Truismul stă în nu ştiu. Când ţi-ai dat seama că nu faci nimic: ieri, azi, acum…acum 30 de ani? De ce să nu faci nimic de treizeci de ani, poate de 50, poate de 80…? De ce să nu faci ceva în loc de nimic?

Eu mă aştept mereu la ceva, la o reuşită…şi niciodată la nimic. Dacă mă bucur de ceva…atunci fac ceva, am făcut ceva. Şi mă bucur de tot ceea ce pentru alţii…e nimic. Mă bucur să mă rog, să citesc, să scriu, să slujesc, să vorbesc, să ascult, să găsesc, să înţeleg, să mă îndrăgostesc…Mă îndrăgostesc de oamenii frumoşi, de oamenii cu totul frumoşi…şi îmi încreţesc gura…oamenii acri. Oamenii lui nu ştiu, lui nu vreau, vecinătatea idioţeniei valorice…mă dezgustă.

De ce mă dezgustă? Pentru că nu îşi vor binele. Un om care se sinucide e un om dezgustător…pentru că îşi refuză dreptul la bucurie. Devine urât pentru el…şi pentru alţii. Urâţenia e dată de negaţie. Dacă negi atunci devii urât, negru. Dacă te înseninezi atunci ai faţa luminoasă, fără prea multe riduri…şi ridurile tale transpar bunătatea.

Reflectezi bunătatea…sau schimonoseala. Nu mai îmi iese din cap un chip de bărbat pe care l-am văzut de curând. Înalt, impozant dar cu ochi răi, refractari, torţionari. Ochii lui nu se odihneau deloc pe tine, pe lucruri. Ochii lui erau agenţi de pază…fără sens. Te sondau fără sens. Nasul coroiat şi faţa sa negricioasă îi dă alură de fiară sălbatică…mereu la pândă. La pândă pentru ce? Pentru nimic?

Da, pentru nimic. Şi pentru nimic oamenii îşi dau şi viaţa, se contorsionează ca o cutie de bere călcată de maşini, devin nişte scaieţi….fără roade, fără amintiri…doar cu fursecuri. Pentru că întrebi despre vreme şi despre politică când mănânci fursecuri. Sau cipsuri cu sare + bere = bună dispoziţie. Dar această bună dispoziţie, explozivă, obsesivă, dramatică…de revelion…te duce cu salvarea la spital.

Oamenii aşteaptă zăpadă, cadouri venite la uşă şi lăsate acolo… o mărire de salariu…sau un salariu. Vise necontrolabile. Şi cine să le mai controleze…controlorii? Controlorii n-au ce face…şi fumează o ţigare. Ei fac pe nu ştiu. Toţi facem pe nu ştiu să fie viu…Banalitatea lui nu ştiu e ca respiraţia…În loc să mai dai din vorbe…taci…şi zici nu ştiu. Nu ştiu e frate cu tot prostu’ dar şi cu tot deşteptu’. Nu îţi asumi responsabilitatea niciodată şi spui…nu ştiu. Te faci că plouă…şi aştepţi ninsoarea…Fugi de răspundere şi te ascunzi în mânuşi…Nu-i aşa că nu ştimdacă ştim?

O blogosferă ortodoxă românească prea uşor de manipulat

noi-soarecele

Pentru că suntem prea tineri şi, implicit, fără prea multă experienţă sau aşezare în  pagină, credem că trebuie să răspundem la orice poantă, la orice falsă discuţie care nu ne interesează, dar pe care, alţii, care vor să râdă pe seama noastră, o montează pentru noi…Au văzut că suntem fraieri, că nu avem discuţii de iniţiat, că suntem mulţi dar neuniţi, mai ales că vrem să devenim staruri peste noapte…şi, câţiva doar, ne dau de lucru la sute, mii de oameni…

Şi noi, sărmanii, ne grăbim, spumegăm, facem crize, ne simţim pierduţi…până când ni se schimbă decorul şi suntem agăţaţi într-o altă nadă, într-un alt cârlig fals, cu momeală seculară…zbătându-ne să convingem pe cei care ne ironizează de mama focului.

La poanta Codul lui Da Vinci, la cea cu scosul icoanelor din şcoli, la cea cu ecumenismul sau antisemitismul  sau, acum, cu medicamentul care omoară tinerele domnişoare…cruda/tânăra noastră blogosferă a răspuns şi răspunde cu abnegaţie, considerându-se un fel de Origen, care îi replică, în termeni non-echivoci, lui Celsus.

Numai că abnegaţia noastră e de un hilarism aparte, pentru că statul nostru degeaba e un motiv de bucurie, pentru cei care ne dau de lucru. Şi ne dau de lucru metodic pentru că noi şi aşa nu aveam ce face.

Pentru cei care ne urmăresc de la început sau de la un moment dat, au observat că nu punem botul la nicio polemică pe care ne-o servesc alţii…ci noi propunem teme de reflecţie altora. Nu ne plac chestiile aranjate, lucrurile servite de-a gata, la care noi să ne raliem fără întrebări şi fără răspunsuri! Noi mergem pe ideea că trebuie să propunem altora subiecte de discuţie, proiecte, argumente şi nu să luptăm într-un război…care nu ne aparţine…şi nici nu ne încântă.

Dacă fiecare creator de online ortodox ar avea un proiect în vizor…nu ar avea timp să joace hora unirii cu cine nu trebuie. Şi-ar juca propria lui bătută pe loc, bătută serioasă, în care, două ochiuri pe faţă, două ochiuri pe dos…şi, într-o lună, un an, doi…se vede ceva în urmă.

Dacă te laşi dus când de medicament, când de masoni, când de eclipsa de soare sau de dinozauri… nu ajungi să îţi urmezi inima. Şi fiecare dintre noi, ca ortodocşi, avem în inima noastră lucruri pe care am vrea să le adâncim, să le aprofundăm. Dar dacă noi suntem mereu în defensivă, mereu integraţi în întrebări care nu ne aparţin, cum să mai ajungem să scriem despre lucrurile care ne caracterizează?

Observ cu tristeţe, de vreo 3 ani de zile, cum peştii mănâncă numai momeală artificială. Acvariul în care stau îi face să aibă ţinere de minte puţină. Când te-ai fi aşteptat ca lucrurile să se îndrepte, vezi că pruncii noştri la minte au acelaşi soi de abnegaţie. Şi stăm şi ne întrebăm zilnic: Oare atât de naivi să fie, încât să nu vadă că nu interesează pe nimeni argumentele lor? Că totul e o şaradă… şi că a răspunde unor probleme obraznice nu înseamnă decât a naşte alte…întrebări frauduloase?

Uninominalul vrea ca să alegem oameni, dar noi nu ştim mai nimic, despre mulţi…oameni care vin să se autopropună. Mediul online însă e un spaţiu unde poţi/ ai putea să te expui, să te recenzezi zi de zi…şi, dacă ai vrea să faci asta, oamenii ar afla cine eşti. Însă, dacă m-ar întreba cineva la repezeală: cine crezi că e el însuşi…pe blogurile româneşti ortodoxe?, m-ar pune într-o încurcătură groaznică, pentru că am puţine, prea puţine nume de dat…

Cu alte cuvinte, blogosfera ortodoxă românească e multă…dar îi lipseşte mintea. Îi lipseşte mintea luminată de Dumnezeu. Ea are minte…dar şi-o foloseşte puţin. Fapt pentru care şi suntem atât de hilari, adică de râs, pentru cei care ne pasează subiecte…de ceartă.

Dacă puteţi înghiţi comparaţia: suntem ca nişte şoareci închişi în cursă, cărora ni se dă din când în când cianură…şi credem că e brânză.

1 2 3 15