dialogul-tacerii

22. 03. 1996. Antimetafizica. Nichita Stănescu intervievat de către Aurelian Titu Dumitrescu. Note din carte şi… comentariile lui Dorin Streinu [DS].

***

NS: Niciodată n-am izbutit să fiu total treaz, pe săturate, dar asta îmi doresc tot timpul.

*

DS: Văd o neconcordanţă majoră între limbajul poetic exprimat ca limbaj familiar şi aerul poetic oficial al lui Nichita. Exagerează prin prea mult poetism, ridicând prea mult realitatea la idealitate. Din acest punct de vedere mă distanţez de Nichita foarte mult, pentru că am un simţ acut al ridicolului.

Nu pot să mă aventurez într-un poetism pur, într-un exagerat poetism simbolic, pentru că mesajul meu s-ar pierde pe drum, înainte ca să ajungă la inima omului. Trebuie să avem măsură în latura poetică, dacă vrem să avem un impact imediat la public. Din acest punct de vedere, al realismului poetic, sunt mai aproape de Marin Sorescu decât de Nichita.

*

NS: Biografia poetului e opera lui. [ Sunt de acord cu Nichita, pentru că poetul este, în mod fundamental, omul care s-a exprimat în cuvinte, care s-a pus în cuvinte pentru ca să fie evident. Nu biografia, ci bibliografia este esenţa vieţii unui scriitor şi, cu precădere, a unui poet.]

*

DS: Îţi dădea seama de vulgaritatea sentimentelor pe care o exprima adesea şi îi era teamă de ea. Tocmai de aceea îi spune confidentului său: „Nu sunt obişnuit să fiu propriul meu subiect. Este pentru prima orară în viaţa mea când abordez un personaj necunoscut”.

*

NS: „Bătrâne, lasă-mă să mă mai adun un pic pentru că vorbind despre mine, am tendinţa firească de a mă bagateliza şi, dacă cu mine pot face ceea ce am chef să fac, cu cititorul meu nu pot face ceea ce am chef să fac”.

*

DS: Nichita a avut tulburări de vedere timp de o săptămână.

*

NS: Regretul face parte din caracter./ „Adevărul care nu stârneşte foame nu este adevăr”. [ Adevărul  personal care nu produce contagiune, care te lasă indiferent, este un adevăr slab, a vrut să spună Nichita. Adevărul viu al unui om stârneşte în oameni dorinţa de a fi şi ei…adevăruri vii, existenţiale. ] / Durerea fizică refuză amintirea. [ Durerea fizică nu se păstrează în amintire…pentru că ea piere odată cu vindecarea noastră. Rămâne numai amintirea bolii, amintire care se estompează şi ea, uneori până la uitare.]

*

Idem: O întrebare fundamentală nu are nevoie de răspuns. O întrebare inteligentă însă, stârneşte un monolog. [ O întrebare fundamentală, ca aceea despre naştere, viaţă, fericire, durere, moarte…are un răspuns de la sine înţeles şi, în acelaşi timp, greu. O întrebare inteligentă care ne vizează, ne spune Nichita, poate stârni o peroraţie, pentru că se adresează unei cute a realităţii noastre personale, care  ne stă pe limbă, adică despre care suntem tentaţi să vrem să vorbim. Întrebarea inteligentă e întrebarea cheie a intervievatorului, care declanşează dorinţa de confesiune. Tocmai de aceea Nichita vorbeşte despre acest declic al dialogului, vrând să elogieze pe confidentul său.]

*

Idem: Interviul nu este altceva decât o formă prin care mutăm curiozitatea primordială într-una modernă. / Nu prea mint, ci prefer să exagerez./ Ceea ce gândeşti niciodată nu este exagerat. [ Când gândeşti la ceva anume niciodată nu ţi se pare că acel lucru este exagerat. Pentru că una e gândirea asupra unui lucru şi alta e punerea gândirii tale sub lupa unei critici severe în funcţie de anumite repere teologice, filosofice, literare.]/ Există un soare care apune înapoia cuvintelor. [ Întotdeauna există sentimente şi gânduri care rămân necunoscute celor care vor citi o poezie sau un român şi, pe care, creatorii lor, nu le inserează în text. Cel mai fascinant lucru pentru mine nu este să scriu, ci să fiu în starea de a fi propriu scrisului. Şi ştiu că ceea ce scriu e  doar foarte puţin din ceea ce trăiesc atunci când vreau să scriu…şi scriu efectiv.] /

*

NS: Sunt deformat de destinul căruia m-am dăruit. [ Nichita avea sentimentul profund şi real că poezia este o forţă care te schimbă în mod irecuperabil pentru o altă meserie. La el acest lucru a fost mai mult decât evident. A scris şi a vorbit atât de mult poetic încât nu a mai putut face şi altceva.] / Un poet devine personal odată cu un grup mare de cititori ai lui, iar dacă talentul lui e profund, un poet devine impersonal odată cu o ţară. [ Îi dau dreptate lui Nichita că un poet îşi simte potenţele dacă are un public care îl aşteaptă, pentru care scrie. Impersonalismul de care vorbeşte în sfârşitul frazei înseamnă receptarea totală a lui de o naţie întreagă, cunoaşterea şi gloria finală a scrisului, când devine respiraţia tuturor. Însă, am impresia, că notorietatea nu impersonalizează, ci, dimpotrivă, personalizează sau, mai bine-zis, individualizează, dacă nu autorul şi opera, cel puţin mitul creat în jurul unui poet.]

*

Idem: Cele 11 elegii este o carte a rupturii existenţiale, chiar a eposului existenţial. Pentru a le scrie am avut în spate un deceniu de meditaţii şi de trăire a cuvintelor. / Orice carte este amintirea unei tristeţi. Tristeţea adevărată îşi capătă forma abia după ce a fost. Chiar şi cele mai fericite amintiri au forma melancoliei. / Când scriu poezie am o stare impersonală. / Starea de spirit impersonală este cea care dă măreţie scrisului, căci personalitatea poeziei cuiva nu stă în starea de spirit a autorului şi nici în textul poemului, ci în sutele şi miile de cititori, care refac prin sinea lor sinea impersonală a stării de graţie./

*

DS: Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de impersonalismul despre care vorbeşte Nichita. El nu e un impersonalism fără personalitate, ci, dimpotrivă, este o stare de trecere spre general, spre sentimente şi gânduri general valabile ale unei personalităţi puternice ca a sa, geniale, care a strâns tot ce se putea din fiinţa altora pentru a se defini pe sine. El îşi permitea să aibă un scris impersonal, câştigat la maturitatea sa poetică, pentru că scrisul său era o scanare a gândului multora, la o cotă a personalizării foarte greu de atins.

El era un univers de gânduri şi sentimente cumpărate prin atenta contemplare a lumii şi a oamenilor. Nichita e mare de unic tocmai prin această capacitate de asimilare a oricărui detaliu, care devenea pe loc poezie. Tocmai pentru că nu a aruncat nimic ca pe un balast insignifiant Nichita a putut să transforme orice cuvânt şi orice obiect şi orice sentiment într-o modernă exprimare a fiinţei umane la nivel poetic. Noutatea sa  artistică e formată din asimilarea totală a lucrurilor, pe care le-a făcut să se exprime în ritmul lui, al inimii lui.

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: