17 noiembrie, 2008 – Teologie pentru azi

***

03. 08. 1996

Dorin Streinu: Pe mine mă încremeneşte interior tristeţea, groaznica singurătate, singurătatea când abisală, când solemnă a muzicii lui Beethoven. Beethoven e un şuvoi de muzică, e o muzică care trece dincolo de orice ureche, e un uragan de sentimente.

Nu cred că a scris muzică ci a scris zgomote ale inimii, răcnete insuportabile pentru oameni fără experienţa durerii crâncene, un ţipăt atât de înalt în esenţa sa, încât nu poate fi receptat decât ca o muzică funebră sau, cu îngăduinţă, ca o muzică posomorâtă până la sublim.

Pe Beethoven nu poţi să îl asculţi, ci pe el îl plângi ascultându-l şi ascultându-ţi totodată tristeţea ta ţipând în tristeţea lui!

Beethoven: „Muzica trebuie să fie scânteia ce aprinde focul spiritului omenesc”. [Cred că e o autocaracterizare a muzicii sale, una dintre cele mai acurate.]

Se naşte la 16 decembrie 1770 la Bonn, în Germania. E de origine flamandă. Are o copilărie aspră, lipsită de căldura unei familii, de care Mozart, mai fericit decât el, a avut parte. Începând de la vârsta de 4 ani a fost obligat să cânte de către tatăl său la clavecin şi vioară.

La 11 ani cânta în orchestra unui teatru. La 13 ani era organist. La 17 ani devine cap de familie.

Beethoven: „Arta mea trebuie să se străduiască să îmbunătăţească soarta celor sărmani”. [Un geniu al nobleţii pentru cei de-o categorie cu el. Dacă arta nu este o sublimă dăruire faţă de oamenii, care să-i înnobileze, ea nu e decât o fugă disperată după dezumanizarea ta.]

Între 1796-1800 asurzeşte în mod treptat. Acest lucru i-a amărât teribil viaţa. Zi şi noapte îi ţiuiau urechile. Avea mari dureri de pântece care îl istoveau. Din cauza efortului excesiv pe care îl presupunea muzica sa [trecea rapid de la exaltare la surmenaj cerebral] s-a produs inflamarea urechii interne şi a centrilor auditivi.

Beethoven: ” Dacă e cu putinţă, vreau să ţin piept destinului; sunt însă clipe de viaţă când mă simt cea mai becisnică făptură a lui Dumnezeu…Resemnare! Ce trist subterfugiu! şi totuşi, ultimul ce-mi mai rămâne!”.

Dorin Streinu: Beethoven mergea pe ideea artei turburare, a artei care să te tulbure profund. Avea o pasiune curată pentru femeie, pasiunea care nu avea nimic în comun cu plăcerea. Dragostea era pentru el ceva sfânt.

Nu a putut să îi ierte lui Mozart faptul că scrisese un Don Juan, lucru care pentru el era o pângărire a geniului lui Mozart.

Beethoven, adesea, se îndrăgostea nebuneşte. Mereu urzea visuri de fericire, care se risipeau, din păcate, tot la fel de repede. Suferea enorm din cauza dragostei neîmplinite.

În aceste treceri bruşte de la dragoste la răzvrătire orgolioasă trebuie căutat cel mai fecund izvor de inspiraţie al lui Beethoven, până la vârsta când temperamentul său înfocat s-a domolit, cufundându-se , deodată, într-o resemnare plină de melancolie.

Iubitei sale, Giulietta Guiccicardi, i-a dedicat sonata lunii, opus 27, scrisă în 1802.

Îl citeşte cu preferinţă pe Plutarh. În mai 1806 se va logodi cu Therese von Brunswick.

Dorin Streinu: Idealul lui Beethoven a fost Shakespeare. Beethoven a fost din tinereţe miop. A dorit să împace geniul său cu formele muzicale transmise de către predecesorii săi şi cred că a reuşit de minune, însă, în acelaşi timp, le-a depăşit cu mult. Eu cred că este un Shakespeare al muzicii care nu poate fi rivalizat de nimeni până la această dată.

Acelaşi spirit conciliant, rod al dragostei, se vădea şi în purtarea sa.

Beethoven: „Sărmane Beethoven, pentru tine nu există fericire pe lumea asta. Numai pe tărâmul idealului, numai acolo îţi vei găsi prieteni”. [Nu şi-a găsit prieteni pentru că era prea profund şi prea sensibil la mârlănie, la nesimţire, la impudoare. Reacţiona instinctiv la tot ceea ce îl vexa, ceea ce înseamnă un mare simţ al naturaleţei, al nesuportării sentimentelor contrafăcute.]

Idem: „Singurul izvor de fericire pentru tine este arta. O, Doamne, dă-mi puterea ca să mă pot birui!”.

Idem: „Singurul indiciu de superioritate pentru mine este bunătatea”. Scria acest lucru pe 17 iulie 1812 şi e un mare adevăr. Numai un om bun este un om autentic. Numai un om generos este un om care merită preţuit, pentru că acela ştie să îi preţuie pe alţii.

Idem: „Inima este pârghia a tot ce e măreţ” / „Poeziile lui Goethe mă fac fericit.” / „Goethe şi Schiller sunt poeţii mei preferaţi, împreună cu Ossian şi Homer„.

Idem: „Sunt ca Bachus care stoarce din strugure minunata licoare hărăzită oamenilor. Eu sunt cel care le-am dat oamenilor putinţa să cunoască divina frenezie a spiritului.” [ Beethoven ştia cine este. Ştia ce face. Şi are dreptate când spune acest lucru.]

Idem: ” Stăpânirea mea e în văzduh” [ În sensul că el stăpâneşte notele muzicale, melodia, care nu se vede nicăieri, ci apare numai în văzduhul minţii lui…apoi în aerul din jur.] / „Nu am prieteni, sunt singur pe lume”. O notă din 1816. Asurzise cu desăvârşire.

Începând cu toamna lui 1815 nu mai are legături cu nimeni decât prin scris. În 1816 are loc o schimbare de stil în muzica lui, pentru că scrie fără să audă. Caietele de conversaţie ale lui Beethoven cuprind peste 11.000 de pagini de manuscris şi se află la Biblioteca imperială din Berlin.

Beethoven: „Nimeni pe lume nu cred să iubească plaiurile ca mine… Un arbore mi-e mai drag decât un om”.

Leşină de emoţie în ziua de 7 mai 1824, când a fost întâmpinat cu 5 reprize de aplauze. Familia imperială era primită într-un loc public numai cu trei rânduri de aplauze. A leşinat…în timp ce publicul plângea la auzul Missei şi a Simfoniei a 9-a. Atunci a simţit că a înfrânt mediocritatea audienţei şi şi-a biruit nefericirea.

Beethoven: „Trebuie să jertfeşti, trebuie necontenit să jertfeşti artei tale toate nimicurile vieţii! O, Dumnezeu mai presus de orice!” [ Pentru mine acesta a fost şi este un dicton de viaţă.]

Cade la boală. Friguri, dureri de stomac… plus 4 intervenţii chirurgicale. Înainte să moară devenise blând de tot şi foarte răbdător.

Beethoven: „Am răbdare şi mă gândesc că orice rău aduce cu el şi un bine”.

Dorin Streinu: Binele aşteptat de către el era „sfârşitul comediei”, cum el însuşi spunea în pragul morţii. Şi-a dat sufletul în toiul unei vijelii, a unei furtuni de zăpadă, în timp ce un trăsnet spinteca văzduhul. Mâna care i-a închis ochii a fost a unui străin, aşa cum trăise şi el de ceva timp. A murit pe 26 martie 1827. Străinul care i-a închis ochii a fost tânărul muzician Anselm Hüttenbrenner.

Beethoven: „O! E atât de frumoasă viaţa; a mea, însă, este pe veci otrăvită”. / „De ce compun? Ceea ce se sălăşluieşte în inima mea trebuie să iasă la lumină; de aceea compun”. [ Asta simt şi eu mereu…]/ „Îndeobşte atunci când compun, chiar dacă e vorba de muzică instrumentală, am totdeauna ansamblul în faţa ochilor”. [ Adică compunea ştiind cărui instrument e o anume arie melodică. Crea particularizat. Crea pentru instrumente clare, precise.]

Idem: „Să compui fără pian e ceva necesar…Încetul cu încetul ia naştere facultatea exprimării exacte a tot ce dorim şi simţim, ceea ce este o necesitate esenţială pentru fiinţele alese”. / „Nu obişnuiesc să-mi retuşez compoziţiile ( odată terminate). Niciodată n-am făcut-o, fiind convins că orice modificare parţială alterează caracterul unei compoziţii”. [ Adevărat…Sau face din acea compoziţie altceva…altceva cu totul nou şi, prima variantă, moare, lăsându-i locul celei de-a doua.]

Idem: „Sunt de acord cu Voltaire când spune că înţepăturile unor musculiţe nu pot stăvili fuga unui aprig armăsar„. [ Se referea la faptul că vorbirile de rău ale unora sau ale altora, invidia altora, piedicile altora, nu pot opri pe un om genial ca să nu-şi scrie opera.] /

Dorin Streinu: Slavă lui Dumnezeu că a fost un Beethoven. Streinu îţi mulţumeşte.

***

Pr. Dorin