ai-ochii-dulci1

Nichita Stănescu şi Dorin Streinu

22. 03. 1996

***

NS: Poezia nu va pieri niciodată atât timp cât vor fi oameni. Oamenii cu suflet viu au nevoie de sufletul scris, sufletul tulbure are nevoie de sufletul limpede, întocmai cum focul şi gheaţa stau îmbrăţişate de-a pururi.

*

Idem: Întâmplările propriu-zise nu revin niciodată la fel./ Adevăratele amintiri sunt cele ale formaţiei [formării n.n.] unei conştiinţe./ Decursul vieţii unui om care are chemarea poeziei este neobişnuit de interesant  pentru că, mai mult sau mai puţin, el rezumă decursul altor existenţe, fiecare dintre aceste existenţe având, bineînţeles, ca trăsătură de conştiinţă, sentimentul alături de idee. /

*

Idem: Sunt poeţi care au talent ca un datus nascendi iar cei care fac un exces de talent se ratează de la o mare misiune. [ Nu-mi pot da seama ce a vrut Nichita să spună prin exces de talent la un poet, când el însuşi făcea excese de acest tip în mod curent. Să nu fie prea manieraţi? Să nu fie fixişti în ceea ce priveşte maniera lor poetică ?].

*

Idem: Poezia argotică [ care i s-a publicat în anii 90, post mortem n.n.]  a fost pentru mine prima mască. / În viaţă nu m-am speriat decât de viaţa prea iute şi prea violentă. [ Eu am avut mereu impresia că Nichita a trăit numai la incandescenţe mari. Însă, s-ar părea, că îi era frică şi de incandescenţe şi mai mari în viaţa lui.] /

*

Idem: Singurătatea este o voluptate, dacă este o singurătate a gândirii.

*

DS: Singurătatea de care vorbeşte Nichita aici e una pentru scris…nu pentru trăit. Lui nu îi plăceau singurătăţile pustiitor de singure, pentru că era ultrasociabil. Da, singurătatea pentru meditaţie, pentru regăsirea de sine…e aerul poetului. Nu însă şi singurătatea în care nu te doreşte şi nu te caută nimeni. Era exasperat de singurătatea aceasta din urmă.

*

NS: Nu se poate gândi decât într-un loc auster. / Viaţa mea a fost o dezinformare perpetuă. / Despre femeie gândesc o imagine văzută prin ceaţă. / Confesiunea îmi apare a fi o pauză de respiro între două acţiuni de gândire./

*

DS: Ce spune Nichita în ultima frază pe care mi-am notat-o e o cheie iermineutică a fiecărei poezii a lui. În sensul că, între multe metafore, el are două, trei, una, mai multe idei cheie, confesive, despre sine. Mi-am dat seama de acest lucru din prima, de când i-am cunoscut poezia…şi el îmi confirmă acest lucru tocmai prin această frază, aruncată ca un pai într-o grămadă.

Nichita a fost foarte serios cu adevărul său. El s-a confesat masiv, lucru pe care îl fac şi eu în poezia mea, la tot pasul. Spun adevăruri care nu sunt credibile, pentru că nu sunt luate în serios de prea mulţi. Cei care sunt atenţi la fiecare frază a lui sau a  mea vor găsi multe pasaje confesive, multe metafore confesive, multe rânduri impudic de adevărate.

Poate că asta numea Nichita ratare: să faci poezie numai din metafore, din sclipiciuri şi să nu te tranşezi, în mod dureros, în cuvinte. Dacă scrii eşti vulnerabil. Poezia e o mare vulnerabilitate, pentru că toţi îţi pot săruta sufletul cu ură sau cu dragoste. Tocmai de aceea poeţii gigant sunt puţini, pentru că e prea multă suferinţă în aceste confesiuni de mare sinceritate, care sunt tratate cu o indiferenţă lamentabilă.

*

NS: Memoria simplă, melancolică, cea din care nu se poate deduce nimic activ, are un sens metafizic./ Metaforele pentru mine sunt parabole fără înţeles [ Şi pentru mine, multe dintre ele]. /Femeia nu este o prezenţă constantă şi atotcuprinzătoare în spiritul unui bărbat. Ea vine odată cu înserarea gândirii şi dispare odată cu zorii gândirii, când, după cum spune filosoful: Dimineaţa, ideile merg în vârful picioarelor.

*

DS: Am crezut şi cred că cea mai frumoasă metaforă despre femeie a lui Nichita este: „Ea era frumoasă ca umbra unei idei”. Însă nu este o scoatere în evidenţă a femeii…ci a iubirii de odinioară pentru o femeie, din care mai are doar o pată vagă de amintire. Ea e frumoasă ca umbra iubirii ce am avut-o pentru ea. Ea a mai rămas doar o umbră, suavă, ştearsă…din cea pe care am iubit-o. Ea, cea de azi, este umbra iubirii mele pentru ea, cea de atunci.

Cel mai frumos vers al lui Nichita e unul trist. Cel mai frumos vers al meu este unul foarte pozitiv, pentru că „Gândul tău e un sărut de femeie frumoasă”. Şi femeie frumoasă nu înseamnă aici femeie sexy, ci femeia deplină, femeia frumoasă în fiinţa ei, pe care eu o văd foarte frumoasă, pentru că o cunosc profund şi pentru că o iubesc şi  mă iubeşte.

El vorbeşte despre ea, eu despre el. Şi am schimbat planurile pentru ca metafora mea să fie o caracterizare a bărbatului în raport cu femeia, invers decât la el, care vedea pe femeie în raport cu bărbatul.

*

NS. Orice metaforă e o revelaţie.

*

DS: Subscriu la rândul de deasupra. Nichita se referea la metafora înţeleasă care te luminează. Misterul dezvăluit. O metaforă înţeleasă e o victorie. Pentru el, o victorie, era şi orice carte terminată. Dar şi pentru mine. Când pui punct unei cărţi, punctul final, când o vezi terminată…atunci cartea te lasă în pace. Până atunci te-a bântuit, te-a făcut să cugeţi la ea, să o fasonezi tot timpul, să o contempli…Dar când i-ai pus punct e ca şi când ai murit pentru ea şi ea pentru tine, devenind o realitate cu propria ei traiectorie.

*

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: