Cuvânt la praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică [audio; 2008]

[viddler id=bcaeb86f&w=437&h=370]

Pr. Dorin

Poezia lui Ion Barbu [II]

ernst_1

Partea întâi – aici.

Riga Crypto şi lapona Enigel este un alt poem ce reprezintă o reiterare a valorilor spirituale arhaice.

De la început, premisele pentru întâlnirea dintre cei doi protagonişti, evocaţi încă din titlu, sunt create de faptul că ambii sunt caractere nobile, blânde şi cuminţi: el este rigă blând, ea este laponă mică, liniştită, lapona dreaptă, preacuminte Enigel – virtuţi ortodoxe, de altfel, ca și cele ale eroilor din basme (unde mila, bunătatea, jertfelnicia, candoarea, fidelitatea…precumpănesc în fața bărbăției și a curajului ori în fața frumuseții feminine).

Mai ales, eroii baladei barbiene sunt bârfiţi şi urgisiţi pentru castitatea lor, pentru că, fiecare în regnul său, este o personalitate neînţeleasă de semeni, care nu-şi poate afla perechea, datorită aspiraţiilor care depăşesc valorile sociale comune ale celor din lumea lor.

Riga Crypto, provenind din regnul vegetal, visează la un ideal mai presus de datul său creatural, la o nuntă trupească.

El devine astfel simbolul aspiraţiei spre idealul erotic, al materiei nespiritualizate (La umbră, numai carnea creşte / Şi somn e carnea, se desumflă, / – Dar vânt şi umbră iar o umflă), al cărei ţel suprem este nunta înţeleasă ca împlinire sexuală, carnală.

Însă acest ideal ucide, căci erotismul înţeles ca o contopire exclusiv trupească, de tip animalic, înseamnă pentru creatura vegetală (Crypto) o depăşire a limitelor, o ieşire din treaptă, iar pentru fiinţa umană (lapona Enigel) o înjosire a demnităţii ei spirituale.

Căci o astfel de unire sau de nuntă nu păstrează nicio amprentă spirituală şi stă sub semnul întunericului, preferând regimul nocturn sau noaptea păcatului, pentru satisfacerea sa.

Dreapta Enigel nu face greşeala de a cădea în ispita carnalului. Ea respinge tentaţia sexuală, exprimată aproape fără perdea de către poet: Când lângă sân, un rigă spân, / Cu eunucul lui bătrân, / Veni s-o-îmbie cu dulceaţă…

Epitetul bătrân ar putea fi o indicaţie spre vechimea poveştii, a ispitei, a păcatului. Tentaţia e veche pe lumea aceasta, în rândul oamenilor care au pierdut Raiul.

Lapona preacuminte doreşte o nuntă şi o unire mistică, nu una trupească şi care ar determina-o să transgreseze limita umanului, decăzând spre ordinul animalic inferior.

Spre deosebire de Crypto, care se dovedeşte nebun prin aspiraţia lui erotico-sexuală, lapona Enigel este înţeleaptă, ca fecioarele înţelepte din parabola evanghelică. Enigel, care se închină la soarele-înţelept, nu îl doreşte pe mirele poienii, ci pe Mirele cerului, pe Soarele-înțelept. Pe Soarele Logos și Rațiune, Creator al lumii, Mirele sufletelor raționale.

De altfel, credem că Ion Barbu nu a făcut decât să reformuleze şi să ilustreze în manieră modernă această parabolă biblică, însă cu o emfază poetică prin care a dorit să-și păstreze incognitoul limbajului și aura tainic-mistică, indescifrabilă, a versurilor.

Balada lui Barbu exaltă în permanenţă virtutea castităţii, a fecioriei, precum şi pe cea a răbdării în faţa ispitei, a poftei trupeşti, şi înţelepciunea cugetării la cele înalte, în vremea când se apropie tentația. E o versificare (metrificare) a unui crez religios, prin care își oferea și măsura virtuților poetice.

Era o provocare aruncată tradiției literare și poetice (cu sens de turnoi) – chiar o altercație cu gândiriștii, cu tiparul baladesc al lui Radu Gyr și Nichifor Crainic –, care va deveni…tradiție, prin Cercul literar de la Sibiu și resurecția baladei.

Riga Crypto nu este în stare să discearnă caracterul malefic al gândului său erotic, care i se pare de esenţă superioară, nu are ceea ce isihasmul numeşte dreaptă judecată sau deosebirea gândurilor, şi de aceea nu înţelege că gândul poate să fie şi pahar cu otravă, cum spune poetul.

Însă lapona Enigel are acest exerciţiu al discernerii gândurilor, ei îi este proprie gimnastica aceasta spirituală şi mentală, întrucât este o fire raţională şi contemplativă.

Dumnezeu este Soarele care se reflectă în fântâna sufletului spiritual al omului creat după chipul Său şi El deschide fiinţei umane izvoarele vieţii dumnezeieşti veşnice, dacă omul este atent la desăvârşirea sa duhovnicească şi se fereşte de păcat:

La soare, roata se măreşte; / La umbră, numai carnea creşte /…/ Frumos vorbi şi subţirel [subtil, profund] / Lapona dreaptă, Enigel…

Nunta mistică pe care o doreşte drapta Enigel este cea pe care o prevede isihasmul ortodox şi anume cea dintre minte şi inimă (prin coborârea minţii în inimă: de la polul Nord spre sud), care duce la nuntă eternă şi desăvârşită dintre sufletul-fecioară şi Mirele-Soare Hristos, în cămara Soarelui Marelui.

Mintea care coboară în inimă, în rugăciune, este simbolizată de Barbu prin coborârea laponei tot mai la sud din ţări de gheaţă ale intelectului, ale raţiunii pure (ca să-l parafrazăm pe Kant) şi reci, din polul gândirii autonome şi divergente faţă de puterea afectivă a sufletului.

Pe drumul acestei asceze grele, omul urgisit, atât de demoni cât şi de oameni răi, trebuie să înfrunte ispita de a renunţa la împlinirea vocaţiei sale spirituale şi de a deveni numai trup (Fac. 6, 3), de a se contopi cu carnea, în locul contopirii cu lumina dumnezeiască, spre care aspiră.

De ce este însă un Luceafăr cu rolurile inversate (N. Manolescu) poemul lui Barbu? Pentru că el, riga sau crai Crypto, inimă ascunsă (adică inimă întunecată, aflată în penumbră, neluminată de har), este aici paradigma omului care se ridică, printr-o aspiraţie superioară, deasupra semenilor săi, dar înălţarea sa nu este desăvârşită.

Până la un punct, îl putem asemăna geniului artistic, care, deşi se înalţă cu mintea şi cu idealurile mai presus decât cei de lângă sine, totuşi, rămâne supus pasiunilor.

În timp ce ea, lapona Enigel, reprezintă sufletul-fecioară, mireasa lui Dumnezeu, paradigma a ceea ce este Sfântul. De ce nu, din moment ce Barbu susține că „locul întâi în Cetate e al Preotului”, și de abia pe locul patru se clasifică Poetul.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Partea a treia – aici.

Păsări spre cer [roman, 1996, 1]

pasari-spre-cer1

1

Scriitorii, poeţii, pictorii, sculptorii şi, în general, toţi artiştii care trec peste anumite limite ale fiinţei lor sunt consideraţi…nebuni. Nu ştiu ce au oamenii cu oamenii nebuni pentru că eu îi iubesc tare mult.

În primul rând ei nu se comportă după cum ne comportăm noi. Ei găsesc întotdeauna de cuviinţă să fie alţi oameni, cu o altă ordine a ideilor, cu o altă ordine a vorbirii. Şi ăsta este pentru noi primul pas spre îndepărtarea de ei, spre retragerea din faţa lor.

Noi găsim de cuviinţă – în comparaţie cu ei – că vorbirea raţională, calculată, oarecum rece, este cel mai nimerit limbaj al speţei umane. Raţiunea noastră ne implică în această acţiune de afirmare constantă, că noi suntem în măsura în care gândim că suntem.

Dacă gândim că suntem şi ne dăm seama de responsabilităţile care ne revin atunci suntem…oameni normali. Normalitatea, după noi, s-ar defini ca acea stare de existenţă care stă sub dictatura raţiunii, sub dictatura strictă, dacă mă pot exprima în acest mod, a acesteia.

Tot ce contravine şi contrastează într-un anume fel cu raţiunea este nebunesc. Tot ce nu este ca noi este nebunesc. „Tot ce nu este ca noi este împotriva noastră”.

Dar nebunii sunt cele mai sincere fiinţe ale acestei lumi. Acest lucru, sinceritatea, este însă marea calitate pe care noi nu o deţinem. Şi de ce nu o deţinem noi şi o deţin ei? Tocmai pentru faptul că raţiunea noastră este realitatea noastră. După gândirea noastră, existenţa pe care o trăim este aşa cum o vedem noi şi nu cum o pot vedea alţii.

Noi suntem realitatea pentru că noi suntem raţiunea. Omul se uită cu o mândrie, într-un fel justificată, la animale. „Animalele nu raţionează. Ele nu gândesc”, spunem noi, „pentru că nu sunt ca noi. Ele ne sunt inferioare nouă şi trebuie doar să ni se supună, ca la nişte stăpâni ce suntem”.

Nu e de mirare această mentalitate, mai ales acum, când banii sunt la putere iar individul este privit ca un lucru banal, care se poate vinde şi se poate cumpăra la un preţ negociabil. El este al celui care îi negociază preţul. El e vandabil.

Omul a învăţat, din păcate, să-şi vândă propria valoare pe bani, ca şi cum aceasta s-ar putea vinde sau cumpăra. El se umileşte în chip şi fel pentru ca să câştige un colţ de pâine şi acela, aruncat ca la un câine, pentru ca să-şi hrănească familia, de multe ori numeroasă, cu copii mulţi, neîmbrăcaţi şi nespălaţi, cu copii care nu ştiu ce este bucuria şi văd numai durere, suferinţă şi sărăcie până în măduva oaselor.

Am văzut copii care cerşesc, copii cu tot felul de handicapuri, care mai de care mai tulburătoare; copii care se droghează prin metrou şi prin gări, prin canalele de scurgere ale oraşelor şi prin tot felul de case ruinate, prin veceuri şi chiar pe stradă. Alţi copii, care cerşesc bani şi mâncare de la trecători prin gardul orfelinatului, nespălaţi, trişti, cu hainele peticite şi cu lacrimi în ochi.

Trecând printr-un astfel de loc al durerii şi al nepăsării umane m-a oprit o fetiţă de 10 ani, care mi-a spus: „Domnule!…Daţi-mi ceva să mănânc, căci n-am mâncat de trei zile!”…Glasul ei implorator, ochii aceia nevinovaţi dar trişti, lipsa aceea a oricărei demnităţi umane a omului, care este disperat de foame, de sete şi de durere m-a cutremurat.

N-am rezistat şi mi-au dat lacrimile. Plângeam cu toată fiinţa mea, de această mizerie a condiţiei umane, mizerie care creşte înfiorător de mult pe zi ce trece. În plânsul meu, în lacrimile mele, în care se citeau toată durerea pentru  această întreagă lume necăjită, îmi spuneam toată fiinţa mea, care nu mai putuse să se abţină.

Nu mai putusem să mă mint pe mine însumi. Nu mai aveam putere ca să spun, că ceea ce este, este bine şi frumos. Ce fel de bine şi ce fel de frumos trăiesc aceşti copii? Ce iubire îi poate ţine pe aceşti copii, în ideea că sunt şi ei la fel ca noi, când ne văd că îi tratăm mai rău decât pe câinii şi pisicile noastre?

Cum se mai pot integra în rândul nostru aceşti copii, de la o vârstă anume, aceştia care acum suferă din cauza lipsei noastre de atenţie şi de înţelegere? Ne pot accepta fără resentimente? Ne pot ierta? Cum să nu iasă din această mare mulţime de suflete, delincvenţi şi criminali, tâlhari la drumul mare sau prostituate, când ei nu ştiu ceea ce noi numim civilizaţie şi cu care ne mândrim atâta?

Oamenii aceştia, fără noi, vor deveni nişte fiare, nişte monştri, care pot trece peste orice limită, peste orice măsură. Ei nu vor ţine cont de niciun om, pentru că niciun om n-a ţinut cont de ei. Vor fi ceea ce nu i-am învăţat să fie şi, se vor comporta cu ostentaţie, vizavi de aceia care nu le-au dat drepturi egale cu ei.

Unii dintre ei sunt buni, toţi sunt buni…Dar unii sunt chiar excepţionali, talente înnăscute, posibili oameni mari ai zilei de mâine şi genii, care pot da totul peste cap, tot ceea ce noi credem astăzi că este spus pentru veşnicie şi clarificat.

Iar toţi aceşti oameni sunt pe stradă, în metrou, în orfelinate. Ei sunt ai nimănui,pentru că sunt…ai noştri. Şi noi ne mândrim cu faptul că suntem raţionali. Spuneţi-mi şi mie ce raţionalitate, ce fel de raţionalitate, ce logică poate afirma faptul, că un copil trebuie să moară când altul trebuie să trăiască; că un copil trebuie să fie fericit pe când altul să plângă?

Eu nu văd nicio logică şi nicio raţionalitate în treaba asta. Modul de a gândi al multor oameni mi se pare sclerozat. De fapt eu cred că oamenii normali sunt adevăraţii nebuni, dacă nu cumva sunt…adevăraţii ignoranţi.

Un animal poate fi mai bun decât un om. Aţi văzut vreo femelă omorându-şi progeniturile degeaba? Veţi răspunde poate: Nu! sau poate: Da!. Însă eu vă spun că am văzut mame care îşi ucid copiii degeaba. Am văzut mame care îi avortează, după cum arunci gunoiul pe făraş…şi mame care îi nasc şi îi părăsesc, aidoma aruncării unei hârtii la coş, la un coş pe care scrie: Păstraţi curăţenia publică!

Să fim oare atât de răi încât să întrecem animalele din junglă? Să fim oare atât de cruzi, încât să nu mai putem iubi nici propriul nostru copil, născut din trupul şi sângele nostru? Să fim atât de avari, încât să nu ne permitem să avem o lacrimă pe obraz pentru durerea acestei lumi îndurerate, disperată de atâta singurătate?

La aceste întrebări nici nu îndrăznesc să răspund, după cum nici dumneavoastră nu puteţi să spuneţi, din toată inima şi conştiinţa: Da sau: Nu. Aceste întrebări fac parte din setul de întrebări pentru care nu avem răspunsuri concrete.

Oamenii continuă să-şi ducă viaţa liniştită pe mai departe, făcând, mai mult sau mai puţin, abstracţie de aceste lucruri, de lucruri de acest fel. Nu ne interesează durerea, nefericirea şi gata. Punem punct şi nu discutăm despre acest gen de lucruri.

Chiar dacă ele există şi ne dor, ne facem că uităm şi ne trece întreaga durere. Raţiunea umană ştie să îşi găsească, să îşi aleagă bine surogatele pentru problemele vitale şi spinoase ale vieţii noastre. Ea se complace în compromisul fără nicio conştiinţă, în promiscuitate, în indiferenţă, în alcoolul care aglutinează gândurile şi, odată cu ele, şi durerea, în droguri care îi aduc o frenezie în trup, în orgiile sexuale care îl fac  pe om să se creadă stăpânul trupurilor… Şi toate acestea, pentru ca realitatea să fie…să pară vis. Pentru ca viaţa să pară o viaţă ca un vis.

Însă, dacă raţiunea noastră ne obligă la aceste fapte – numiţi-le dumneavoastră  după cum doriţi, pentru că eu găsesc întotdeauna cuvinte duşmănoase –  atunci, de ce să-i credem pe nebuni nişte…oameni răi? Eu, pe nebuni, îi consider simpatici, pentru că ei spun tot ce au pe inimă, tot ceea ce îi supără, tot ceea ce îi doare. Nebunii au rămas cu suflet primordial, cu suflet de copil inocent. Ei sunt singurii care,  în lumea asta coruptă până în unghii, mai spun adevărul adevărat, adevărul pur, necontaminat de niciun interes, ba chiar, adevărul care îi omoară.

Şi oamenii când îi văd fuga ca de dracu, cu frica în sân, ca nu cumva să se contamineze de adevărul lor. Ironizarea nebunilor liberi, a nebunilor de pe stradă, care nu sunt violenţi e o formă de distanţare interioară a noastră de…adevărul gol-goluţ.

Însă în această speţă a nebunilor sunt două categorii mari: nebunii suferinzi, care au o inimă şi o minte tulburi, care nu mai văd un sens precis al vieţii lor, un sens sigur, care încurcă viaţa cu moartea şi nebunii geniali, care sunt cei mai invincibili dintre toţi pământenii.

Şi am să vă dau exemple de nebuni invincibili : un Homer al Iliadei şi al Odiseei, un Sofocle al lui Oedip, un Virgilius al Bucolicelor, un Horaţiu al Artei poetice, un Ovidiu cu nişte Triste şi Pontice, un Dante cu Divina Comedie, un Shakespeare cu Hamlet al său, care se întreabă de este sau nu este; un Cervantes care crede în Don Quijote de la Mancha; un Goethe care este frate cu Faust; un Byron care este într-o Judecată de Apoi; un Poe care se întreba de un corb şi despre nişte clopote; un Eminescu al nostru, care vorbea despre Luceferi şi, mai târziu, un Nichita, care spunea despre cai şi despre femei-idee; un Balzac, care se gândea să scrie şi a scris Comedia umană; un Dostoievski, care spunea despre nişte fraţi şi despre nişte demoni, amintind şi despre o Crimă şi pedeapsă; un Baudelaire, care vorbea despre femei damnate în nişte Flori ale răului; de un Proust, care căuta un timp pierdut; un Thomas Mann, care ne spune despre un munte vrăjit; un Joyce, care descrie problema contemporanului Ulise; un Camus, care purta un Sisif şi o ciumă cu el; un Garcia Marquez, care scria despre veacul de singurătate; un O’ Neill, cu un Straniu interludiu; un român-francez ca Eugen Ionescu, care a scris despre cântăreţe chele şi alte absurduri; un Rilke al lui Dumnezeu; un Guillaume Appolinaire cu Eu cuget; un Paul Valery al cimitirului marin…ca să numesc numai câţiva dintre cei care s-au ocupat cu scrisul, fără să mai amintim şi pe cei din alte domenii.

Şi ultimii citaţi s-au luptat cu oamenii raţionali care suntem. Ei au încercat să ne spună, fiecare la rândul sau şi în modul său propriu, şi altceva despre lumea asta, care nu e atât de raţională pe cât vrea ea să spună. Ei au vorbit despre nişte drame, extaze, inconştienţe, absurduri, stări iraţionale şi despre multe alte lucruri pe care le veţi afla dacă staţi de vorbă cu ei.

Nebunii au lumea lor, mult mai diferită decât a noastră. După cum noi ştim foarte bine să ne dispensăm de alţii şi ei ştiu să se dispenseze de noi. Ei creează ceva, pe care ni-l întind spre privirea noastră, pentru ca să-şi bată joc de noi. Ei ştiu că noi nu putem să-i înţelegem şi, din această cauză, părând amabili, ne trimit asupra noastră tot felul de sentimente, de stări de spirit, vise, imagini, culori…pe care, văzându-le, să ne punem întrebări.

Meseria lor este aceea de a ne ului pe noi, de a ne face să transpirăm sau, din contră, să păream că ajungem ca ei –  da, ne dau această iluzie frumoasă! –  numai pentru că i-am citit. Ei ne hrănesc cu această iluzie…că suntem ceva anume, prin faptul că am putut să-i citim.

Cumpărăm o carte de-a lor, o răsfoim, o citim, jumătate gândindu-ne la altceva şi jumătate gândindu-ne la ceea ce au scris ei ( asta în cel mai fericit caz!) şi apoi găsim un prieten şi începem o conversaţie cu acela sau mergem la o reuniune sau în orice alt loc, ca să discutăm despre ea.

Suntem de-a dreptul uluitori prin ceea ce spunem despre carte. Găsim termenii de comparaţie cei mai potriviţi, şi metaforele cele mai strălucite, şi tot ce spunem noi…nu are nimic de-a face cu adâncul cărţii. Cuvintele noastre trec pe lângă esenţa cărţii precum avioanele peste acoperişuri.

De aceea, când discutăm cu cineva care înţelege cartea, care a înţeles cartea,  suntem uluiţi că acela are o părere mai convingătoare decât a noastră. Şi te întrebi atunci: de ce nu pot să înţeleg cartea? Oare nu am făcut amândoi acelaşi efort şi anume, acela de a o citi? [Las deschisă această problemă…]

Mă întorc la nebuni, la nebunii geniali, care ne pun în situaţia de a ne lupta cu noi înşine. Bineînţeles dacă dorim acest lucru.

Lupta noastră este o luptă de birou, de cameră. Adică stăm acasă, ne gândim, citim, şi vrem să înţelegem ceea ce  au trăit ei şi ceea ce au scris din ceea ce au trăit. De aceea nu se întâlneşte cartea cu noi. Lucrurile lor sunt scrise în focul vieţii, în vârtejul clipei şi al durerii, al multor dureri zguduitoare.

Ei trăiau ceva sublim, trăiau ceva cu putere. Şi, pentru ca să rămână acele sentimente, stări, experienţe, cumva, în istorie, le-au scris, ca să rămână la o anume intensitate.

Dar ce au apucat ei să scrie erau… rămăşiţele de la masă. Doar acestea mai puteau fi valorificate pentru istorie. Aceste rămăşiţe, odată scrise şi publicate, i se par cititorului prostuţ că sunt…tot ce au putut să facă sau au fost aceşti oameni. Tocmai de aceea, el nefiind implicat în creaţie, le socoteşte bune sau proaste. Însă caracterizările de acest tip nu au nimic de-a face cu experienţa pe care a scris-o autorul, dar nu a trăit-o cititorul.

…Iar nimeni nu ştie secretul operei decât…nebunul. Nebunul pleacă cu el în lumea cealaltă. Şi atunci, cum să înţelegem o carte în adevăratul sens al cuvântului, când nebunul nu ne-a dat toate detaliile? [ Şi această chestiune e fără răspuns…]

Dacă Poe ar mai fi trăit ar fi spus în mod paradoxal: Nebunii nu ştiu nimic. Dar un proverb, mai bine încetăţenit la noi, ne avertizează: Să te fereşti de nebunul care nu e nebun. Dacă aş parafraza pe cineva, aş spune că: „Nebunii, care sunt nebuni numai pentru ca să spună adevărul sunt cei mai mari duşmani ai acestei lumi, care se minte pe sine. Ei sunt duşmanii falsităţii întregii lumi”.

Toate aceste însemnări ale mele au un sens. Vă las pe dumneavoastră să descifraţi, dacă doriţi, legătura între acest prim capitol şi următoarele. Însă acum trebuie să mă apuc de problema esenţială pe care o am de dezbătut în continuare şi anume: acţiunea romanului meu.

Când aţi citit titlul spunea cam aşa: Păsări spre cer. Primele mele rânduri v-au contrariat, poate. Însă tocmai de acum începe misterul. Prima parte a neînţelegerii se desfăşoară într-un plan deschis, în lumea satului. Aici vom întâlni oameni care nu sunt ce par a fi. Dar să începem cu începutul…

Dorin Streinu

Amintiri vii despre Teologul românilor

parintele-dumitru-si-psa-maria

Pe 16 noiembrie 2008 se împlinesc 105 ani de la naşterea celui mai mare teolog ortodox pe care neamul românesc l-a dat în secolul al XX-lea. Opera şi gândirea sa, de mare înălţime duhovnicească, au rămas repere fundamentale în cercetarea teologică contemporană. Dar studiul teologic aprofundat al părintelui Stăniloae s-a reflectat puternic şi în viaţa sfinţiei sale.

O mărturisesc cei care îi treceau pragul casei pentru a afla un cuvânt de folos sau pentru a primi o lămurire la întrebările care îi frământau, într-o vreme neprielnică pentru preocupări duhovniceşti. Am stat de vorbă cu o parte dintre ucenicii părintelui, pentru a şti de ce îl căutau, ce era atât de special în persoana lui, cum reuşea el să creeze acel duh de comuniune. Răspunsurile lor ne descoperă imaginea unui preot şi om cu totul deosebit.

„N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate“

Părintele Gheorghe Holbea este doctor în Teologie Ortodoxă şi lector la Catedra de Teologie sistematică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Teza de doctorat susţinută în anul 2000 la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Thessalonic, Grecia, s-a intitulat „Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae şi legătura ei cu teologia contemporană răsăriteană şi apuseană“. Părintele Gheorghe Holbea a fost şi el unul dintre ucenicii părintelui Stăniloae.

În ce moment al vieţii dumneavoastră l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?

Pe părintele profesor Dumitru Stăniloae l-am cunoscut în perioada studenţiei. Am descoperit sprijinul de care aveam nevoie, pomul statornic înrădăcinat în pământul roditor al Bisericii. Într-o vreme a confuziei, am simţit în acel spaţiu, în apropierea părintelui, atmosfera inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor, unde firii şi naturii li se deschid cu totul alte perspective înnoitoare, în ciuda formelor efemere prin care trecem.

Într-o vreme în care se urmărea depersonalizarea prin transformarea individului într-o rotiţă a unui mecanism care era numit „marea masă“, părintele vorbea despre marea taină a persoanei descoperită nouă prin Mântuitorul Iisus Hristos. Îmi amintesc câtă bucurie am avut când mi-a dăruit manuscrisul dactilografiat al lucrării „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu“. Citeam doar câteva pagini pe zi şi simţeam o bucurie care dospea în mine gânduri creatoare, pentru ca apoi, cu entuziasmul debordant al adolescentului, să împărtăşesc şi altora din bucuria mea.

Puteţi să ne descrieţi, în câteva cuvinte, cum percepeaţi statura duhovnicească a părintelui Stăniloae?

Părintele unea în personalitatea sa, într-un chip armonios, pe preotul ortodox cu teologul de mare iubire şi cuprindere, pe preotul căsătorit preocupat de Filocalie, pe omul înaintat în zile, dar cu duhul tânăr, plin de iubire.

„Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul părintelui Dumitru o bucurie aparte“

Deşi pentru mulţi era numai un riguros păstrător al dogmei şi al adevăratei noastre credinţe, părintele demonstra că, tocmai de aceea, e plin de căldură şi cu inima deschisă tuturor. În perioada aceea, tocmai terminase de tradus câteva lucrări ale Sfântului Atanasie cel Mare şi era entuziasmat de personalitatea Sfântului Atanasie, pe care îl simţea inspirându-l şi ajutându-l în truda sa zilnică.

Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul Părintelui Dumitru o bucurie aparte. Observând aceasta, mi-am dat seama de diferenţa dintre Părintele Dumitru şi ceilalţi traducători ai operelor Sfinţilor Părinţi. La părintele Dumitru, esenţială era comuniunea cu sfinţii pe care îi traducea şi care îl inspirau în această muncă de tălmăcire. Simţeai în preajma sa, când îţi vorbea, cum se hrăneşte de la Părinţi, cum pune în valoare şi asimilează mesajul lor, cum întrupează într-un mod firesc viaţa şi învăţătura lor.

„Să mergem către Iisus din adâncurile inimii!“

Ce efecte v-a produs în suflet întâlnirea cu părintele Dumitru Stăniloae şi cum s-au conturat aceste efecte în viaţa dumneavoastră?

Faptul de a-l fi cunoscut pe părintele Dumitru mi-a creat sentimentul încrederii şi siguranţei în lucrarea lui Dumnezeu în istorie, chiar şi în acea perioadă a studenţiei, plină de molozul bisericilor dărâmate, a fricii şi terorii că eşti urmărit în fiecare clipă de nişte forţe diabolice, care căutau să se insinueze chiar şi în cutele cele mai profunde ale sufletului tău, când părintele îndemna „să mergem către Iisus din adâncurile inimii“.

Chiar şi în acea perioadă a laşităţii şi compromisului grosolan, în numele unor pretinse interese ale familiei sau ale copiilor, prezenţa sa, încrederea sa profundă în Ortodoxie, în valorile răsăritene, în neamul său, preschimba, prin Hristos, patima oarbă a istoriei în calea Învierii. Ceea ce mă întărea în prezenţa sfinţiei sale era atitudinea cu care trata orice problemă. N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate; nimic din dragostea superficială, efemeră, sau din asprimea sterilă care pustieşte. Prezenţa sa răspândea o limpezime şi o stare de linişte ce se înfăţişa liturgic, dincolo de istoria imediată.

„Părintelui Stăniloae ştia cum să creeze comuniune între oameni diferiţi“

Doamnă profesoară Elena Solunca Moise, care a fost primul contact cu părintele Stăniloae?

M-am întâlnit cu părintele Stăniloae mai întâi în scris. Înainte de Revoluţie, cine a vrut să citească, putea să citească. Aşa am ajuns să citesc şi cărţile părintelui Stăniloae, iar eu, ca absolventă a unei facultăţi de filosofie, cu multe întrebări rămase deschise, ale unei filosofii la modă atunci, nu-mi găseam răspunsul la multe întrebări. Întâlnirea cu părintele Stăniloae în cărţile sale m-a luminat, mi-a arătat unde trebuia să caut şi ce puteam să aflu şi, indirect, am devenit într-un fel ucenica dumnealui, eu de fapt fiind pe vremea aceea fiica duhovnicească a părintelui Galeriu.

„În prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire“

Cu mare timiditate m-am dus la părintele Stăniloae după ce a fost ales membru al Academiei Române, mai întâi corespondent şi apoi titular. Şi a fost o întâlnire mirabilă. Am discutat cu părintele şi am simţit că toate rezervele mele de a mă apropia de el, considerându-l mult prea mare pentru prea modesta mea fiinţă, erau inutile; şi asta pentru că în prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire, iar această iubire care creştea cu fiecare nou venit în casa părintelui era capabilă să te înalţe, aproape fără ca tu să îţi dai seama, la înălţimea gândirii şi simţirii sale creştine.

Am devenit treptat eu şi soţul meu un fel de obişnuiţi ai casei. Ne duceam frecvent. Mergând către Biserica „Sfântul Silvestru“, treceam mai întâi pe la părintele Stăniloae, după aceea ajungeam la părintele Galeriu, şi-i duceam veşti. Se crea astfel o comunitate. Era foarte frumos la părintele Stăniloae, acea stare a lui Dumnezeu-Iubire, pe care trebuie să spun că nu am mai trăit-o în preajma nimănui, dar pe care o trăiesc şi acum doar citind cărţile sau privindu-i pur şi simplu portretul.

„Părintele avea harul de a scoate din tine credinţa“

Care erau temele pe care le discutaţi împreună cu părintele?

Subiectele porneau îndeobşte toate pe de o parte de la cărţile sale, iar pe de altă parte de la pregătirea mea filosofică. Era extraordinar la părintele faptul că, în termeni socratici vorbind, avea o maieutică, harul de a scoate din tine, de a face vizibilă şi perceptibilă credinţa pe care tu o ai în tine, lumina dumnezeiască pe care o ai în suflet. Ăsta cred că a fost marele har duhovnicesc; în preajma lui simţeai cum poţi să-L vezi, aproape să-L „naşti“ tu pe Dumnezeu, din sinele tău profund acoperit cu aluviuni ale vieţii cotidiene, ale lecturilor noastre, ale educaţiei pe care fiecare dintre noi am primit-o. Din cauza aceasta apropierea dintre noi a fost una pe care nu o pot descrie în cuvinte.

Era uimitor că citea în tine, şi, uneori, când ne dădea un canon, nu îl dădea ca pe o sentinţă. Ei bine, plecai de acolo şi mergeai şi mestecai gândurile, dându-ţi seama că absolut tot ce ţi-a spus era exact ce trebuia să-ţi spună şi simţeai lucrul acesta.

Părintele era un om spectaculos, impresionant, ca manifestare?

Nu. Era bun şi blând. Eram puţin geloasă pe soţul meu pentru că la fiecare întâlnire părintele îi lua capul în mâini aşa, ca pe o cupă, îl săruta pe frunte şi îi dădea binecuvântarea. Pe mine nu mă săruta decât de trei ori pe an.

Darul părintelui Stăniloae era acela că ştia cum să creeze o comuniune între oameni diferiţi. Noi, cei care veneam în casa din strada Cernica proveneam din diverse domenii, felurite profesii. El reuşea să facă un tip de comuniune, apoi ne apropia, trimiţându-ne pe unul la altul, în funcţie de nevoile fiecăruia.

Era ca un dirijor de orchestră. Trimitea pe fiecare şi aşa se crea comuniunea pe care o simţeam toţi în jurul lui, dar împreună, parcă ţinându-ne toţi de mână. Fiecare din noi îşi aducea aportul în acest cerc, dar era un aport pe care dumnealui îl stimula. Asta era formidabil la părintele Stăniloae, cum ştia să creeze acea comuniune în care toţi ne simţeam în dragostea lui Hristos. Iar acest lucru nu se poate spune în cuvinte.

„Majoritatea timpului părintele scria şi traducea“

Lăcaşul unde părintele Dumitru Stăniloae a slujit ca preot în ultimii 10 ani din viaţă a fost Biserica „Sfântul Nicolae“ – Negustori din Bucureşti. Parohul acestei biserici, părintele Dinu Mihalcea şi duhovnicul părintelui Stăniloae, a fost unul dintre apropiaţii marelui teolog. Ne-a povestit câteva din amintirile păstrate în legătură cu pesoana părintelui.

Părinte Dinu Mihalcea, cum aţi ajuns să slujiţi la altar împreună cu părintele Stăniloae?

Eu am venit ca preot în Biserica „Sfântul Nicolae“ – Negustori în anul 1980. Părintele Stăniloae a început să slujească aici din 1981. Familia Stăniloae stătea foarte aproape de biserică, la nici 300 de metri de casa noastră. După ce părintele a venit la biserica unde slujeam am început şi noi să ne ducem la dumnealui acasă şi acolo l-am cunoscut pe actualul Patriarh, Preafericitul Părinte Daniel, pe părintele Ioanichie Bălan, pe părintele Galeriu, pe profesorul Ioan Bria, Sorin Dumitrescu, pe Horia Paştina, pe Leonida Lari, pe psihiatrul Enăchescu, pe Costion Nicolescu.

Părintele Stăniloae venea la noi în biserică în fiecare duminică. Slujea, se împărtăşea şi predica. Avea o voce domoală, calmă, dar care dădea în acelaşi timp un efect deosebit. Predica sa, cuvântul lui simplu, captiva pe toţi. Era foarte prietenos, cu dragoste părintească faţă de toţi. Oamenii veneau la sfârşitul slujbei să îi sărute mâna, iar el îi binecuvânta cu răbdare pe toţi. Dacă cineva întreba un anumit lucru era întotdeauna dispus la a da un răspuns, o explicaţie, o lămurire oricui dorea. Era stimat, apreciat şi respectat de toţi. Nu se grăbea niciodată, nici la vorbă, nici ca să plece din biserică mai repede.

„Dorea ca fiecare om să plece cu folos de la el“

Care era atmosfera din casa Părintelui Stăniloae?

Părintele trăia într-o modestie nespusă. În acelaşi timp avea un suflet larg. Faptul că era deschis faţă de toţi era un lucru admirat de toţi. Când ne duceam la dumnealui acasă nu repezea pe nimeni sau cumva să motiveze „nu mai pot să stau, trebuie să plecaţi“, ori altceva. Rămânea şi dacă erau lucruri de lămurit nu se dădea înapoi niciodată. Dorea ca fiecare om să plece cu folos de la el. Pentru aceasta lumea îl iubea aşa de mult. Predicile lui erau ascultate cu atenţie pentru că nu erau nişte predici savante, ci pe înţelesul tuturor.

Am asistat la multe convorbiri de-ale dânsului cu cei care veneau pentru a-i pune tot felul de întrebări. Oricine venea la părintele, indiferent de oră, era bine primit. Majoritatea timpului părintele scria şi traducea. În camera lui erau maldăre întregi de manuscrise. Părintelui i-au rămas multe articole şi manuscrise netipărite pentru că atunci Tipografia Institului Biblic nu putea din cauza cenzurii comuniste să publice materialele sale. Muncea foarte mult, iar lucrările lui erau de înaltă valoare, dar foarte puţini apreciau în acel timp osteneala părintelui. Ar fi vrut ca multe din articole să îi apară, dar atunci nu s-a putut mai mult.

„Când vorbea despre Dumnezeu, vorbea ca despre Tatăl lui“

Domnul Costion Nicolescu, cercetător ştiinţific principal la Muzeul Ţăranului Român, doctor în teologie ortodoxă, scriitor şi om de media, ne-a împărtăşit şi el din clipele pline de har petrecute alături de părintele Dumitru Stăniloae.

Cum l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?

Înainte de a-l cunoaşte personal pe părintele Dumitru Stăniloae, am auzit despre el prin anul 1975, de la un student la Facultatea de Teologie. Ulterior, am cumpărat cartea părintelui despre viaţa Sfântul Grigorie Palama. Bineînţeles că nu am priceput nimic – mi s-a părut foarte complicată – dar cu toate acestea mi-a trezit un respect extraordinar. Apoi a venit şi momentul întâlnirii, „faţă către faţă“, cu părintele Stăniloae.

„Mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor“

Am plecat către casa părintelui cu o mare sfială; am nimerit adresa – era un bloc mic cu apartamente micuţe pe strada Cernica – am sunat la uşă şi mi-a deschis doamna preoteasă. Am intrat sfios. Dar părintele m-a întrebat cine sunt, ce fac, aşa cum se interesează orice om atunci când îi calci pragul. Eram prea emoţionat ca să realizez ceva, şi parcă de abia aşteptam să plec.

Ceva minunat s-a întâmplat la plecare: doamna preoteasă mi-a zis, cu o lumină în ochi şi foarte serios: „Să mai vii! Să mai vii pe la noi!“ A fost aşa de imperativă – dar în felul frumos – încât am simţit nevoia să mă întorc, mai ales după ce am scăpat de poticnirea de prima dată, cunoscându-l mai bine pe părintele cu chipul său de o lumină extraordinară. Maica preoteasă era braţul lui, vocea lui şi prima care îl înţelegea. Când erau împreună mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor.

Casa părintelui – un loc de validare duhovnicească

Descrieţi, vă rog, biroul părintelui.

Camera în care locuia avea aspectul de chilie, ceva minuscul, cu bibliotecă şi un birou absolut modest – aşa, de ultimul student, mobilă obişnuită şi un televizor pe care nu-l deschidea decât doamna preoteasă ca să asculte „vremea“, după care îl închidea. Printre cărţile acelea care stăteau să se prăbuşească, erau şi icoane vechi, pe sticlă. Toate acestea dădeau aspectul unei chilii mai deosebită decât una obişnuită deoarece era însufleţită de prezenţa părintelui.

Pentru mine, casa părintelui era un loc de odihnă şi de validare duhovnicească. De ce zic validare? Ajungând din când în când în preajma unui astfel de om, în care asemănarea lui Dumnezeu este lucrată, adică nu este lăsată în paragină, puteam şi eu să am acces la o anumită pace şi linişte, un fel de isihie care te vindeca de orice tulburare.

„Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui“

Ce v-a făcut să vă legaţi sufleteşte de el?

Ceea ce m-a atras foarte mult la el a fost faptul că ştia să te asculte, participa la cele ale tale, îl vedeai cum compătimeşte sincer împreună cu tine, atunci când te întreba de necazurile tale, apoi le punea în legătură cu Dumnezeu. Nu puteai să zici că te-ai dus la el şi ai stat un sfert sau o jumătate de oră şi totul s-a discutat pe chestii lumeşti, banale. Întotdeauna, după ce etapa aceasta pământească despre viaţa noastră o derulam într-un fel sau altul, deodată, şi de obicei destul de rapid, decola spre teologie.

Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui, ca despre un prieten apropiat, iar lucrul acesta era molipsitor. Când erai acolo uitai cine eşti, ca atunci când te duci cu un vreasc prăpădit la foc, şi lemnul acela se aprinde şi devine la fel cu focul.

Dumnezeu era Persoană apropiată. Iubirea, Persoana, Treimea erau câteva constante ale lui pe care ţi le apropia. Deodată simţeai că Dumnezeu este cu tine, alături, acolo, dar nu într-un fel naiv, copilăresc şi nici savant, ci firesc, natural. Pentru părintele Dumitru comunicarea nu era teorie, ci act asumat în fiecare clipă, cu tot omul.

Era o comunicare cu totul personală. El ştia să te asculte atent şi să-ţi răspundă exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvântul lui te ajungea şi te însoţea. Îl simţeai totdeauna aproape, aproape… Cu tine! Îl simt şi acum… Iar în întâlnirea cu el nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezenţă mângâietoare şi încurajatoare. Chipul său, atât în partea vădită, cât şi în cea lăuntrică, înaintase până departe pe drumul asemănării cu Dumnezeu.

Cf. sursa.

Pr. Dorin