nastere

renastere

Omul nu se naşte numai o dată pe acest pământ, ci de mai multe ori. O dată se naşte în pântecele mamei, când este conceput şi vine întru fiinţă, a doua oară se naşte din pântecele mamei şi vede lumina soarelui şi lumea care îl înconjoară, a treia oară se naşte pentru veşnicie şi pentru Împărăţia Cerului, din pântecele Sfântului Botez. Apoi se naşte de fiecare dată când se întoarce la pocăinţă, când iese din nefiinţa şi din moartea veşnică a păcatului. În fine, când moare şi părăseşte acest trup, se naşte iarăşi într-o altă lume, diferită de cea pe care a cunoscut-o aici, doar dacă nu cumva a văzut dinainte, în extaze duhovniceşti, profilul vieţii veşnice spre care merge.

În funcţie de firea şi de faptele fiecăruia, un om se poate naşte de câteva ori în viaţă, de câteva zeci de ori, de câteva sute de ori sau de multe nenumărate ori. Unii cad o dată şi se pocăiesc toată viaţa, alţii cad în fiecare zi şi se pocăiesc pe cât pot, alţii cad toată viaţa şi îşi revin şi renasc spre sfârşitul vieţii sau nu îşi mai revin deloc din înşelarea demonică.

Baia de lumină a naşterii celei fericite e mereu lângă noi şi ne aşteaptă să ne spele întunericul minţii şi al inimii. Întotdeauna suntem vecini cu râul sau cu marea de har care aşteaptă, dacă dorim, să ne renască din adâncul păcatelor şi al ideilor false. Şi deşi suntem ca o umbră a morţii, deşi stăm ca un om care moare de sete şi nu vede apa de lângă el, totuşi, lumina nu e numai lângă noi, ci şi în noi. Trebuie doar să nu fim ca şi când nu i-am auzi deloc susurul, şoapta dulce maternă, ca şi când nu i-am simţi prezenţa.

Harul dumnezeiesc e o maică ce ne-a purtat şi ne poartă mereu în pântecele sale. Fiecare bucurie sau liniştire din viaţa noastră e adierea lină a degetelor sale pe fruntea noastră înfierbântată. Cei care conştientizează acest lucru ştiu că nu folosesc nicio metaforă, că atingerea iubirii dumnezeieşti e mai proeminentă decât palparea materiei sau a sentimentelor omeneşti.

Viaţa noastră nu se duce între naştere şi moarte, ci între naştere şi renaştere. Viaţa noastră are nevoie de multiple renaşteri, de renaşteri cotidiene, de renaştere în fiecare minut şi în fiecare clipă, de conştientizarea tensiunii de a te afla între naştere pentru veşnicie şi moarte pentru veşnicie. Pentru că şi Iadul e o veşnică naştere, dar o veşnică naştere întru moarte, întru suferinţă necurmată.

Odinioară în viaţa noastră, arta ne învăţa că nemurirea noastră stă în naşterea unor capodopere. Însă arta şi cultura, despărţite de Biserică, se gândesc numai la chipul acestei lumi, care este însă şi el perisabil, la fel ca şi omul pe acest pământ. Cultura română veche, pe filieră patristică, repetă până la exasperare că totul este deşertăciune a deşertăciunilor, că inclusiv magnificele candelabre ale cerului (soarele, luna şi stelele) vor arde laolaltă cu acest pământ, cu oceanele lui şi cu toată frumuseţea lor. Şi omul va sta gol înaintea lui Dumnezeu la Judecată, numai cu faptele sale.

Şi dacă n-a fost un artist al virtuţii, un scriitor, un pictor şi un sculptor, un arhitect al sinelui său, operele sale de artă, care sunt pământ şi materie ce nu intră în veşnicie, nu îl vor ajuta să renască. Frumuseţea care nu te renaşte, pe tine şi pe alţii, e spoială zadarnică, e orgoliu şi infatuare. Însă înţelepciunea ortodoxă e abisal de adâncă şi puţini ajung la izvorul ei cu găleata minţii lor. Uneori însă, stăm cu apa chiar lângă noi şi nu ne dăm seama să întindem căuşul palmei şi să bem.

Psa. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: