pasari-spre-cer1

1

Scriitorii, poeţii, pictorii, sculptorii şi, în general, toţi artiştii care trec peste anumite limite ale fiinţei lor sunt consideraţi…nebuni. Nu ştiu ce au oamenii cu oamenii nebuni pentru că eu îi iubesc tare mult.

În primul rând ei nu se comportă după cum ne comportăm noi. Ei găsesc întotdeauna de cuviinţă să fie alţi oameni, cu o altă ordine a ideilor, cu o altă ordine a vorbirii. Şi ăsta este pentru noi primul pas spre îndepărtarea de ei, spre retragerea din faţa lor.

Noi găsim de cuviinţă – în comparaţie cu ei – că vorbirea raţională, calculată, oarecum rece, este cel mai nimerit limbaj al speţei umane. Raţiunea noastră ne implică în această acţiune de afirmare constantă, că noi suntem în măsura în care gândim că suntem.

Dacă gândim că suntem şi ne dăm seama de responsabilităţile care ne revin atunci suntem…oameni normali. Normalitatea, după noi, s-ar defini ca acea stare de existenţă care stă sub dictatura raţiunii, sub dictatura strictă, dacă mă pot exprima în acest mod, a acesteia.

Tot ce contravine şi contrastează într-un anume fel cu raţiunea este nebunesc. Tot ce nu este ca noi este nebunesc. „Tot ce nu este ca noi este împotriva noastră”.

Dar nebunii sunt cele mai sincere fiinţe ale acestei lumi. Acest lucru, sinceritatea, este însă marea calitate pe care noi nu o deţinem. Şi de ce nu o deţinem noi şi o deţin ei? Tocmai pentru faptul că raţiunea noastră este realitatea noastră. După gândirea noastră, existenţa pe care o trăim este aşa cum o vedem noi şi nu cum o pot vedea alţii.

Noi suntem realitatea pentru că noi suntem raţiunea. Omul se uită cu o mândrie, într-un fel justificată, la animale. „Animalele nu raţionează. Ele nu gândesc”, spunem noi, „pentru că nu sunt ca noi. Ele ne sunt inferioare nouă şi trebuie doar să ni se supună, ca la nişte stăpâni ce suntem”.

Nu e de mirare această mentalitate, mai ales acum, când banii sunt la putere iar individul este privit ca un lucru banal, care se poate vinde şi se poate cumpăra la un preţ negociabil. El este al celui care îi negociază preţul. El e vandabil.

Omul a învăţat, din păcate, să-şi vândă propria valoare pe bani, ca şi cum aceasta s-ar putea vinde sau cumpăra. El se umileşte în chip şi fel pentru ca să câştige un colţ de pâine şi acela, aruncat ca la un câine, pentru ca să-şi hrănească familia, de multe ori numeroasă, cu copii mulţi, neîmbrăcaţi şi nespălaţi, cu copii care nu ştiu ce este bucuria şi văd numai durere, suferinţă şi sărăcie până în măduva oaselor.

Am văzut copii care cerşesc, copii cu tot felul de handicapuri, care mai de care mai tulburătoare; copii care se droghează prin metrou şi prin gări, prin canalele de scurgere ale oraşelor şi prin tot felul de case ruinate, prin veceuri şi chiar pe stradă. Alţi copii, care cerşesc bani şi mâncare de la trecători prin gardul orfelinatului, nespălaţi, trişti, cu hainele peticite şi cu lacrimi în ochi.

Trecând printr-un astfel de loc al durerii şi al nepăsării umane m-a oprit o fetiţă de 10 ani, care mi-a spus: „Domnule!…Daţi-mi ceva să mănânc, căci n-am mâncat de trei zile!”…Glasul ei implorator, ochii aceia nevinovaţi dar trişti, lipsa aceea a oricărei demnităţi umane a omului, care este disperat de foame, de sete şi de durere m-a cutremurat.

N-am rezistat şi mi-au dat lacrimile. Plângeam cu toată fiinţa mea, de această mizerie a condiţiei umane, mizerie care creşte înfiorător de mult pe zi ce trece. În plânsul meu, în lacrimile mele, în care se citeau toată durerea pentru  această întreagă lume necăjită, îmi spuneam toată fiinţa mea, care nu mai putuse să se abţină.

Nu mai putusem să mă mint pe mine însumi. Nu mai aveam putere ca să spun, că ceea ce este, este bine şi frumos. Ce fel de bine şi ce fel de frumos trăiesc aceşti copii? Ce iubire îi poate ţine pe aceşti copii, în ideea că sunt şi ei la fel ca noi, când ne văd că îi tratăm mai rău decât pe câinii şi pisicile noastre?

Cum se mai pot integra în rândul nostru aceşti copii, de la o vârstă anume, aceştia care acum suferă din cauza lipsei noastre de atenţie şi de înţelegere? Ne pot accepta fără resentimente? Ne pot ierta? Cum să nu iasă din această mare mulţime de suflete, delincvenţi şi criminali, tâlhari la drumul mare sau prostituate, când ei nu ştiu ceea ce noi numim civilizaţie şi cu care ne mândrim atâta?

Oamenii aceştia, fără noi, vor deveni nişte fiare, nişte monştri, care pot trece peste orice limită, peste orice măsură. Ei nu vor ţine cont de niciun om, pentru că niciun om n-a ţinut cont de ei. Vor fi ceea ce nu i-am învăţat să fie şi, se vor comporta cu ostentaţie, vizavi de aceia care nu le-au dat drepturi egale cu ei.

Unii dintre ei sunt buni, toţi sunt buni…Dar unii sunt chiar excepţionali, talente înnăscute, posibili oameni mari ai zilei de mâine şi genii, care pot da totul peste cap, tot ceea ce noi credem astăzi că este spus pentru veşnicie şi clarificat.

Iar toţi aceşti oameni sunt pe stradă, în metrou, în orfelinate. Ei sunt ai nimănui,pentru că sunt…ai noştri. Şi noi ne mândrim cu faptul că suntem raţionali. Spuneţi-mi şi mie ce raţionalitate, ce fel de raţionalitate, ce logică poate afirma faptul, că un copil trebuie să moară când altul trebuie să trăiască; că un copil trebuie să fie fericit pe când altul să plângă?

Eu nu văd nicio logică şi nicio raţionalitate în treaba asta. Modul de a gândi al multor oameni mi se pare sclerozat. De fapt eu cred că oamenii normali sunt adevăraţii nebuni, dacă nu cumva sunt…adevăraţii ignoranţi.

Un animal poate fi mai bun decât un om. Aţi văzut vreo femelă omorându-şi progeniturile degeaba? Veţi răspunde poate: Nu! sau poate: Da!. Însă eu vă spun că am văzut mame care îşi ucid copiii degeaba. Am văzut mame care îi avortează, după cum arunci gunoiul pe făraş…şi mame care îi nasc şi îi părăsesc, aidoma aruncării unei hârtii la coş, la un coş pe care scrie: Păstraţi curăţenia publică!

Să fim oare atât de răi încât să întrecem animalele din junglă? Să fim oare atât de cruzi, încât să nu mai putem iubi nici propriul nostru copil, născut din trupul şi sângele nostru? Să fim atât de avari, încât să nu ne permitem să avem o lacrimă pe obraz pentru durerea acestei lumi îndurerate, disperată de atâta singurătate?

La aceste întrebări nici nu îndrăznesc să răspund, după cum nici dumneavoastră nu puteţi să spuneţi, din toată inima şi conştiinţa: Da sau: Nu. Aceste întrebări fac parte din setul de întrebări pentru care nu avem răspunsuri concrete.

Oamenii continuă să-şi ducă viaţa liniştită pe mai departe, făcând, mai mult sau mai puţin, abstracţie de aceste lucruri, de lucruri de acest fel. Nu ne interesează durerea, nefericirea şi gata. Punem punct şi nu discutăm despre acest gen de lucruri.

Chiar dacă ele există şi ne dor, ne facem că uităm şi ne trece întreaga durere. Raţiunea umană ştie să îşi găsească, să îşi aleagă bine surogatele pentru problemele vitale şi spinoase ale vieţii noastre. Ea se complace în compromisul fără nicio conştiinţă, în promiscuitate, în indiferenţă, în alcoolul care aglutinează gândurile şi, odată cu ele, şi durerea, în droguri care îi aduc o frenezie în trup, în orgiile sexuale care îl fac  pe om să se creadă stăpânul trupurilor… Şi toate acestea, pentru ca realitatea să fie…să pară vis. Pentru ca viaţa să pară o viaţă ca un vis.

Însă, dacă raţiunea noastră ne obligă la aceste fapte – numiţi-le dumneavoastră  după cum doriţi, pentru că eu găsesc întotdeauna cuvinte duşmănoase –  atunci, de ce să-i credem pe nebuni nişte…oameni răi? Eu, pe nebuni, îi consider simpatici, pentru că ei spun tot ce au pe inimă, tot ceea ce îi supără, tot ceea ce îi doare. Nebunii au rămas cu suflet primordial, cu suflet de copil inocent. Ei sunt singurii care,  în lumea asta coruptă până în unghii, mai spun adevărul adevărat, adevărul pur, necontaminat de niciun interes, ba chiar, adevărul care îi omoară.

Şi oamenii când îi văd fuga ca de dracu, cu frica în sân, ca nu cumva să se contamineze de adevărul lor. Ironizarea nebunilor liberi, a nebunilor de pe stradă, care nu sunt violenţi e o formă de distanţare interioară a noastră de…adevărul gol-goluţ.

Însă în această speţă a nebunilor sunt două categorii mari: nebunii suferinzi, care au o inimă şi o minte tulburi, care nu mai văd un sens precis al vieţii lor, un sens sigur, care încurcă viaţa cu moartea şi nebunii geniali, care sunt cei mai invincibili dintre toţi pământenii.

Şi am să vă dau exemple de nebuni invincibili : un Homer al Iliadei şi al Odiseei, un Sofocle al lui Oedip, un Virgilius al Bucolicelor, un Horaţiu al Artei poetice, un Ovidiu cu nişte Triste şi Pontice, un Dante cu Divina Comedie, un Shakespeare cu Hamlet al său, care se întreabă de este sau nu este; un Cervantes care crede în Don Quijote de la Mancha; un Goethe care este frate cu Faust; un Byron care este într-o Judecată de Apoi; un Poe care se întreba de un corb şi despre nişte clopote; un Eminescu al nostru, care vorbea despre Luceferi şi, mai târziu, un Nichita, care spunea despre cai şi despre femei-idee; un Balzac, care se gândea să scrie şi a scris Comedia umană; un Dostoievski, care spunea despre nişte fraţi şi despre nişte demoni, amintind şi despre o Crimă şi pedeapsă; un Baudelaire, care vorbea despre femei damnate în nişte Flori ale răului; de un Proust, care căuta un timp pierdut; un Thomas Mann, care ne spune despre un munte vrăjit; un Joyce, care descrie problema contemporanului Ulise; un Camus, care purta un Sisif şi o ciumă cu el; un Garcia Marquez, care scria despre veacul de singurătate; un O’ Neill, cu un Straniu interludiu; un român-francez ca Eugen Ionescu, care a scris despre cântăreţe chele şi alte absurduri; un Rilke al lui Dumnezeu; un Guillaume Appolinaire cu Eu cuget; un Paul Valery al cimitirului marin…ca să numesc numai câţiva dintre cei care s-au ocupat cu scrisul, fără să mai amintim şi pe cei din alte domenii.

Şi ultimii citaţi s-au luptat cu oamenii raţionali care suntem. Ei au încercat să ne spună, fiecare la rândul sau şi în modul său propriu, şi altceva despre lumea asta, care nu e atât de raţională pe cât vrea ea să spună. Ei au vorbit despre nişte drame, extaze, inconştienţe, absurduri, stări iraţionale şi despre multe alte lucruri pe care le veţi afla dacă staţi de vorbă cu ei.

Nebunii au lumea lor, mult mai diferită decât a noastră. După cum noi ştim foarte bine să ne dispensăm de alţii şi ei ştiu să se dispenseze de noi. Ei creează ceva, pe care ni-l întind spre privirea noastră, pentru ca să-şi bată joc de noi. Ei ştiu că noi nu putem să-i înţelegem şi, din această cauză, părând amabili, ne trimit asupra noastră tot felul de sentimente, de stări de spirit, vise, imagini, culori…pe care, văzându-le, să ne punem întrebări.

Meseria lor este aceea de a ne ului pe noi, de a ne face să transpirăm sau, din contră, să păream că ajungem ca ei –  da, ne dau această iluzie frumoasă! –  numai pentru că i-am citit. Ei ne hrănesc cu această iluzie…că suntem ceva anume, prin faptul că am putut să-i citim.

Cumpărăm o carte de-a lor, o răsfoim, o citim, jumătate gândindu-ne la altceva şi jumătate gândindu-ne la ceea ce au scris ei ( asta în cel mai fericit caz!) şi apoi găsim un prieten şi începem o conversaţie cu acela sau mergem la o reuniune sau în orice alt loc, ca să discutăm despre ea.

Suntem de-a dreptul uluitori prin ceea ce spunem despre carte. Găsim termenii de comparaţie cei mai potriviţi, şi metaforele cele mai strălucite, şi tot ce spunem noi…nu are nimic de-a face cu adâncul cărţii. Cuvintele noastre trec pe lângă esenţa cărţii precum avioanele peste acoperişuri.

De aceea, când discutăm cu cineva care înţelege cartea, care a înţeles cartea,  suntem uluiţi că acela are o părere mai convingătoare decât a noastră. Şi te întrebi atunci: de ce nu pot să înţeleg cartea? Oare nu am făcut amândoi acelaşi efort şi anume, acela de a o citi? [Las deschisă această problemă…]

Mă întorc la nebuni, la nebunii geniali, care ne pun în situaţia de a ne lupta cu noi înşine. Bineînţeles dacă dorim acest lucru.

Lupta noastră este o luptă de birou, de cameră. Adică stăm acasă, ne gândim, citim, şi vrem să înţelegem ceea ce  au trăit ei şi ceea ce au scris din ceea ce au trăit. De aceea nu se întâlneşte cartea cu noi. Lucrurile lor sunt scrise în focul vieţii, în vârtejul clipei şi al durerii, al multor dureri zguduitoare.

Ei trăiau ceva sublim, trăiau ceva cu putere. Şi, pentru ca să rămână acele sentimente, stări, experienţe, cumva, în istorie, le-au scris, ca să rămână la o anume intensitate.

Dar ce au apucat ei să scrie erau… rămăşiţele de la masă. Doar acestea mai puteau fi valorificate pentru istorie. Aceste rămăşiţe, odată scrise şi publicate, i se par cititorului prostuţ că sunt…tot ce au putut să facă sau au fost aceşti oameni. Tocmai de aceea, el nefiind implicat în creaţie, le socoteşte bune sau proaste. Însă caracterizările de acest tip nu au nimic de-a face cu experienţa pe care a scris-o autorul, dar nu a trăit-o cititorul.

…Iar nimeni nu ştie secretul operei decât…nebunul. Nebunul pleacă cu el în lumea cealaltă. Şi atunci, cum să înţelegem o carte în adevăratul sens al cuvântului, când nebunul nu ne-a dat toate detaliile? [ Şi această chestiune e fără răspuns…]

Dacă Poe ar mai fi trăit ar fi spus în mod paradoxal: Nebunii nu ştiu nimic. Dar un proverb, mai bine încetăţenit la noi, ne avertizează: Să te fereşti de nebunul care nu e nebun. Dacă aş prafraza pe cineva, aş spune că: „Nebunii, care sunt nebuni numai pentru ca să spună adevărul sunt cei mai mari duşmani ai acestei lumi, care se minte pe sine. Ei sunt duşmanii falsităţii întregii lumi”.

Toate aceste însemnări ale mele au un sens. Vă las pe dumneavoastră să descifraţi, dacă doriţi, legătura între acest prim capitol şi următoarele. Însă acum trebuie să mă apuc de problema esenţială pe care o am de dezbătut în continuare şi anume: acţiunea romanului meu.

Când aţi citit titlul spunea cam aşa: Păsări spre cer. Primele mele rânduri v-au contrariat, poate. Însă tocmai de acum începe misterul. Prima parte a neînţelegerii se desfăşoară într-un plan deschis, în lumea satului. Aici vom întâlni oameni care nu sunt ce par a fi. Dar să începem cu începutul…

Dorin Streinu

Did you like this? Share it: