Teologia pomelnicului

Imaginile supra sunt două pomelnice scanate, scrise de către două femei credincioase din parohia noastră şi acestea au fost aduse, împreună cu o lumânare aprinsă, la uşa din dreapta a sfântului altar, pentru ca cei scrişi pe ele să fie pomeniţi la Cinstitele Daruri sau la Sfânta Liturghie, după cum scrie în susul lor.

Pomelnic de la pomenire, de la a pomeni, de la a-ţi aminti de cineva sau de mai mulţi la un loc, de la a-i purta pe fraţii tăi într-o continuă rugăciune. Pomelnicului e forma curentă de recunoştinţă ortodoxă faţă de oamenii pe care i-am întâlnit în viaţa noastră şi acum sunt vii sau adormiţi/morţi. Din punct de vedere practic, pomelnicul este transpunerea în act a rugăciunii de veşnică pomenire, de veşnică amintire/ prezenţă a lor în faţa lui Dumnezeu.

Prin acest act liturgic spunem că toţi cei vii şi adormiţi sunt ai lui Dumnezeu, sunt creaţia Sa şi rugăm pe Prea Sfânta Treime, pe Dumnezeul nostru treimic, ca fiecare dintre cei pe care nu-i uităm noi…să fie mereu cu Sine, în comuniune cu Sine. Pomelnicul e, din acest punct de vedere, dovada vigilenţei noastre liturgice, a continuei noastre suspinări pentru viaţa lumii şi a stării personale de rugăciune perpetuă.

Dacă nu uităm înseamnă că suntem atenţi. Şi dacă suntem atenţi din punct de vedere liturgic înseamnă că suntem în rugăciune continuă pentru întreaga umanitate şi pentru întreaga creaţie.

Observăm că pomelnicul este o formă concisă de neuitare. Cei vii sunt împreună…cei morţi aşijderea. Şi, în primul rând, apar de obicei preoţii slujitori, duhovnicii credincioşilor, iar, dacă oamenii care scriu pomelnice sunt mai credincioşi, mai sporiţi, apar în prim-plan patriarhul şi episcopul locului, alături de duhovnicii lor şi de oamenii speciali pe care i-au întâlnit în viaţa aceasta şi, în special, familia lor şi ei înşişi.

Pomelnicele aduse spre exemplificare au această marcă: apar pe ele în prim-plan patriarhul şi episcopul locului [ P1] sau duhovnicul şi stareţa mănăstirii de care credincioasa noastră se simte legată [P2]. Prima dată apar ierarhii sau monahii şi apoi preoţii de mir şi credincioşii de mir. Şi se observă că cei adormiţi au o cruce de-a supra lor, pentru ca să arate că au murit în credinţa ortodoxă.

Pe pomelnic apar numele de Botez ale credincioşilor sau numele de călugărie. Dacă e vorba de episcop, preot de mănăstire sau de enorie sau monahi/monahii se specifică acest lucru, ca o introducere la numele lor.  Credincioşii mireni nu sunt trecuţi cu meseria lor seculară…ci sunt trecuţi numai cu numele lor. Pomelnicul e o înşiruire de nume pe care le ştie Dumnezeu şi care sunt aduse la preoţii slujitori pentru pomenire, pentru neuitare.

Pe pomelnic nu sunt trecuţi oameni fictivi, ci oameni reali, oameni de care ne leagă multe lucruri. Numele lor sunt scrise citeţ, lizibil cel mai adesea, pentru ca preoţii să înţeleagă ce s-a scris pe pomelnice. De multe ori se mai trec şi lucruri care ţin de starea de sănătate sau de modul cum au murit cei de pe pomelnic. După trecerea numelor, apar în unele pomelnice scurte rugăciuni, create ad-hoc, care exprimă starea de aşteptare a credincioşilor care le întocmesc.

Credincioşii noştri îi ştiu pe cei de pe pomelnic pe de rost. Când îi scriu îi trec de fapt în revistă. Sunt binefăcătorii lor, sunt părinţii lor, socrii, cumnaţii, rudele, copiii, nepoţii, duhovnicii, sunt oameni de care se simt legaţi şi în viaţa aceasta şi după moarte. Tocmai de aceea pomelnicul e un act liturgic pentru că e o rugăciune atentă, iubitoare pentru alţii şi pentru tine.

Cele mai desăvârşite pomelnice sunt cele care se termină în pomenirea întregii creaţii. Sunt nume, zeci, sute de nume pe pomelnice. Ajungem să pomenim cu miile la o slujbă solemnă…Şi de multe ori ne traversează o cutremurare sfântă, pentru că ştim că aceste nume, aceşti oameni sunt în faţa ochilor lui Dumnezeu şi noi nu facem decât să ne sensibilizăm, să ne aprindem de atenţie, de dragoste, de neuitare pentru mântuirea tuturor.

Şi aceasta e marea teologie a pomelnicului: că ne ţine în comuniune reală pe unii cu alţii. Noi avem pomelnice cu marile personalităţi ale românilor, vii şi adormiţi, cu sutele şi când ne rugăm pentru cei de pe ele, ne simţim în comuniune cu trecutul, cu prezentul dar şi cu viitorul României şi al întregii lumi.

Pentru că ne rugăm nu numai pentru cei adormiţi sau pentru cei de acum, ci şi pentru cei ce se vor naşte. Nu există pe pomelnicele noastre şi o prescripţie pentru viitor…pentru că noi pomenim, aşa cum am spus, numai persoane deja existente, care trăiesc sau au trăit şi nu persoane ipotetice. Însă  duhul pomelnicului cuprinde şi pe oamenii viitorului, pentru că el vorbeşte despre un trecut şi despre un prezent pe care îl vrea neuitabil la Dumnezeu.

Iar dacă noi nu vrem să fie uitaţi niciunul de până acum…nu mergem spre viitor cu toate pânzele sus? Ba da! Dumnezeu e Dumnezeul viilor, al tuturor timpurilor şi de aceea pomelnicul nu alunecă în ficţional, ci e sută la sută realist. Realismul pomelnicului e realismul divino-uman al Bisericii.

În Biserică toate lucrurile sunt reale şi nu aparente. Însă acest real al Bisericii nu e niciodată numai uman sau numai dumnezeiesc ci e divino-uman în acelaşi timp. De aceea noi rugăm pe Dumnezeu ca să aşeze pe cei adormiţi cu Sfinţii care din veac, din toate veacurile adică, i-au plăcut Lui şi să ajute spre mântuire pe cei vii.

Mântuirea e realitatea preafericită personală pe care o trăiesc oamenii, care primesc, după moartea lor, de la Dumnezeu, situarea lor împreună, în comuniune  cu Sfinţii, în veşnicia lui Dumnezeu. Dar e o realitate care apare în om încă de acum, din viaţa aceasta şi nu apare deodată, după moarte. Mântuirea sau sfinţirea oamenilor e o creştere graduală în simţirea şi trăirea harului lui Dumnezeu, a comuniunii cu Dumnezeul treimic.

Şi e o realitate care apare în comuniune şi se fundamentează pe comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. Iar pomelnicul nu face decât să ilustreze, la nivel obiectual, această stare de continuă comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga Biserică deopotrivă a fiecăruia dintre noi.

Primim pomelnice cu diverşi oameni…Şi observăm la un moment dat, că unele persoane pomenesc aceeaşi persoană sau mai multe, poate, fără să ştie acest lucru. Asta înseamnă că aceeaşi persoană e în rugăciunea multora. Şi e în rugăciunea multora, pentru că persoana pomenită de către mai mulţi a încântat cu viaţa ei pe mulţi oameni.

Şi aşa se formează şi există o reţea de rugăciune tainică între credincioşii Bisericii noaste, care înglobează mereu alte şi alte nume/ persoane. Rugăciunea e linkul care ne uneşte pe unii de alţii. Aflăm de la unii despre alţii. Ne pătrundem de durerea sau de bucuria altora.

Şi astfel ajungem să ne cunoaştem reciproc, să ne ajutăm reciproc, să ne purtăm de grijă reciproc. Iar pomelnicul arată la propriu, că această comuniune în Duh există şi se manifestă în mod plenar la fiecare slujbă a noastră unde se fac pomeniri/ reamintiri.

Nu ştiu câţi dintre cei care citesc acum aceste rânduri ştiu că există o reţea  sfântă de rugăciune şi de bune intenţii între credincioşii ortodocşi, prin care se fac multe lucruri minunate. Noi aflăm de cineva în suferinţă, în durere, care are nevoie de bani, de un ajutor sau de un zâmbet…Şi atunci sunăm pe altcineva, din apropierea acestuia, dăm un mesaj, ne rugăm de acela pentru ca să vină, aşa, ca din senin, la cel care are nevoie de el şi să se manifeste propriu iubirii, comuniunii.

O reţea secretă a comuniunii frăţeşti şi nu a serviciilor secrete! O reţea a bunei voiri, care vrea să aducă bucurie în inima altora. Şi, de ea ne facem vrednici numai dacă nu căutăm scopuri nefaste, ci căutăm binele dezinteresat al aproapelui.

Însă pomelnicul ne mai salvează de la ceva şi anume: de la extrema spiritualistă a rugăciunii şi a vieţii ortodoxe. Rugăciunea nu trebuie să fie numai cuvânt plin de iubire, care să aibă, în mod exclusiv, atingere duhovnicească cu celălalt, dar nu şi trupească, fizică. Prin faptul că aducem pomelnic şi prinoase la slujbă, că venim la slujbă, că dam o milostenie, că ne închinăm la sfintele icoane sau la sfintele moaşte nu rămânem numai închişi în noi, ci avem o deschidere reală şi către alţii.

Iar rugăciunea de acasă, pentru alţii, dorirea mântuirii pentru toţi, ne face proprii sinaxei, adunării la Biserică, unde ne rugăm împreună cu o parte din cei pe care îi avem în rugăciunile noastre. Şi aici salutăm pe fiecare în parte sau…suntem conştienţi de faptul că fiecare în parte ne vede, e conştient de prezenţa noastră.

Aşadar geneza pomelnicului nu se vede, e tainică, e în adâncul inimii noastre. Însă numele de pe hârtie, lumânarea şi banii, ca jertfe concrete pentru alţii se văd şi astfel se îmbină nevăzutul şi văzutul rugăciunii liturgice. La fel se îmbină în fiecare rugăciune publică văzutul cu nevăzutul slujbei şi al vieţii oamenilor.

Chiar dacă noi nu ştim cine sunt cei de pe pomelnic sau nu îi cunoaştem pe toţi, dacă suntem exersaţi în rugăciunea pentru toţi ca pentru noi înşine, atunci ne rugăm pentru fiecare ca pentru noi înşine. Cum ne rugăm pentru noi, ne rugăm şi pentru alţii, pentru toţi. Pentru că porunca Domnului, după cum ştim, e aceea să facem altora, să ne comportăm faţă de alţii, cum ne-ar plăcea şi nouă să se comporte alţii vizavi de noi.

În concluzie, pomelnicul este o mărturisire comprimată despre nevăzutul şi văzutul vieţii noastre liturgice. Arătăm prin el că suntem în rugăciune pentru mulţi, că suntem în continuă atenţie şi că vrem să introducem în această atenţie şi pe alţii, ca să devină oameni ai rugăciunii şi ai comuniunii. Şi dacă atenţia şi neuitarea sunt la un loc în pomelnic, atunci sunt la un loc şi în viaţa noastră cotidiană şi astfel relaţiile dintre noi sunt suple, speciale, duhovniceşti.

Pr. Dorin