Predica duminicii a 24-a după Rusalii [Lc. 8, 41-56; audio; 2008]
[viddler id=493c4a17&w=437&h=370]
Pr. Dorin
Zi: 6 noiembrie 2008
Între naştere şi renaştere
Omul nu se naşte numai o dată pe acest pământ, ci de mai multe ori. O dată se naşte în pântecele mamei, când este conceput şi vine întru fiinţă, a doua oară se naşte din pântecele mamei şi vede lumina soarelui şi lumea care îl înconjoară, a treia oară se naşte pentru veşnicie şi pentru Împărăţia Cerului, din pântecele Sfântului Botez. Apoi se naşte de fiecare dată când se întoarce la pocăinţă, când iese din nefiinţa şi din moartea veşnică a păcatului. În fine, când moare şi părăseşte acest trup, se naşte iarăşi într-o altă lume, diferită de cea pe care a cunoscut-o aici, doar dacă nu cumva a văzut dinainte, în extaze duhovniceşti, profilul vieţii veşnice spre care merge.
În funcţie de firea şi de faptele fiecăruia, un om se poate naşte de câteva ori în viaţă, de câteva zeci de ori, de câteva sute de ori sau de multe nenumărate ori. Unii cad o dată şi se pocăiesc toată viaţa, alţii cad în fiecare zi şi se pocăiesc pe cât pot, alţii cad toată viaţa şi îşi revin şi renasc spre sfârşitul vieţii sau nu îşi mai revin deloc din înşelarea demonică.
Baia de lumină a naşterii celei fericite e mereu lângă noi şi ne aşteaptă să ne spele întunericul minţii şi al inimii. Întotdeauna suntem vecini cu râul sau cu marea de har care aşteaptă, dacă dorim, să ne renască din adâncul păcatelor şi al ideilor false. Şi deşi suntem ca o umbră a morţii, deşi stăm ca un om care moare de sete şi nu vede apa de lângă el, totuşi, lumina nu e numai lângă noi, ci şi în noi. Trebuie doar să nu fim ca şi când nu i-am auzi deloc susurul, şoapta dulce maternă, ca şi când nu i-am simţi prezenţa.
Harul dumnezeiesc e o maică ce ne-a purtat şi ne poartă mereu în pântecele sale. Fiecare bucurie sau liniştire din viaţa noastră e adierea lină a degetelor sale pe fruntea noastră înfierbântată. Cei care conştientizează acest lucru ştiu că nu folosesc nicio metaforă, că atingerea iubirii dumnezeieşti e mai proeminentă decât palparea materiei sau a sentimentelor omeneşti.
Viaţa noastră nu se duce între naştere şi moarte, ci între naştere şi renaştere. Viaţa noastră are nevoie de multiple renaşteri, de renaşteri cotidiene, de renaştere în fiecare minut şi în fiecare clipă, de conştientizarea tensiunii de a te afla între naştere pentru veşnicie şi moarte pentru veşnicie. Pentru că şi Iadul e o veşnică naştere, dar o veşnică naştere întru moarte, întru suferinţă necurmată.
Odinioară în viaţa noastră, arta ne învăţa că nemurirea noastră stă în naşterea unor capodopere. Însă arta şi cultura, despărţite de Biserică, se gândesc numai la chipul acestei lumi, care este însă şi el perisabil, la fel ca şi omul pe acest pământ. Cultura română veche, pe filieră patristică, repetă până la exasperare că totul este deşertăciune a deşertăciunilor, că inclusiv magnificele candelabre ale cerului (soarele, luna şi stelele) vor arde laolaltă cu acest pământ, cu oceanele lui şi cu toată frumuseţea lor. Şi omul va sta gol înaintea lui Dumnezeu la Judecată, numai cu faptele sale.
Şi dacă n-a fost un artist al virtuţii, un scriitor, un pictor şi un sculptor, un arhitect al sinelui său, operele sale de artă, care sunt pământ şi materie ce nu intră în veşnicie, nu îl vor ajuta să renască. Frumuseţea care nu te renaşte, pe tine şi pe alţii, e spoială zadarnică, e orgoliu şi infatuare. Însă înţelepciunea ortodoxă e abisal de adâncă şi puţini ajung la izvorul ei cu găleata minţii lor. Uneori însă, stăm cu apa chiar lângă noi şi nu ne dăm seama să întindem căuşul palmei şi să bem.
Psa. Gianina Picioruş
Despre ură şi resentimente
De ce nu scriu oamenii pe bloguri lucruri serioase? Pentru că nu consideră că semenii lor, din ziua de astăzi, merită ceva mai mult, şi anume un efort deosebit din partea lor. Pentru că au un dispreţ desăvârşit pentru ceilalţi oameni, chiar dacă nu îl exprimă.
*
Oamenii care Îl urăsc pe Dumnezeu sunt aceia care nu ştiu să găsească nicio ieşire din suferinţa lor. Sunt persoane profund nemulţumite de unul sau mai multe lucruri: de cine sunt, de ceea ce fac toată ziua, de locul unde s-au născut, de părinţii, soţul/soţia, copiii şi familia pe care o au, de viaţa lor, de facultatea pe care au/n-au făcut-o şi de serviciul pe care îl au sau nu îl au, de colegii de muncă, de oamenii care îi înconjoară, de felul cum arată, de ţara în care trăiesc…
Una dintre acestea sau mai multe sau toate la un loc constituie motivul unei dureri care îi ţine închişi ca într-o cuşcă şi îi face să se simtă exasperaţi că nu pot evada în niciun fel. Ei ar dori să evadeze din această realitate, să o desfiinţeze şi să o înlocuiască cu ceva…nedefinit, cu o altă existenţă pe care o conturează numai parţial, dar care şi-ar avea, la rândul său, neajunsurile ei.
Singura ieşire, singurul mod de evadare e credinţa în dreptatea lui Dumnezeu şi în pedgogia Lui cu omenii, dar ei n-o pot lua în considerare, pentru că sunt prea preocupaţi să-L urască pe acest Dumnezeu şi să-L facă responsabil pentru suferinţele lor, pe care le resimt ca insuportabile.
Sunt persoane care strâng durerea în ele însele la nesfârşit, nemulţumirea, dar fără să caute sau să vadă nicio finalitate pozitivă, nici cea mai mică, în această chinuire. Nu pot să observe nicio urmă de bine pedagogic, măcar în perspectiva unui viitor apropiat, dacă nu în veşnicie. Şi nu numai că nu văd niciun sens în suferinţă, dar pe deasupra colectează în ei înşişi o ură colosală, o ură de Dumnezeu şi de oameni pe care amabilitatea socială nu o poate disimula întotdeauna, chiar dacă ei încearcă să-şi camufleze asperităţile sentimentale.
În lumea în care trăim noi astăzi, însă, adeseori nici nu se mai încearcă disimularea resentimntului, a enervării şi revoltei interioare, ci ele sunt proiectate, cu din ce în ce mai multă ostentaţie, asupra celor pe care oamenii şi-i subordonează în mod mental, sub multiple aspecte (reale sau fictive), şi pe care îşi propun să se răzbune ca să simtă o satisfacţie şi o eliberare, din chingile umilirii şi ale nemulţumirii de sine.
Debuşeurile artificiale pe care le oferă propaganda comercială, prin care devii specială dacă foloseşti rimelul sau vopseaua de păr nu ştiu care sau arăţi impecabil dacă ai pantofii lustruiţi, nu ţin de foame. Adică, nu adapă foamea reală a spiritului de libertate interioară, nu te împacă cu tine însuţi, cu cine eşti, cu felul cum te simţi în sufletul tău. Artefactele sau accesoriile moderne te lasă acelaşi om însingurat, chinuit de suferinţe nevindecate, pentru că acelea nu vindecă plăgile interioare şi nu pot să cosmetizeze estetica spiritului omenesc.
Ridurile interioare se şterg prin rugăciune şi linişte sufletească, prin potolirea patimilor, prin apetenţa spre asceză şi calmarea agitaţiei poftelor care te asaltează. Acesta este singurul mod de liniştire, singurul nurofen pentru tortura suferinţelor cotidiene.
Există oameni pe care suferinţa grea şi multă îi doboară, îi nimiceşte şi alţii pe care multiplele suferinţe nu îi ucid, dar îi fac un ghem de ură şi de resentimente – ceea ce e tot o ucidere, spirituală, lentă şi chiar mai dureroasă decât prima. Întâlnirea cu ei e ca întâlnirea cu o lamă de cuţin, gata să acţioneze. Când vezi asemenea oameni trebuie să te rogi pentru ei, să te linişteşti tu şi să te rogi pentru ei, pentru că au nevoie, de fiecare dată când îi vezi sau îţi aminteşti de ei.
*
Scriem pe blog pentru că ştim că există semeni care au nevoie de o vorbă bună, de ceva mai mult decât glume, bârfe şi cancanuri, de o încurajare sau de o înţelepţire într-un anumit sens. Scriem pentru că noi ne-am bucurat de cei de la care am primit mângâiere şi înţelepţire. Ştim că şi noi, dacă putem oferi un răspuns, e bine să-l dăruim celor care sunt îndureraţi că nu îl află. Luminarea unei înţelegeri e un prag spre mai multă lumină, iar pragurile trebuie construite.
Psa. Gianina Picioruş