Zi: 15 noiembrie 2008

Lamentaţii telefonarde

One comment

sa-imi-dai-un-telefon

1

De vreo câteva ori în săptămâna asta, când am vrut să formulez ideea… de invitaţie, mi-a venit în cap sugestie…şi nu: propunere. Mi-aţi sugerat să vă sun… Mi-aţi insinuat ideea că trebuie să vă sun azi. Azi trebuia să sun şi azi am sunat. Când suni, trebuie să fii azi.

2

Orice telefon este o emoţie. Când dai şi când primeşti telefoane…aştepţi cu emoţie, pentru că nu ştii ce veşti aduce neprevăzutul ridicării receptorului sau al atingerii unei taste. Te precipiţi, aştepţi, chemi ideile să îţi inunde amintirile, vizualizezi chipuri…

3

Glasul se alătură unui potenţial chip. Dacă nu poţi vizualiza potenţialul glas, adică chipul glasului din telefon  nu ştii cum să-ţi formulezi propoziţiile. Cine este cel de la telefon? Ce relaţii are cu mine? Cine vrea să fie în relaţie cu mine? Pentru cât timp vrea să fie în relaţie cu mine?

4

Suspansul ţârâitului telefonard mă agită mereu. Probabil mâine vom avea capacitatea să ni se indice cine este cel care vrea să ne vorbească şi să îi vedem faţa la modul abisal. Poate chiar să îi preştim intenţiile. Iconul de la messenger e mai aproape de ceea ce vreau să fie telefonul: o interfaţă a convorbitorului. Sunt privat de faţa lui şi nu mă pot raporta corect la el, la cel care mă sună.

5

Însă telefonul mi-a dăruit minute, chiar ore de intimitate, de confesiuni plenare, în care am plonjat în mine însumi, ca să îl găsesc pe celălalt. Când vorbeşti intim cu un altul începi să îl vezi în tine. A vorbi intim cu altul înseamnă adevărat, corect, profund, fără subterfugii, ziditor pentru amândoi. Şi de ce apare în…mine? Ca să compenseze ceea ce nu văd. Îl văd în mine, într-o formă a iubirii şi a sincerităţii sau …după cum iubirea ştie să vadă…sau credinţa să înţeleagă pe un altul.

6

A murit…e cel mai dur la telefon. Şi mă tem să aud acest cuvânt simplu dar… devastator ca un obuz. Cuvintele de acest fel, în momente neaşteptate, te blochează. Infirmităţile minţii pornesc din aceste momente de repliere interioară. Ai fost nevoit să te ascunzi. Ţi-a fost teamă. Şi, tocmai în teamă te-ai ascuns de…ceea ce îţi era teamă…şi ai fost învins, în definitiv, de propria ta putere de apărare de cataclisme. Fuga de veştile urâte e un pas spre retardare emoţională. Prea plinul veştilor frumoase este un pas…spre infarct. Numai că frica şi bucuria nu vin defalcat ci la pachet de cele mai multe ori.

7

Te-am sunat ca să nu vorbim.

Te-am sunat ca să tăcem: tu,

ca un fir întrerupt de întrebare …

eu: ca un neîndemânatic al optimismului.

Ce şansă avem să nu ne înţelegem?

Dacă eu tac…auzi ce miros urât au

cuvintele meschine dintre noi?

Cuvintele, chiar şi tăcute sunt…tari.

Cuvintele, chiar şi când sunt prudente…ard.

Cred că te pot arde cuvintele

care sunt spuse fără zgomot

dar cu dulceaţă de iritare.

Poţi să îmi spui…

că şi aşa nu aud decât ultrasunete.

8

Vorbeşti în şoaptă la telefon. Telefonul te învaţă să fii tăcut când vorbeşti. Câd ţipi la telefon atunci înseamnă că discuţia, din privată, cum era, a ajuns publică, deşi voi aţi rămas tot doi. De unde nevoia de ţipăt atunci când cuvintele ar fi de ajuns? Ce adaugă cuvintelor ţipătul: forţă sau expresivitate? Poţi suporta însă un telefon în care se ţipă ca pe stadion?

9

Mi-am schimbat telefonul…dar vorbeşti la fel la telefon. Telefonul se poate schimba, dar caracterul se poate schimba? Nu pot să înţeleg de ce poţi da un telefon cuiva, numai pentru ca să te enervezi şi mai mult.

10

Prefer camera web telefonului. Telefonul a murit sau e pe moarte. Telefonul are nevoie de imagine, de atingere, de detalii ca să supravieţuiască. 3D-ul, hologramele, viitorul comunicării holistice ne desfiinţează şi mai mult perspectiva vecinătăţii pentru că desfiinţează depărtarea.

Depărtarea devine istorie dacă învăţăm duhul adevăratei comunicări duhovniceşti. Acum suntem mai aproape ca niciodată unii de alţii…numai că nu am învăţat alfabetul comunicării.

Trudim din greu la întrebarea: e mai bine să fim singuri şi proşti… sau comunicativi prin iubire? Unii îşi spun, din păcate, că nu se pot bucura…pentru că le e frică să nu fie prea fericiţi. E şi asta o dramă: să îţi refuzi bucuria de a fi foarte bucuros.

Pr. Dorin

Crin Antonescu: un om al maturităţii politice

Leave a comment

crin-si-fiica-sa

interviu-cu-crin-antonescu

↑↑↑

Preluare de la Victor Ciutacu.

***

Cu o săptămână de zile în urmă, o domnişoară atentă şi sensibilă, m-a solicitat pentru un sondaj de opinie, şi, printre multe alte întrebări, mi-a cerut să dau nume de politicieni în care am încredere şi să şi motivez pentru ce fac acest lucru. La primirea întrebării am avut doar două nume pe limbă: Sorin Oprescu şi Crin Antonescu. Şi, pe amândoi i-am crezut şi îi cred capabili să mă reprezinte, pentru că mi-au câştigat încrederea ca persoane…şi nu pentru coloratura lor politică.

Pe Prof. Dr. Sorin Oprescu l-am cunoscut prin intermedierea televizorului. Pe Prof. George Crin Laurenţiu Antonescu l-am cunoscut prin prisma vecinătăţii. Însă nu mi-am exprimat niciodată admiraţia pentru dumnealui, ci raporturile dintre noi au rămas la stadiul de saluturi amiabile, de vecinătate. Pentru că nu am obiceiul  de a mă autopropune [şi cu acest obicei am pierdut multe în viaţă!] nu am îndrăznit niciodată să îmi exprim nici admiraţia dar nici compasiunea, atunci, când am aflat, că soţia sa…se sinucisese.

Însă am făcut rugăciune de pomenire pentru dumneaei, când am văzut că într-o sâmbătă dimineaţa,  domnul deputat, cu un grup de 5-6 persoane apropiate, plecau spre Biserică pentru a-i face pomenirea de 9 zile…şi, când ne-am întâlnit pe stradă sau în faţa blocului, i-am arătat prin faţa mea că sunt aproape de dumnealui, că ştiu ce s-a întâmplat şi că regret acest lucru.

Şi cred că a înţeles mesajul meu…şi a zâmbit dureros. Altădată, întâlnindu-ne inopinat, acest lucru s-a  repetat şi amândoi ne bucurăm să ne arătăm respectul reciproc.

Însă cu fiica dumnealui şi cu bunica [ nu ştiu dacă e mama sa sau soacra sa] ne întâlnim adesea, trecem unii pe lângă alţii, ne întâlnim la cumpărături sau în parc şi văd în mod constant modul cum bunica încearcă să fie şi o bună mamă pentru nepoata ei. Iar nepoata este de o delicateţe rară, ascultătoare, cu o graţie aparte când se joacă şi poetică în fiinţa ei, pentru că se vede că suferă, dar în acelaşi timp trăieşte bucuriile unei copilării stinghere, de apartament bucureştean.

Interviul pe care l-a postat Victor Ciutacu astăzi m-a făcut să fiu confesiv şi să spun aceste lucruri şi nu îmi pare rău. E plăcut şi reconfortant să scrii despre oameni pe care îi stimezi şi îi iubeşti, care îţi sunt dragi  în mod dezinteresat.

Da, Crin Antonescu e un om al delicateţii şi al bunului simţ, care trăieşte potrivit demnităţii sale dar care nu abuză de ea. Trăieşte la modul comun şi nu uită cine este. Adică poziţia sa socială nu i-a erodat principialitatea şi tocmai acest lucru e cel mai stimabil pentru mine.

Cred că Prof. Crin Antonescu m-a învăţat că politica poate avea şi delicateţe şi că zâmbetul lucid e un mod prin care poţi descreţi frunţi reci, necomunicative. Şi asta, pentru că omul văzut la televizor s-a îmbinat în mintea mea cu omul întâlnit pe stradă şi tocmai de aceea am vorbit de o principialitate continuă în viaţa sa.

Acesta nu e un mesaj electoral! Dar este, cu siguranţă, o mărturie despre un om care şi-a căpătat o maturitate politică şi umană de care avem nevoie.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş