albul-pur

Ortodoxia este cea care a creat, în cultura română, prima idee sau concepţie despre literatură. Viziunea primară asupra literaturii este una eminamente ortodoxă. Primii noştri scriitori şi poeţi (preromantici şi romantici) nu cunosc sentimente adverse faţă de religie sau faţă de interconexiunea dintre credinţa lor religioasă şi literatură, nu dau senzaţia unei discrepanţe sau disocieri între viziunea ortodoxă asupra lumii şi a existenţei şi nevoia de a crea o literatură naţională. Dimpotrivă, ei asociază ortodoxia constitutivă fiinţei şi viziunii lor cu imperativul literar.

Pentru începuturile literaturii române, este caracteristică atenuarea distanţei dintre poezie şi proză sau, mai bine zis, lipsa unei delimitări categorice între cele două. Avem o proză cu accentuări lirice sau solemne şi o poezie cu inserţie narativă. Mai mult decât atât, tradiţia acestei confuzii a genurilor se păstrează până târziu, ca dovadă proza lirică a lui Mihail Sadoveanu, dar şi poezia narativă a lui Tudor Arghezi, Ion Barbu, revitalizarea ei prin cercul literar de la Sibiu, etc.

Însă acesta este un reflex al literaturii vechi ortodoxe, din care fragmente dar şi pagini întregi, atât din literatura religioasă, dar chiar şi din cea istoriografică, se pretează reconfigurării lor sub formă de versuri, datorită ritmului interior şi a lirismului profund, fără a mai lua în seamă şi rima internă, aleatorie sau nu. Proza lirică şi poezia narativă, cultivate până târziu, atestă existenţa unor forme şi a unei viziuni tradiţionale asupra literaturii.

Aşadar, Ortodoxia este cea care a impus formula literară şi norma morală în literatura română pentru multă vreme şi continuă să o impună în operele unor scriitori foarte importanţi chiar în perioada modernă şi postmodernă a istoriei noastre, cu toate că acest lucru a fost şi este trecut cu vederea de majoritatea criticilor.

Literatura este însă percepută, în începuturile sale, în secolul al XIX-lea, ca un instrument epocal, ca o paradigmă a dezvoltării cultural-spirituale a poporului, specifică epocii. Marile minţi cărturare ale neamului nu sesizează în literatură decât un instrument al vremii, necesar pentru emancipare şi evoluţie. De aceea nici nu apare vreun conflict între literatură şi Ortodoxie. Nici nu se pune problema disocierii între cele două. Ortodoxia este intrinsecă fiinţei neamului şi literatura lui o ilustrează.

Mai bine zis, acest conflict nu va apărea niciodată în literatura română, decât la nivel individual, în perioada modernă. Conflictul va fi identificat însă, în mod artificial, de către unii dintre criticii literari, în frunte cu E. Lovinescu, în perioada interbelică, urmând ca în vremea comunismului, libertatea de a minţi să determine o avalanşă de mistificări.

Ortodoxia însă continuă să îşi revendice literatura şi cultura română, atâta timp cât marea majoritate a artiştilor sunt fundamentaţi sau profund influenţaţi de viziunea ei. Cu precădere marii artişti şi scriitori au tangenţe profunde cu Ortodoxia, neechivoce.

În literatura română nu s-a născut încă nici un scriitor mare sau genial care să manifeste o ruptură dramatică şi indiscutabilă cu Ortodoxia. Dimpotrivă, tendinţele nihilist-profanatoare sunt de obicei apanajul unor scriitori mai puţin însemnaţi sau minori. Aserţiunea noastră este valabilă în proporţie covârşitoare mai ales în poezie. În proză proporţiile sunt mai echilibrate, între scriitorii care exhibă o viziune arhaică, tradiţională asupra lumii şi cei care manifestă indiferentism religios, în timp ce firile poetice sunt cu preponderenţă fidele Ortodoxiei, mai ales poeţii pe care studiile de literatură îi consideră geniali.

Se continuă – aici.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: