Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Teologia compromisului

ca-sa-fii-cu-toti

În termeni strict teologici subiectul nostru de acum se numeşte teologie iconomică. Un corelativ secular al lui iconomic, într-o anume măsură, este compromisul sau concesia. Şi când faci un compromis sau o concesie cuiva atunci cedezi de la tine, laşi de la tine, înmoi rigiditatea principiilor tale…de dragul altora. Iar viaţa ortodoxă şi preoţească mai ales e o viaţă a compromisului continuu de dragul sau din milă pentru oameni. O să înţelegeţi imediat ce vrem să spunem…

Omul de rând nu ştie ce ştie un preot sau un teolog  despre cele ale credinţei şi nici nu ştie să se comporte faţă de Biserică, faţă de viaţa liturgică şi faţă de viaţa duhovnicească ca un teolog. De aceea preotul/ teologul trebuie să lase mereu de la ei, să nu vorbească şi nici să nu se manifeste cu acrivia cu care cred şi se manifestă faţă de ei înşişi. Cu alte cuvinte, preoţii nu cer credincioşilor ceea ce îşi celor lor înşişi şi nici nu le vorbesc la înălţimea în care sunt învăţaţi sau ar dori să vorbească.

Teologii, cu atât mai mult, au un public redus, pentru că, prin specializarea lor, au acces la lucruri de care sunt privaţi ceilalţi. De aceea e foarte greu să găseşti parteneri de dialog pe măsura ta, pe de o parte iar, pe de altă parte, predicile şi dialogurile liturgice se transformă într-o hrană subţire, pentru că credincioşii nu pot să ne urmeze disertaţiile, ori din cauza neexperienţei personale ori din cauza neştiinţei teologice.

Şi astfel comportamentul nostru liturgic, predicile, alocuţiunile noastre sunt cel mai adesea la 10% din nivelul la care am fi capabili să vorbim. Până la 100% e tăcere, prea multă tăcere… Din acest motiv credincioşii îi trag pe preoţi înapoi, la lucruri mici, pentru că nu mulţi sunt cei care se autoînvaţă în ale teologiei. Un credincios autentic nu aşteaptă să găsească în predica preotului abecedarul credinţei, ci lucruri care să îi aprofundeze experienţa. Credinciosul plin de râvna lui Dumnezeu –  cum credem că sunteţi dumneavoastră, care căutaţi în mediul online lucruri care să  vă confirme şi să vă întărească experienţele religioase – citeşte şi aprofundează foarte multe părţi ale credinţei.

Dar acolo unde indolenţa transformă venitul la Biserică într-o nouă modalitate de recreare sau de relaţionare, vocaţia/treaba preoţilor e îngreunată teribil de mult. Avem mulţi spectatori dar prea puţini participanţi la slujbe. Avem şi mai puţin teologi ai credinţei şi ai faptelor. Pe de o parte superstiţia şi ritualismul e în floare iar pe de altă parte dezorganizarea mentală tipic postmodernă şi nihilismul sunt sub superstiţie şi ritualism.

Iar superstiţia şi participarea la slujbe numai sub aspectul punerii unei lumânări sau a înmânării unui pomelnic ne fac cu totul surzi la teologia dialogului dintre altar şi strană, la frumuseţea bulversantă a acestei simplităţi a limbii liturgice. Bineînţeles că asculţi cu atenţie o cântare liturgică dacă e bine cântată şi, mai ales, evlavios cântată. Dar, dacă ai simţul limbii –  şi trebuie să îl ai şi pe cel al dialogului – nu poţi să nu fii atent la o teologie în mişcare, vie, antrenantă, care se rearmonizează pe loc, atunci, la fiecare slujbă.

Sunt conştient, am fost conştient din prima clipă a convertirii mele, de acum vreo 18 ani, că teologia Bisericii e o ştiinţă extrem de grea, cea mai grea şi că pentru ea trebuie o încordare totală. De aceea sufăr enorm când trebuie să repet lucruri mici [ când se fac nunţi, ce se împarte la pomană, ce ţi se întâmplă dacă visezi că zbori etc.] dar nu sunt întrebat despre teologia Sfinţilor, despre lucruri grele, despre lucruri care necesită timp dar şi dăruire. Iar eu ca preot mă simt un om al compromisului continuu, pentru că pentru una sunt creat iar alta mi se cere.

Vocaţia mea e să vorbesc despre teologie, despre viaţa duhovnicească în adâncimile ei, despre Sfinţi,  despre înţelegerea slujbelor, despre istoria preaminunată a Bisericii şi eu sunt rugat să vorbesc cel mai adesea despre mizilicuri teologice de către oameni, pentru că oamenii nu vor lucruri grele ci foarte uşoare…Şi, din acest motiv, una e ceea ce vreau şi scriu eu pentru mine [nu ştiu câţi cititori autentici oi avea vreodată pentru cărţile mele] şi alta e ceea ce spun şi arăt altora.

Şi ştiu, că aici, la nivel online, aduc în atenţia dv. , a multora dintre dv., lucruri prea grele sau exotice din teologia ortodoxă şi din experienţa mea de viaţă. Ştiu că multe lucruri sunt grele şi neînţelese de foarte mulţi. Însă tot la fel sunt pentru mine falsele probleme ale multora. Şi, mai ales, lipsa de probleme de conştiinţă a credincioşilor noştri, bădărănia multora, lipsa de dăruire şi de onestitate.

Şi mă întorc la fondul problemei…Cum să mă comport după cum trebuie, adică acrivic, fără compromis, la spovedanie cu cineva, dacă el nu ştie Crezul, Tatăl nostru, ce e acela canon sau nu a citit nici măcar 10 vieţi de Sfinţi iar din Scriptură nici atât? Ce să mai spui celor care se cunună despre feciorie şi bun simţ, când mireasa e gravidă şi vine să se căsătorească cu sânii jumătate ieşiţi din bustieră? Ce fel de teologie poţi să faci cu oameni care nu sunt alfabetizaţi sau sunt tocsuni, răi, răzbunători, dar vin la Biserică?

Cel mai adesea credincioşii noştri nu se lasă învăţaţi, observaţi, corectaţi. Orice demers coercitiv e considerat frustrant. Dacă suntem prea îngăduitori cu ei…ajungem să ne tragem de şireturi. Dacă suntem prea severi…ajungem să stârnim ura sau frica lor. Iar, echilibrul, nici acela nu e plăcut…pentru că e considerat prea dulceag.

Spaţiul online e o frescă în mic a realităţii eclesiale româneşti. Justiţiarii sunt oamenii care nu au păcate, cei care sunt prudenţi sunt consideraţi reci la suflet sau compromişi. Însă viaţa noastră bisericească este o viaţă a compromisului celor mari cu cei mici, a celor sfinţi cu cei păcătoşi, a celor care ştiu faţă de cei care nu ştiu…pentru că trebuie să îi poarte în spate, să îi suporte şi să le domolească tendinţele extreme. Iar aici, când vorbim de iconomie/compromis vorbim despre ce putem face cu oamenii pe care îi avem şi în mod real, acum şi nu ca la carte sau în mod ideal.

Dacă ne-am comporta ca la carte nu am avea nici preoţi prea mulţi, pentru că toţi avem păcate, nici nu ne-am mai împărtăşi prea mulţi şi nici nu am fi prea mulţi în Biserică. Când se accentuează tendinţile puriste în Biserică, adică justiţiarii care cer desfiinţarea păcătoşilor atunci e semn că a scăzut şi iubirea şi atenţia şi sfinţenia relaţiilor dintre noi. Pentru că teologia compromisului e teologia dragostei, e teologia purtării sarcinii celuilalt, a neştiinţei, a prostiei, a bădărăniei lui…iar, teologia rigorii sau a vieţii aspre, dacă e propovăduită de oameni care nu sunt Sfinţi…devine dictatură.

Principiile iconomiei şi ale acriviei în domeniul canonic sunt atuurile oamenilor duovniceşti, Sfinţi. Nici compromisuri nu poţi face fără duhovnicie şi nici rigorist nu poţi să fii fără sfinţenie. Tocmai pentru că nu avem prea mulţi oameni delicaţi, Părinţi în Hristos, care să le aplice, compromisul şi rigoarea devin, cel mai adesea, extreme urâte. Şi devin extreme pentru că nu atrag prin intermediul lor pe oameni la o viaţă vie în Hristos, la o dragoste mare faţă de Sfinţi şi de viaţa sfântă, ci la o relativizare atât a teologiei cât şi a vieţii Bisericii.

Şi cu toate astea preotul şi teologul sunt oamenii compromisului, ai iconomiei, ai îndelungii răbdări şi ai înţelegerii oamenilor. Trebuie să înţelegi de ce, cum s-a petrecut viaţa lui, cine este cel din faţa ta, ce familie, ce viaţă bisericească are, spre ce se îndreaptă. Nu îl poţi lua în abstract, ca la carte, ci ca în viaţă, ca în viaţa lui. Şi atunci eşti mult milostiv cu oamenii, îi ierţi, îi împărtăşeşti, le vorbeşti pe înţelesul lor, îţi strici liniştea ta pentru ei, le slujeşti pe zăduf şi pe ger de îngheaţă pietrele…ca totul să fie bine.

Teologia compromisului vizează acest bine, această pace între toţi laolaltă. Dacă enervezi pe primar, pe preşedintele ţării, pe episcop, pe consilierii parohiali, pe mulţi…cu dreptatea ta, ea se transformă într-o povară grea, foarte grea pentru tine şi pentru mulţi. Dacă încerci să îi schimbi cu forţa, dacă încerci să îi faci pe toţi ca pe tine…ai numai lupte pas cu pas. Şi, pentru că nu poţi face asta, eşti nevoit să te acomodezi cu oamenii pe care îi conduci, să încerci să faci ceva fără parametri prea înalţi şi… să fie bine.

Da, acest bine e greu de tot, zdrobitor de greu…după cum, foarte uşor e să îi enervezi pe toţi. Teologia compromisului ţine cont de faptul că trăim într-o lume căzută, unde doar câţiva doresc, în mod real, să se mântuie. Pentru cei mai mulţi credinţa e doar pomană, nuntă, botez, pomelnic, hramuri, sărbători, Biserici frumoase şi curate, amabilitate faţă de ei…Pentru prea puţini credinţa înseamnă  şi asceză, efort, post, lacrimi, a ierta şi a suporta pe alţii, dragoste dezinteresată, teologie grea, multă citire şi aprofundare…

De aceea trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt ele. Trebuie să iei politica, cultura, viaţa oraşului şi a satului, gradul de cunoaştere şi de religiozitate aşa cum sunt ele. Şi trebuie să afli, asta înainte de toate, că nu există credincioşi ortodocşi standard, ci numai individualităţi unice. Şi, din acest motiv, cu fiecare om în parte ai probleme şi bucurii unice.

În parohia, în viaţa, în casa sa, preotul şi credinciosul trebuie să fie îngăduitor, să sufere, să rabde multe…adică să facă compromisuri. Fără ele nu avem prieteni, ajutoare, suntem marginalizaţi… Iar dacă fiecare dintre dv. staţi şi vă gândiţi bine, observaţi că faceţi multe lucruri pe care nu vi le doriţi, dar care trebuie sau…nu ai ce face. Când ai de-a face cu răni, neştiinţă, probleme, nu mai consulţi manuale, nu mai mergi după planuri standard…ci după ce ai în faţă. Iar ceea ce ai în faţă…e însăşi viaţa ta de preot şi viaţa ta de creştin ortodox, o viaţă deloc ideală şi deloc roză.

Pr. Dorin

Did you like this? Share it:

Previous

Pentru că miroase a Crăciun…

Next

România e pe locul 3 în lume la utilizatori de internet în bandă largă

5 Comments

  1. Balan Claudiu

    Doamne ce frumos ! Cred ca e cel mai frumos articol care l-am citit la sfintia voastra pe site. Cate realitate in cuvintele astea.

    Chiar daca trebuie sa facem compromisuri cu altii, cu noi sa fim exigenti. O solutie ar fi ca noi sa fim exemple pentru altii, asa cred ca-i schimbam cel mai usor.

  2. Un text de o frumusete si delicatete cum rar gasesti pe blogurile ortodoxe.

    Felicitari pr. Dorin!

    Petre

  3. N.O.

    Da este intradevar o reflectare a realitati in care traim.

    Dar daca printre miile de oameni s-ar gasi o persoana care vrea sa se mantuiasca?

    Oare nu ar trebui sa fiti pregatiti pentru acea persoana?

    ………………
    R: Dacă dv. aţi lucra 5, 10, 15, 20, 30 de ani…şi aţi vorbi numai pentru pereţi…şi nimeni nu v-ar înţelege, v-aţi simţi bine sau aţi rezista întreg, cu acelaşi entuziasm, dacă aţi aştepta, ipotetic, pe acel 1 ideal?

  4. Camelia

    Lui Bruno Ferrero ii apartine pilda urmatoare si pe care o rescriu cu mare bucurie.

    Ea spune asa:

    Odata, demult,doi calugari cultivau trandafiri. In timp ce primul se pierdea contemplandu-le frumusetea si imbatandu-se de mirosul lor, cel de-al doilea taia cei mai frumosi trandafiri si ii dadea trecatorilor.

    – Ce faci?! il certa primul. Cum de te poti lipsi astfel de bucuria si de parfumul trandafirilor tai?

    – Trandafirii parfumeaza mult mainile celui care ii daruieste, raspunse impaciuitor cel de-al doilea.

    Teologia compromisului,teologia purtarii sarcinii celuilalt, a durerii si neputintelor lui,a nestiintei,a prostiei,a badaraniei lui, a tot ceea ce astazi detestam la semenii nostri – daca toate acestea ar fi capitole dintr-un volum intitulat Teologia Dragostei – Cale sigura spre inima celui de langa tine – atunci s-ar putea constitui fara de gres in cel mai de pret, dar pe care ni-l vom face noua insine.

    Pentru ca vom primi ceea ce am daruit.Pentru ca dar din dar aduce Raiul. Pentru ca si eu tot „chipul slavei Tale sunt, desi port urmele pacatului”.

    Iertare pentru vorbe nepotrivite, Parinte!

    Doamne, ajuta!

  5. Brindusa

    […]le slujesti pe zaduf si pe ger de ingheata pietrele[…]

    De cate ori nu mai pueam sa stau in Biserica de caldura,dar ma uitam la Parinte cum rezista cu hainele preotesti pe el,care sunt foarte groase pentru vremea asta…si-mi ziceam:de ce Sfintia sa poate si eu nu?!Sa-mi fie rusine…si neputinta disparea.

    Imi amintesc,cu ani in urma,eram copil acasa, la Suceava, si mergeam la Inviere.Pe timpul acela,de Paste era inca iarna.

    La noi in Suceava,dupa Slujba de Inviere,oamenii vin cu cosuri cu pasca,oua rosii, cozonac si alte bunatati,se aseaza pe randuri lungi si asteapta sa treaca Parintele si sa sfinteasca cosurile.

    Cateodata dura foarte mult si inghetam bocna,iar ca sa rezist imi spuneam:Isus a rezistat pe cruce si eu nu pot suporta putin frig…si atunci ma invaluia o duiosie calda si ochii mi se umpleau de lacrimi.

    […]din acest motiv credinciosii ii trag pe preoti inapoi[…]-asta este foarte adevarat,si multi dintre ei se plafoneaza si incep sa se multumeasca cu „lucruri mici”.

    Insa noi credinciosii suntem responsabili de asta…TREBUIE SA AVEM GRIJA DE PREOTII NOSTRI…grija trebuie sa fie reciproca.

    Si chiar daca suntem mai prostuti,mai neinvatati,mai delasatori,sa le aratam macar recunostinta pentru ceea ce fac ca sa nu vorbeasca chiar „la pereti”.

    Si in primul rand sa le accepam slabiciunile,sunt si ei oameni ca si noi…si lupta lor este mult mai grea.

    Doamne ajuta!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén