singuratate-vizibila

22. 03. 1996

Nichita Stănescu şi Dorin Streinu în şi despre…Antimetafizică.

***

NS: Pierderea candorii în lectură e sfârşitul lecturii şi începutul unei creaţii de tip propriu, la începutul unui dialog, dar, mai apoi, de sine stătătoare.

*

DS: Cred că pentru Nichita pierderea candorii înseamnă ieşirea din starea de contemplator al unei cărţi…pentru a fi creatorul unui univers care devine carte. Simţi această ieşire ca pe o cădere din seninătate, dar şi din starea de cititor, pentru a deveni, cu sânge şi durere, creator de carte. Niciodată nu am scris o carte ca cititor…ci numai ca arhitect al unei lumi noi, al unei lumi proaspete, al unei lumi resimţite mereu ca noutate.

*

NS: Textele pe care încă le mai citeşti cu inocenţă sunt textele al căror mesaj este mai puternic decât mesajul tău propriu. [ Iar cărţile pe care le citeşti cu inocenţă sunt motoarele care te pun în acţiune dar şi idealul cu care tu te întreci, cu care te lupţi. Nu m-am luptat niciodată decât cu cărţile mari. Tocmai de aceea nu pot să gândesc în termenii unei futilităţi posace.]

*

Idem: Cărţile de căpătâi sunt cărţile arhetipale sau prototipale ale dimensiunii estetice. / A compara literaturile te dezvaţă aproape total de ingenuitate, dând lectorului un alt tip de savoare, mult mai intensă şi mai nubilă. [ Comparaţia la care se referă Nichita aici nu e una care se produce în intimitatea cititorului ci a creatorului de literatură. Fiecare scriitor citeşte mult, intensiv, divers, nu pentru ca să acumuleze neapărat date generice pentru scris…ci pentru ca să dobândească o plurală ştiinţă a naraţiunii.]

*

Pr. Dorin: Îmi aduc aminte că citeam pe marii clasici- Dostoievski, Balzac, Cehov, Shakespeare, Bayron, Goethe, Eminescu etc.  – numai pentru a observa mobilul naraţiunilor lor, modul cum şi-au construit personajele, frazele, decorurile… Eram atent la metaforele pe care le-au folosit, la imaginile cu impact, la lucruri care scapă cititorului pus pe terminat cartea…

Stăteam ore, zile întregi, ca să studiez pulsul interior al operelor, să simt cum e să fii în stare să le scrii. Citeam, reciteam, recitam, declamam, scriam…Luam notiţe…Tocmai de aceea ştiam, simţeam, mă comportam în ritmul lor, al marilor scriitori şi poeţi ai lumii, încercând să experimentez tot felul se sentimente, multe dintre ele deloc bune.

Şi pentru mine este uluitor acum ritmul alert în care îi învăţam, în care îi înţelegeam, în aşa fel încât mă simţeam foarte sigur pe mine că pot să mă comport la nivel ideatic şi să scriu ca ei. Era o transpunere greu de descris în cuvinte şi, mai ales, greu de crezut că se putea petrece cu un tânăr ca mine, atât de rapid şi atât de vast, între 16 şi 21 de ani ai vieţii mele. Aceştia sunt anii între care am scris enorm de mult, am pictat în ulei pe pânză şi am sculptat în piatră. Nu cred că mai pot să fac nici măcar 5% din activitatea de atunci. Vă vom prezenta, sperăm să avem timp, sute de pagini din notiţele adolescenţei mele.

*

NS: Actul cunoaşterii se schimbă din mirare în posesiune, din posesiune în nostalgie, din nostalgie în precept. / Lirismul adevărat e o stare a sentimentului inteligent.

*

Pr. Dorin: Nichita era ferm convins că Mihai nu şi-a găsit criticul, criticul pe măsura lui. Da, e vorba de Mihai Eminescu. Şi noi credem acelaşi lucru. Şi credem că nici Nichita nu are un exeget pe măsura lui. De fapt nu ştiu dacă pot exista exegeţi pe măsura acestor coloşi. Dacă există aşa ceva nu se poate să nu fie la fel de mari sau mai mari ca ei.

*

DS: Poemele preferate ale lui Nichita din lirica eminesciană: Odă în metru antic, toate sonetele lui Mihai, Luceafărul şi Kamadeva. Eu nu am poeme preferate din Mihai şi din Nichita…ci numai versuri fundamentale, care mi se repetă în inimă de la sine. Eu savurez tonusul interior al întregii opere, măduva sentimentelor conţinute în opera lor. Tocmai de aceea ei sunt un aer pentru viaţa mea, unul personalizat şi nu doresc fragmente din ei…ci esenţa amprentei lor spirituale. Tocmai de aceea eu sunt un esenţialist…şi nu un om al porţiunilor de text.

*

DS: Lista cărţilor, autorilor, personajelor fundamentale pentru Nichita: Biblia, Ghilgameş, Cartea morţilor [ cea egipteană], Lao-Tze, Odiseea, Viaţa cezarilor a lui Suetonius, Satiriconul, Gulliver’s Travels, Don Quijote, Faust, Hamlet, Mioriţa, Eminescu, Baudelaire, Moby Dick, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, Bacovia. Cu unele excepţii…numele citate aici fac parte şi din lista mea de texte sau persoane fundamentale.

*

NS: Niciodată cuvântul nu va naşte natură, ci va naşte cuvinte. / Cuvântul are mai multă natură în el decât natura exclusă numirii. Dragostea, iubirea şi amorul şi, mai presus de toate, dorul sunt singurele căi de comunicare cu incomunicabilul altcuiva. [Pr. Dorin:  Nichita era restrictiv, nu dădea loc virtuţilor dumnezeieşti în viaţa noastră, care sunt adevăratele liante între oameni, pentru că nu le cunoştea. El vorbeşte la nivel secular, la nivelul relaţiilor „normale” dintre oameni. Recitind acum din literatura întregii lumii cu ochiul credinţei îmi dau seama cât de searbădă este, în multe aspecte, pentru că nu are în centrul ei viaţa duhovnicească, viaţa eclesială autentică. O literatură română fără viaţa şi spiritualitatea ortodoxă e o literatură fără o inimă autentică, fără o viaţă reală.]

*

NS: Dragostea stârpeşte cuvântul şi văduveşte moartea cu o viaţă. Dorul arde ideea de timp, dacă nu chiar timpul însuşi, fierbe cuvintele până le spulberă şi neînţelesului îi dă un ton făcut din înţeles.

*

Pr. Dorin: Nu mai ştiu dacă eu, poetul, scriam aceste rânduri sau sunt ale lui Nichita: A fi poet nu înseamnă a avea talent, ci a avea dor./ Cine are dor, cu cât dorul lui este mai mistuitor, cu atât sensul cuvintelor ce-l exprimă îşi modifică ghirlanda în jurul neînţelesului absolut. /

Se prea poate ca aceste cuvinte să fie ale lui Dorin Streinu. Dacă nu le-aş fi avut scrise acum, toate aceste rânduri, habar aş mai fi avut că le-am scris eu. Sunt momente în care doamna preoteasă îmi reciteşte poeme de-ale mele, rânduri, pagini…şi nu mai mi le reamintesc. Le privesc ca şi când ar fi ale altuia. La fel a început să se petreacă şi cu ceea ce am scris la nivel online: le uit ca şi când nu le-aş fi scris niciodată. Le uit definitiv, nu aşa în glumă! Le uit şi mereu sunt azi, în această clipă, unde o iau de fiecare dată de la început. Fiecare clipă e un început care face abstracţie de alte sute de începuturi.

*

Pr. Dorin : Nichita a stat ani întregi cugetând la două versuri eminesciene: la „Unde să găsesc cuvântul ce exprimă adevărul?” şi la: „Nu gândeam să-nvăţ a muri vreodată”. Cadenţele lor interioare le aud tropăind în mintea mea de foarte multe ori. Vin, se insinuează de la sine. Sunt ţipetele fundamentale are omului care caută ultimul fundament, ultima împlinire umană, pe de o parte, dar care constată, în acelaşi timp, că viaţa i se scurge printre degete. Şi se bat cap în cap, în fiinţa lui, căutarea adevărului cu cruzimea clipei morţii, care e un non-sens pentru viaţă, pentru că viaţa minţii nu posedă ideea de…eclipsă totală de existenţă.

Tocmai de aceea Mihai a exprimat o profunzime general umană când a afirmat imposibilitatea de a gândi moartea ca moarte a ta. Noi suntem atenţi la moarte, la moartea altora din jurul nostru…dar nu ne putem intui propria moarte. Una e să îţi imaginezi cum ar fi să mori…şi alta e să presimţi moartea sau să o trăieşti la propriu şi să te reîntorci apoi  în trup.

Cel mai bine vorbesc despre moarte oamenii care s-au întors dintr-o moarte clinică sau care au trăit o experienţă extatică, pentru că, cu aceştia, s-a petrecut depăşirea reală, în fapt… a vieţii de acum  şi a morţii, a ceea ce înseamnă moarte.  Acest rapt, această ruptură de o viaţă trăită liniar, în care moartea e o realitate numai pipăibilă cu mintea sau un obiect al înţelegerii ne face să înţelegem ce nu ştie omul care nu…simte moartea în fiinţa lui.

*

NS. A avea suflet înseamnă a fi poet. [ A avea sensibilitate poetică, a simţi cu toată fiinţa ta realitatea din interiorul şi din afara ta înseamnă să ai puterea necesară de a scrie poezie definitorie.]

*

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: