Zi: 4 noiembrie 2008

„E un psihopat şi un piţigoi”: o lecţie de psihologie abisală

Leave a comment

vice-versa

Cuvintele spuse la enervare nu se nasc numai din cap, ci dintr-un lăuntru căruia nu-i prea ştim,  mai deloc, adâncurile. Spunem lucruri prea puţin gândite la nervi…dar care ne caracterizează în timp ce-i caracterizăm pe alţii. Spunem lucruri negândite acum…dar gândite ieri, alaltăieri, gânduri răsgândite, sedimentate în fiinţa noastră.

Sintagma din titlu indică o presupusă boală psihică şi arată cu degetul spre felul cum arată o persoană. Numai că piţigoiul e mic de statură şi nu are gâtul lung. Când un domn s-a gândit la alt domn şi l-a făcut piţigoi…

pitigoi

…nu credem că s-a gândit la lăţimea corpului său – pentru că nu e gras –  ci la lungimea gâtului.  Putea să-l denumească bâtlan…

batlan

dacă dorea o caracterizare păsărească, din care să rezulte gâtul lung, dar cuvântul în cauză nu are rezonanţă peiorativă sau e greu de pronunţat.

Însă „Ceata lui piţigoi…trece mândră prin zăvoi”…poate lăsa amprente în timp. Jocul grădiniţei noastre se poate reactiva tocmai când ţi-e lumea mai dragă şi tu mai…impozant.

Dar…ideea că cineva e psihopat…şi, în acelaşi timp, mai e şi urât, cu gâtul lung, ca spre exemplu un bâtlan, că acesta are gâtul lung…spune ceva nu despre starea de sănătate sau despre fizionomia celui pe care îl schimonoseşti lingvistic ci despre modul cum te raportezi tu, interior, la el.

Caracterizările negative ale altora, atunci când provin din invidie sau din complexare în faţa altora…iau alura grotescului, a indezirabilului sau a diformului. Aici, şi psihopat, şi piţigoi sunt înţelese, în primă instanţă, în categoria diformului, a diformului, deopotrivă, aflat la nivel mintal cât şi fizic.

Însă, cum o caracterizare de acest tip nu urmăreşte enunţarea unui adevăr…ci torpilarea oricărui adevăr despre o persoană, sintagma nefericită din titlul nostru nu înseamnă altceva decât eliminarea din sfera gânditorilor, a cuiva care…pare nebun şi pare şi urât.

De ce nebun şi de ce urât ? Pentru că omul secular, de lume, omul cu CV impecabil sau omul cu aparenţa onestităţii are două frici mari şi late: în primul rând să nu pară excentric, adică să nu fie prea gânditor, prea deştept, cu gusturi prea fine şi, în al doilea rând, să nu fie urât, înţelegând prin asta că bărbatul frumos e şi viril, arată bine şi are şi bani.

De unde această tipologie idealistă în mintea unui bărbat despre cum trebuie să arate un bărbat, pentru ca să fie bărbat?  Dintr-o copilărie cu basme, adică cu multă idealitate. Iar idealitatea noastră necritică, nerealistă, dusă la vârste mature, naşte reacţii copilăreşti, cu afirmaţii pe măsură.

Ce este însă acela un psihopat? Psihopatul e un om care are tulburări de afectivitate, de comportament sau de caracter, adică, după rădăcina lui grecească: un om bolnav la suflet. Cine nu e însă bolnav la suflet? Cine nu are păcate, patimi, nebunii? Potrivit Scripturii şi Tradiţiei ortodoxe nu există om curent fără păcat. Însă termenul nostru indică mai degrabă, în psihiatria actuală, că avem de-a face cu un om căruia i s-a deteriorat, din punct de vedere fizic, creierul, într-o anume măsură.

Psihiatrii ortodocşi însă vorbesc şi de latura pătimaşă a omului în conexiune directă cu deterioarea fizică a creierului. Psihopatologia vizează, pentru noi, atât creierul cât şi sufletul uman.

Dar aici nu avem de-a face cu un psihopat, ci cu un om care nu este explicabil pentru mintea celui care l-a caracterizat astfel. Bieţii tirani, care asistau la martiriul Sfinţilor Bisericii, caracterizau psihologia abisală a Sfinţilor drept o stare de nebunie, pentru că nu înţelegeau cum se lasă omorâţi pentru ceva…care nu se vede. Un om genial pare un om nebun sau excentric pentru un prost bădăran pentru că nu este explicabil pentu el. Însă îl caracterizează astfel nu doar pentru că este inexplicabil…ci şi pentru că este invidios pe ceea ce nu înţelege şi care îl timorează, îl ruşinează, îl anulează chiar.

Dacă psihopat atacă ceea ce nu are cel care beşteleşte…adică exces de minte, piţigoi atacă frumuseţea pe care nu o are cel beştelit. Psihopat e un minus, piţigoi e un plus. Psihopat indică frustrarea beştelitorului, pe când piţigoi indică valenţa pozitivă, mândria personală a sa vizavi de celălalt.

Adică, în concluzie: Patapievici e psihopat pentru că are exces de minte…iar Patriciu e piţigoi, pentru că are exces de frumuseţe în comparaţie cu Patapievici. Aşa a rezultat, silogistic, scoţând psihologia abisală la lumină.

Pr. Dorin

Poezia confesiunii [2]

Leave a comment

singuratate-vizibila

22. 03. 1996

Nichita Stănescu şi Dorin Streinu în şi despre…Antimetafizică.

***

NS: Pierderea candorii în lectură e sfârşitul lecturii şi începutul unei creaţii de tip propriu, la începutul unui dialog, dar, mai apoi, de sine stătătoare.

*

DS: Cred că pentru Nichita pierderea candorii înseamnă ieşirea din starea de contemplator al unei cărţi…pentru a fi creatorul unui univers care devine carte. Simţi această ieşire ca pe o cădere din seninătate, dar şi din starea de cititor, pentru a deveni, cu sânge şi durere, creator de carte. Niciodată nu am scris o carte ca cititor…ci numai ca arhitect al unei lumi noi, al unei lumi proaspete, al unei lumi resimţite mereu ca noutate.

*

NS: Textele pe care încă le mai citeşti cu inocenţă sunt textele al căror mesaj este mai puternic decât mesajul tău propriu. [ Iar cărţile pe care le citeşti cu inocenţă sunt motoarele care te pun în acţiune dar şi idealul cu care tu te întreci, cu care te lupţi. Nu m-am luptat niciodată decât cu cărţile mari. Tocmai de aceea nu pot să gândesc în termenii unei futilităţi posace.]

*

Idem: Cărţile de căpătâi sunt cărţile arhetipale sau prototipale ale dimensiunii estetice. / A compara literaturile te dezvaţă aproape total de ingenuitate, dând lectorului un alt tip de savoare, mult mai intensă şi mai nubilă. [ Comparaţia la care se referă Nichita aici nu e una care se produce în intimitatea cititorului ci a creatorului de literatură. Fiecare scriitor citeşte mult, intensiv, divers, nu pentru ca să acumuleze neapărat date generice pentru scris…ci pentru ca să dobândească o plurală ştiinţă a naraţiunii.]

*

Pr. Dorin: Îmi aduc aminte că citeam pe marii clasici- Dostoievski, Balzac, Cehov, Shakespeare, Bayron, Goethe, Eminescu etc.  – numai pentru a observa mobilul naraţiunilor lor, modul cum şi-au construit personajele, frazele, decorurile… Eram atent la metaforele pe care le-au folosit, la imaginile cu impact, la lucruri care scapă cititorului pus pe terminat cartea…

Stăteam ore, zile întregi, ca să studiez pulsul interior al operelor, să simt cum e să fii în stare să le scrii. Citeam, reciteam, recitam, declamam, scriam…Luam notiţe…Tocmai de aceea ştiam, simţeam, mă comportam în ritmul lor, al marilor scriitori şi poeţi ai lumii, încercând să experimentez tot felul se sentimente, multe dintre ele deloc bune.

Şi pentru mine este uluitor acum ritmul alert în care îi învăţam, în care îi înţelegeam, în aşa fel încât mă simţeam foarte sigur pe mine că pot să mă comport la nivel ideatic şi să scriu ca ei. Era o transpunere greu de descris în cuvinte şi, mai ales, greu de crezut că se putea petrece cu un tânăr ca mine, atât de rapid şi atât de vast, între 16 şi 21 de ani ai vieţii mele. Aceştia sunt anii între care am scris enorm de mult, am pictat în ulei pe pânză şi am sculptat în piatră. Nu cred că mai pot să fac nici măcar 5% din activitatea de atunci. Vă vom prezenta, sperăm să avem timp, sute de pagini din notiţele adolescenţei mele.

*

NS: Actul cunoaşterii se schimbă din mirare în posesiune, din posesiune în nostalgie, din nostalgie în precept. / Lirismul adevărat e o stare a sentimentului inteligent.

*

Pr. Dorin: Nichita era ferm convins că Mihai nu şi-a găsit criticul, criticul pe măsura lui. Da, e vorba de Mihai Eminescu. Şi noi credem acelaşi lucru. Şi credem că nici Nichita nu are un exeget pe măsura lui. De fapt nu ştiu dacă pot exista exegeţi pe măsura acestor coloşi. Dacă există aşa ceva nu se poate să nu fie la fel de mari sau mai mari ca ei.

*

DS: Poemele preferate ale lui Nichita din lirica eminesciană: Odă în metru antic, toate sonetele lui Mihai, Luceafărul şi Kamadeva. Eu nu am poeme preferate din Mihai şi din Nichita…ci numai versuri fundamentale, care mi se repetă în inimă de la sine. Eu savurez tonusul interior al întregii opere, măduva sentimentelor conţinute în opera lor. Tocmai de aceea ei sunt un aer pentru viaţa mea, unul personalizat şi nu doresc fragmente din ei…ci esenţa amprentei lor spirituale. Tocmai de aceea eu sunt un esenţialist…şi nu un om al porţiunilor de text.

*

DS: Lista cărţilor, autorilor, personajelor fundamentale pentru Nichita: Biblia, Ghilgameş, Cartea morţilor [ cea egipteană], Lao-Tze, Odiseea, Viaţa cezarilor a lui Suetonius, Satiriconul, Gulliver’s Travels, Don Quijote, Faust, Hamlet, Mioriţa, Eminescu, Baudelaire, Moby Dick, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, Bacovia. Cu unele excepţii…numele citate aici fac parte şi din lista mea de texte sau persoane fundamentale.

*

NS: Niciodată cuvântul nu va naşte natură, ci va naşte cuvinte. / Cuvântul are mai multă natură în el decât natura exclusă numirii. Dragostea, iubirea şi amorul şi, mai presus de toate, dorul sunt singurele căi de comunicare cu incomunicabilul altcuiva. [Pr. Dorin:  Nichita era restrictiv, nu dădea loc virtuţilor dumnezeieşti în viaţa noastră, care sunt adevăratele liante între oameni, pentru că nu le cunoştea. El vorbeşte la nivel secular, la nivelul relaţiilor „normale” dintre oameni. Recitind acum din literatura întregii lumii cu ochiul credinţei îmi dau seama cât de searbădă este, în multe aspecte, pentru că nu are în centrul ei viaţa duhovnicească, viaţa eclesială autentică. O literatură română fără viaţa şi spiritualitatea ortodoxă e o literatură fără o inimă autentică, fără o viaţă reală.]

*

NS: Dragostea stârpeşte cuvântul şi văduveşte moartea cu o viaţă. Dorul arde ideea de timp, dacă nu chiar timpul însuşi, fierbe cuvintele până le spulberă şi neînţelesului îi dă un ton făcut din înţeles.

*

Pr. Dorin: Nu mai ştiu dacă eu, poetul, scriam aceste rânduri sau sunt ale lui Nichita: A fi poet nu înseamnă a avea talent, ci a avea dor./ Cine are dor, cu cât dorul lui este mai mistuitor, cu atât sensul cuvintelor ce-l exprimă îşi modifică ghirlanda în jurul neînţelesului absolut. /

Se prea poate ca aceste cuvinte să fie ale lui Dorin Streinu. Dacă nu le-aş fi avut scrise acum, toate aceste rânduri, habar aş mai fi avut că le-am scris eu. Sunt momente în care doamna preoteasă îmi reciteşte poeme de-ale mele, rânduri, pagini…şi nu mai mi le reamintesc. Le privesc ca şi când ar fi ale altuia. La fel a început să se petreacă şi cu ceea ce am scris la nivel online: le uit ca şi când nu le-aş fi scris niciodată. Le uit definitiv, nu aşa în glumă! Le uit şi mereu sunt azi, în această clipă, unde o iau de fiecare dată de la început. Fiecare clipă e un început care face abstracţie de alte sute de începuturi.

*

Pr. Dorin : Nichita a stat ani întregi cugetând la două versuri eminesciene: la „Unde să găsesc cuvântul ce exprimă adevărul?” şi la: „Nu gândeam să-nvăţ a muri vreodată”. Cadenţele lor interioare le aud tropăind în mintea mea de foarte multe ori. Vin, se insinuează de la sine. Sunt ţipetele fundamentale are omului care caută ultimul fundament, ultima împlinire umană, pe de o parte, dar care constată, în acelaşi timp, că viaţa i se scurge printre degete. Şi se bat cap în cap, în fiinţa lui, căutarea adevărului cu cruzimea clipei morţii, care e un non-sens pentru viaţă, pentru că viaţa minţii nu posedă ideea de…eclipsă totală de existenţă.

Tocmai de aceea Mihai a exprimat o profunzime general umană când a afirmat imposibilitatea de a gândi moartea ca moarte a ta. Noi suntem atenţi la moarte, la moartea altora din jurul nostru…dar nu ne putem intui propria moarte. Una e să îţi imaginezi cum ar fi să mori…şi alta e să presimţi moartea sau să o trăieşti la propriu şi să te reîntorci apoi  în trup.

Cel mai bine vorbesc despre moarte oamenii care s-au întors dintr-o moarte clinică sau care au trăit o experienţă extatică, pentru că, cu aceştia, s-a petrecut depăşirea reală, în fapt… a vieţii de acum  şi a morţii, a ceea ce înseamnă moarte.  Acest rapt, această ruptură de o viaţă trăită liniar, în care moartea e o realitate numai pipăibilă cu mintea sau un obiect al înţelegerii ne face să înţelegem ce nu ştie omul care nu…simte moartea în fiinţa lui.

*

NS. A avea suflet înseamnă a fi poet. [ A avea sensibilitate poetică, a simţi cu toată fiinţa ta realitatea din interiorul şi din afara ta înseamnă să ai puterea necesară de a scrie poezie definitorie.]

*

Pr. Dorin

Poezia confesiunii [1]

Leave a comment

dialogul-tacerii

22. 03. 1996. Antimetafizica. Nichita Stănescu intervievat de către Aurelian Titu Dumitrescu. Note din carte şi… comentariile lui Dorin Streinu [DS].

***

NS: Niciodată n-am izbutit să fiu total treaz, pe săturate, dar asta îmi doresc tot timpul.

*

DS: Văd o neconcordanţă majoră între limbajul poetic exprimat ca limbaj familiar şi aerul poetic oficial al lui Nichita. Exagerează prin prea mult poetism, ridicând prea mult realitatea la idealitate. Din acest punct de vedere mă distanţez de Nichita foarte mult, pentru că am un simţ acut al ridicolului.

Nu pot să mă aventurez într-un poetism pur, într-un exagerat poetism simbolic, pentru că mesajul meu s-ar pierde pe drum, înainte ca să ajungă la inima omului. Trebuie să avem măsură în latura poetică, dacă vrem să avem un impact imediat la public. Din acest punct de vedere, al realismului poetic, sunt mai aproape de Marin Sorescu decât de Nichita.

*

NS: Biografia poetului e opera lui. [ Sunt de acord cu Nichita, pentru că poetul este, în mod fundamental, omul care s-a exprimat în cuvinte, care s-a pus în cuvinte pentru ca să fie evident. Nu biografia, ci bibliografia este esenţa vieţii unui scriitor şi, cu precădere, a unui poet.]

*

DS: Îţi dădea seama de vulgaritatea sentimentelor pe care o exprima adesea şi îi era teamă de ea. Tocmai de aceea îi spune confidentului său: „Nu sunt obişnuit să fiu propriul meu subiect. Este pentru prima orară în viaţa mea când abordez un personaj necunoscut”.

*

NS: „Bătrâne, lasă-mă să mă mai adun un pic pentru că vorbind despre mine, am tendinţa firească de a mă bagateliza şi, dacă cu mine pot face ceea ce am chef să fac, cu cititorul meu nu pot face ceea ce am chef să fac”.

*

DS: Nichita a avut tulburări de vedere timp de o săptămână.

*

NS: Regretul face parte din caracter./ „Adevărul care nu stârneşte foame nu este adevăr”. [ Adevărul  personal care nu produce contagiune, care te lasă indiferent, este un adevăr slab, a vrut să spună Nichita. Adevărul viu al unui om stârneşte în oameni dorinţa de a fi şi ei…adevăruri vii, existenţiale. ] / Durerea fizică refuză amintirea. [ Durerea fizică nu se păstrează în amintire…pentru că ea piere odată cu vindecarea noastră. Rămâne numai amintirea bolii, amintire care se estompează şi ea, uneori până la uitare.]

*

Idem: O întrebare fundamentală nu are nevoie de răspuns. O întrebare inteligentă însă, stârneşte un monolog. [ O întrebare fundamentală, ca aceea despre naştere, viaţă, fericire, durere, moarte…are un răspuns de la sine înţeles şi, în acelaşi timp, greu. O întrebare inteligentă care ne vizează, ne spune Nichita, poate stârni o peroraţie, pentru că se adresează unei cute a realităţii noastre personale, care  ne stă pe limbă, adică despre care suntem tentaţi să vrem să vorbim. Întrebarea inteligentă e întrebarea cheie a intervievatorului, care declanşează dorinţa de confesiune. Tocmai de aceea Nichita vorbeşte despre acest declic al dialogului, vrând să elogieze pe confidentul său.]

*

Idem: Interviul nu este altceva decât o formă prin care mutăm curiozitatea primordială într-una modernă. / Nu prea mint, ci prefer să exagerez./ Ceea ce gândeşti niciodată nu este exagerat. [ Când gândeşti la ceva anume niciodată nu ţi se pare că acel lucru este exagerat. Pentru că una e gândirea asupra unui lucru şi alta e punerea gândirii tale sub lupa unei critici severe în funcţie de anumite repere teologice, filosofice, literare.]/ Există un soare care apune înapoia cuvintelor. [ Întotdeauna există sentimente şi gânduri care rămân necunoscute celor care vor citi o poezie sau un român şi, pe care, creatorii lor, nu le inserează în text. Cel mai fascinant lucru pentru mine nu este să scriu, ci să fiu în starea de a fi propriu scrisului. Şi ştiu că ceea ce scriu e  doar foarte puţin din ceea ce trăiesc atunci când vreau să scriu…şi scriu efectiv.] /

*

NS: Sunt deformat de destinul căruia m-am dăruit. [ Nichita avea sentimentul profund şi real că poezia este o forţă care te schimbă în mod irecuperabil pentru o altă meserie. La el acest lucru a fost mai mult decât evident. A scris şi a vorbit atât de mult poetic încât nu a mai putut face şi altceva.] / Un poet devine personal odată cu un grup mare de cititori ai lui, iar dacă talentul lui e profund, un poet devine impersonal odată cu o ţară. [ Îi dau dreptate lui Nichita că un poet îşi simte potenţele dacă are un public care îl aşteaptă, pentru care scrie. Impersonalismul de care vorbeşte în sfârşitul frazei înseamnă receptarea totală a lui de o naţie întreagă, cunoaşterea şi gloria finală a scrisului, când devine respiraţia tuturor. Însă, am impresia, că notorietatea nu impersonalizează, ci, dimpotrivă, personalizează sau, mai bine-zis, individualizează, dacă nu autorul şi opera, cel puţin mitul creat în jurul unui poet.]

*

Idem: Cele 11 elegii este o carte a rupturii existenţiale, chiar a eposului existenţial. Pentru a le scrie am avut în spate un deceniu de meditaţii şi de trăire a cuvintelor. / Orice carte este amintirea unei tristeţi. Tristeţea adevărată îşi capătă forma abia după ce a fost. Chiar şi cele mai fericite amintiri au forma melancoliei. / Când scriu poezie am o stare impersonală. / Starea de spirit impersonală este cea care dă măreţie scrisului, căci personalitatea poeziei cuiva nu stă în starea de spirit a autorului şi nici în textul poemului, ci în sutele şi miile de cititori, care refac prin sinea lor sinea impersonală a stării de graţie./

*

DS: Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de impersonalismul despre care vorbeşte Nichita. El nu e un impersonalism fără personalitate, ci, dimpotrivă, este o stare de trecere spre general, spre sentimente şi gânduri general valabile ale unei personalităţi puternice ca a sa, geniale, care a strâns tot ce se putea din fiinţa altora pentru a se defini pe sine. El îşi permitea să aibă un scris impersonal, câştigat la maturitatea sa poetică, pentru că scrisul său era o scanare a gândului multora, la o cotă a personalizării foarte greu de atins.

El era un univers de gânduri şi sentimente cumpărate prin atenta contemplare a lumii şi a oamenilor. Nichita e mare de unic tocmai prin această capacitate de asimilare a oricărui detaliu, care devenea pe loc poezie. Tocmai pentru că nu a aruncat nimic ca pe un balast insignifiant Nichita a putut să transforme orice cuvânt şi orice obiect şi orice sentiment într-o modernă exprimare a fiinţei umane la nivel poetic. Noutatea sa  artistică e formată din asimilarea totală a lucrurilor, pe care le-a făcut să se exprime în ritmul lui, al inimii lui.

Pr. Dorin

Tineretul creştin în Europa zilelor noastre

Leave a comment

intre-kerigma-si-iuventute

A vorbi despre imaginea tineretului creştin în contemporaneitate înseamnă, în fond, a reliefa o serie întreagă de aspecte ce se referă la un segment de credincioşi foarte important şi care constituie, în mod evident, viitorul Bisericilor creştine de mâine.

Este evident faptul că tinerii sunt aceia de a căror determinare în înfăptuirea idealurilor umane perene depinde viitorul generaţiilor care vor veni, înaintarea morală a acestora şi fundamentarea solidă a acestora pe valorile constitutive ale spiritului uman.

Şi dacă orice naţiune mizează foarte mult pe tinerii săi, pregătirea intelectuală şi civică a generaţiilor tinere solicitând atât de multe eforturi, cu atât mai mult Bisericile sau confesiunile creştine ale zilelor noastre sunt conştiente de potenţialul enorm pe care îl reprezintă tinerii, ca imagine virtuală a credincioşilor de mâine, fapt pentru care în formarea creştină a tinerilor se investesc resurse umane uriaşe.

Este cât se poate de adevărată constatarea că misiunea creştină în rândul tinerilor nu găseşte întotdeauna teren prielnic de manifestare şi că adesea barierele ignoranţei sau ale autosuficienţei se interpun în faţa mesajului creştin, astfel încât rezultatele nu sunt menite să confere încredere sau speranţă, ci, mai degrabă, să ridice noi semne de întrebare.

Referindu-ne în primul rând la Biserica Ortodoxă, adesea a fost evidenţiat faptul că tineretul ortodox trăieşte, mai ales după căderea blocului comunist est-european, un adevărat reviriment spiritual.

Şi dacă stăm să ne gândim care a fost soarta tineretului în timpul comunismului în ţările est-europene majoritar-ortodoxe, cum sunt România, Serbia, Bulgaria, Rusia sau Ucraina, ne dăm seama, într-adevăr, de amploarea pe care a recăpătat-o redeşteptarea spiritului creştin în viaţa tinerilor şi ce transformări spirituale, morale sau chiar sociale a produs aceasta.

În Bisericile Ortodoxe ale Europei tinerii au început, după aproape jumătate de secol de propagare a unor ideologii materialist-atee, să înţeleagă rostul Bisericii în viaţa lor şi rolul lor în Biserică, acela de mădulare vii ale trupului eclezial.

Ca expresie a dorinţei sincere pe care tineretul ortodox european o manifestă faţă de trăirea unei vieţi curate, în Hristos şi în Biserica Sa, în ţări care au suferit şi încă mai resimt puternicele lovituri ale ideologiilor atee, au luat fiinţă asociaţii, frăţii sau ligi ale tineretului creştin-ortodox, în cadrul cărora tinerii, sub îndrumarea preotului-paroh sau a unui duhovnic încredinţat de episcop, se adună, se apropie unii de ceilalţi şi învaţă cum să îşi păstreze tinereţea curată şi să trăiească cu toată fiinţa lor credinţa creştină.

Astfel, Asociaţia Mondială a Tineretului Ortodox „Syndesmos”, Frăţia Ortodoxă „Balcan Orthodox Youth Association – B. O. Y. A.” („Asociaţia Tineretului Ortodox din Balcani”), cu sediul la Sofia, Bulgaria, Asociaţia Creştină a Tinerilor Ortodocşi Ucrainieni „Sfântul Vladimir”, cu sediul la Kiev, Ucraina sau Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români – Liga Tineretului Creştin Ortodox, cu sediul la Bucureşti şi cu filiale în fiecare oraş universitar al ţării noastre, precum şi multe alte asociaţii ale tinerilor, organizate la nivel eparhial sau parohial, reprezintă exemple edificatoare ce demonstrează modul în care tinerii creştin-ortodocşi europeni au înţeles să rămână aproape de viaţa Bisericii şi să caute să îi convingă de această realitate şi pe ceilalţi tineri, prin exemplul lor personal.

În continuare, referindu-ne la tineretul catolic european, dar şi la cel din ţara noastră, trebuie spus că acesta îşi desfăşoară activitatea sub directa îndrumare a Consiliului Pontifical pentru Laici şi cunoaşte transformări importante, mai ales în ultimii douăzeci de ani, începând cu anul 1985, când a fost instituită Ziua Mondială a Tineretului, eveniment care are loc anual.

În viaţa Bisericii, tineretul catolic se dovedeşte foarte activ, există chiar o Liturghie specială, denumită „a tinerilor”, pelerinajele la sanctuarele mariane din Europa sau numărul mare de tineri care intră în ordinele preoţeşti sau călugăreşti reprezentând o reliefare succintă a imaginii tineretului catolic european contemporan.

În ceea ce priveşte ţara noastră, tineretul catolic este organizat în diferite asociaţii creştine („Acţiunea Catolică”, „Asociaţia Scout Catolică Română”), la nivel diecezan, acţiunile acestor asociaţii fiind dintre cele mai diverse, pornind de la festivaluri ale tineretului şi mergând până la acţiuni de ajutorare a semenilor.

Şi tineretul protestant cunoaşte pe plan european diferite asociaţii în cadrul cărora activează tinerii, majoritatea acestor asociaţii dovedind o largă deschidere faţă de celelalte confesiuni sau religii. În acest sens, şi Comunitatea Ecumenică a Reconcilierii de la Taizé, Franţa, care adună tineri din toate religiile lumii, a apărut la iniţiativa unui cleric protestant.

Referindu-ne, în continuare, la tineretul neoprotestant european, trebuie spus că acesta se remarcă prin conştiinciozitatea şi rigoarea de care dă dovadă în trăirea unei vieţi după preceptele Sfintei Scripturi, activităţile tinerilor, în special pe plan muzical-artistic, desfăşurându-se cu precădere în spaţiul comunităţilor. Totuşi, şi în sânul tineretului neoprotestant apar adesea luări de poziţii din partea tinerilor în ceea ce priveşte liberalizarea unor anumite aspecte ale vieţii creştine, în raport cu caracteristicile vârstei prin care trec.

Necesitatea formării tinerilor în spiritul creştin este mai mult decât evidentă într-un secol care este măcinat de ideologii consumist-capitaliste, de secularizare, de acţiunea repetată a celor care vor ca Hristos şi credinţa creştină să dispară din Europa.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât Bătrânul continent îşi extrage seva valorilor sale umane şi culturale din moştenirea creştină care îi stă la temelie.

Tineretul de astăzi reprezintă imaginea la scară redusă a modului în care va arăta lumea generaţiilor viitoare. De aceea, pentru ca lumea viitorului să se regăsească pe sine prin valorile perene ale credinţei creştine este nevoie ca în prezent să formăm adevărate caractere creştine, dând astfel naştere unor noi generaţii care vor răspândi pe mai departe mesajul creştin nepieritor.

Cătălin Popi