profund

2

Luna, „fecioara neprihănită a nopţii”, aureola apa limpede şi curată a Dunării. Cerul era de un albastru aprins, de un albastru viu, asemenea cerurilor lui van Gogh. În satul pescăresc de pe malul drept al Dunării era linişte, linişte mormântală, linişte înspăimântătoare.

Aerul era tăios, dureros, chiar zdrobitor. Noaptea te acoperea cu o teamă ascunsă, cu o teamă explozivă. Respiram încet, respiram cu frică, ca nu cumva să deştept această lume împietrită în somnul nopţii. Nu puteam să-mi permit gestul de a călca trufaş iarba.

Nici iarba nu putea fi călcată cu stăpânire de sine, cu acea stăpânire de sine pe care o impui prietenilor tăi, care trebuie să îţi dea dreptate.

Priveam în toate părţile, mai ales în urmă, ca să văd dacă ceva se clinteşte în urma mea; dacă ceva se mişcă de la locul lor. Am teama aceasta de când eram copil. Este o teamă care te îngrozeşte, care îţi subjugă mintea, simţurile, întreaga fire.

Când ieşeam din casă noaptea mi se părea că văd fantasme, vârcolaci, vampiri, lucruri şi entităţi ale tenebrelor. Mă aşteptam ca în fiecare moment să aud un sunet, unul cât de mic…pentru ca să îngheţ pe loc.

Mă aşteptam ca în faţa mea să apară unul dintre acele personaje imaginate de mine, pentru ca imediat să fac infarct.

Inima îmi bătea cu putere, de parcă două ciocane imense se ciocneau unul de altul. Aceste sunete metalice mi se ataşau de creier şi mă apuca isteria unor gânduri halucinatorii, a unor gânduri care erau atât de dureroase, încât îmi simţeam creierul înţepat cu zeci de ace.

Credeam că plesnesc, că crăp odată…şi totul se termină. Că apariţia aşteptată îndelung, venind la mine, îmi va aduce o moarte instantanee, care să nu-mi provoace dureri şi care să mă ducă în lumea cealaltă calm şi liniştit.

În acea frică, sub teroarea acelei frici, gândeam toate aceste lucruri. Mai degrabă simţeam aceste lucruri. Deşi îmi era o frică teribilă, sub această frică aveam, am avut tot timpul, o linişte atotcuprinzătoare.

Acea linişte parcă îmi spunea, că nu trebuie să nu am niciun moment de teamă, niciunul, dacă am să mor…şi că moartea mă va elibera…şi voi scăpa liniştit de această viaţă chinuită.

Liniştea aceasta mă făcea să-mi spun că omul tot moare odată şi-odată şi că, dacă moare acum sau mai târziu tot nu are o mare importanţă. Ea îmi aducea o siguranţă pe care nu o aveam. Îmi aducea o stare de calmitate, de reconfortare interioară, pe care nu o aveam.

Frica mă copleşea într-un mod barbar…Dar liniştea care domnea sub această frică mă liniştea, îmi da încredere în mine însumi, mă îndemna să încerc să lupt…

Această simbioză între frică şi linişte este tocmai fundamentul existenţei mele. Uneori frica este aceea care întunecă liniştea din mine. Alteori liniştea este aceea care domină frica.

Şi totuşi, frica nu este aşa de mare ca liniştea din adâncul meu. Frica mă face să îmi ies din contururile mele normale, ale vieţii mele zilnice, mă agită, mă înspăimântă. Dar liniştea mă face să simt cât mai propriu, cât mai individualizat lucrurile din viaţa mea, cât mai liber.

Liniştea pe care o simt este aceea care mă fixează într-o situaţie a existenţei mele, a unui gând, a unui simţământ. Îmi dă flexibilitate interioară. Mă face să pot – nu numai să vreau – să aleg.

Frica, din contră, mă aruncă într-un spaţiu vid, într-un întuneric, unde nu mai vezi niciun gram de umanitate, unde totul e confuz, rece, terifiant… Frica îmi aduce un întuneric profund, unde totul se confundă… şi unde nimic nu mai are sens, unde nu se mai poate găsi un sens.

Te adânceşti în acest întuneric şi devii o instinctualitate. Te adânceşti în acest întuneric şi reacţionezi precum un animal ameninţat, hăituit, încolţit din toate părţile.

Ce aş fi făcut, dacă mi-ar fi apărut în faţa mea, în această stare, un spirit/un drac şi m-ar fi ameninţat? Dacă aş fi avut în mâna mea ceva… ca să ucid?! L-aş fi ucis fără milă, fără premeditare?!!!

Poate că l-aş fi ucis fără să mă gândesc la nimic. L-aş fi ucis fără scrupule. Totul s-ar fi produs prea repede, nu aş fi ştiut de ce reacţionez aşa, m-aş fi îndreptat spre el…şi l-aş fi ucis. S-ar fi întâmplat totul foarte repede, ca într-un vis…şi apoi m-aş fi trezit şi aş fi văzut, de fapt, ceea ce făcusem…

Atunci aş fi înţeles că nu am nicio alternativă. M-aş fi simţit ameninţat. M-aş fi gândit, ca un fulger, la ce se petrece…şi l-aş fi ucis.

Frica mă făcea să uit de tot, de toţi…de toate urmările… Mă făcea să mă gândesc numai la mine. În acel moment nu aş mai fi văzut lege, iubire, nici pe mine însumi… Atunci eşti un monstru, un monstru care aştepţi să ucizi, să te bucuri de victima care a căzut într-o baltă de sânge, să contempli acel sânge cald, care te înfierează şi mai mult…Neputinţa face casă bună cu frica, şi, mai ales, cu violenţa. Ucizi nu pentru că eşti tare, ci pentru că eşti slab, pentru că te temi teribil…

Atunci acel peisaj macabru ţi se pare un deliciu…dar pe care îl priveşti cu sânge rece. Sângele cald ţi se pare un ideal de frumuseţe stranie, demonică. Ochii tăi savurează acest suprem sacrilegiu, cu o patimă a plăcerii, cu care nu este în stare să privească, decât o maniacă sexual chipul bărbatului cu care face sex.

Atunci te simţi un drac în persoană. Te simţi puterea răului la ea acasă, iadul venit pe pământ.

Deşi nu am avut nicio astfel de întâlnire cu demoni, cu demoni care să mă sperie, cu toate acestea am în mine, toată desfăşurarea unui astfel de întâlniri.

Văd cum apare dracul în faţa mea, înspăimântător, negru, oribil, cu ochi roşii, care te lasă rece…Fiinţa lui este neagră în întregime, un negru care parcă te arde. E aidoma unei făclii aprinse, dar de culoare neagră. Are un râs lugubru, care pătrunde în mine şi care se prelungeşte, ca un ecou, în întreg universul.

Cerul este de culoare vânătă, aproape roşie, de parcă ar picura din el sânge. Luna este de un galben murdar, otrăvit, care se prelinge pe culoarea nopţii ca o leşie, ca o pelagră.

Copacii stihiali urlă. Iarba se vaietă. Morţii parcă gem în mormintele în care au putrezit. Pietrele plâng.

Şi el mă apucă de gât cu mâna lui, care este o mână de întuneric, o mână rece, plină de răceala morţii… Mă sufocă…Nu mai pot să respir…Inima îşi încetineşte pulsul… Îmi simt trupul strivit de o piatră imensă, de mâna lui neagră şi rece…Gândurile mi se înnegresc…Ochii îşi pierd culoarea…Buzele îşi pierd tremurul…

Însă deodată izbucnesc ca un fluviu şi înfig cuţitul alb, cu o lamă mare, ascuţit foarte bine, în inima lui.

Ochii lui devin negri…Un negru înspăimântător şi, în acelaşi timp, dureros…Începe să tremure…Gâlgâirile de cuvinte ce i se rostogolesc din gură sunt ininteligibile…Parcă mă blesteamă în limba lui… Schelălăie…Miaună…Urlă…Apoi tremură…Face ca leopardul…ca şarpele…ca ghepardul…

Începe să-mi ceară iertare…Mi se prosternează…Mă imploră…Apoi deodată se face negru ca abisul şi …dispare…

Când mă gândesc la această bătălie, în care eu ies învingător, îmi capăt de fiecare dată liniştea necesară. De la un timp această bătălie a devenit un adevărat calmant. E totul în mintea mea şi nu în realitate! Însă e de-ajuns să derulez puţin din acest film în fiinţa mea, pentru ca să câştig împotriva fricii care mă asaltează noaptea.

Într-o zi am fost nevoit să trăiesc tot acest ritual o jumătate de oră, şi nu câteva minute, ca de obicei, pentru că nu puteam să mă concentrez asupra a ceea ce trebuia să văd, să vizualizez. Abia am reşit să văd ceva…proiectându-mi privirea pe un tablou al lui Goya.

Însă în acea noapte, despre care începusem să vă povestesc, trăiam aceleaşi lucruri sub impresia apariţiei unei fiinţe imprevizibile…

Un cocoş începu să cânte. După cântatul lui pesimist o cucuvea scoase câteva sunete ale morţii. Trăiam din plin acest straniu imn închinat vieţii, pentru că eu, scriitorul, doream să vorbesc despre nişte oameni paradoxali. Căutasem îndelung un subiect de-a dreptul paradoxal, cu oameni paradoxali şi nu găsisem niciunul. Nu-mi satisfăcea orgoliu nicio idee pe care o puteam prelua din analele literaturii şi ale istoriei.

Doream un subiect care să totalizeze toată literatura şi toată istoria la un loc, care să vorbească despre întreaga experienţă umană, care a rămas nescrisă de-a lungul timpului. Îmi doream subiecte reale de viaţă, cu subiecţi care să-şi trăiască viaţa în acest fel.

Am umblat zile întregi interogând, luându-mi notiţe, ascultând mărturisiri…dar care, la un loc, toate la un loc, nu-mi aduceau nimic real. După atâta muncă am făcut gestul – poate nebunesc pentru unii – de a le arunca pe toate în foc. Da, într-o clipă! Le-am ars, pentru că toate aceste date disparate nu îmi foloseau la nimic. Erau neinteresante pentru mine.

Toate zilele acelea hăituite, în care abia mâncasem şi băusem ceva într-o zi, le-am ars într-o clipă. Le-am aruncat fără milă.

Am început să caut din nou. Nopţi şi zile de căutări şi de acte ascetice. Poate că literatura se scrie pentru unii uşor…Pentru mine ea este o traumă…Mă transpun în viaţa celor despre care vorbesc, pentru ca să simt ce simt ei, să văd cum se comportă ei într-o anume ipostază.

Şi, iată…că m-am oprit aici! M-am oprit aici, în plină noapte, ascultând glasul tăcerii şi al …morţii. Nu mai mă întrebam ce caut, pentru că ştiam că aici am găsit ceea ce îmi doream, subiectul despre care trebuia să scriu.

Eram ferm convins de acest fapt. Ştiam că aici este romanul pe care l-am căutat şi strigat cu patimă în toate aceste zile şi nopţi de căutări şi de flagelări cu nemâncarea şi cu setea, cu nesomnul şi cu durerea trupului şi a minţii mele.

Nu ştiam ce dimensiuni va avea. Nu ştiam cu cine voi vorbi. Despre cine voi vorbi. Nu ştiam câte personaje vor trebui descrise.

Dar ceva ştiam sigur: eram gata să-l scriu! Eram pregătit să încep şi mă gândeam numai la clipa, la clipa finală, la împlinirea finală: terminarea lui. Începutul…şi sfârşitul…În rest: nimic. În rest: totul venea de la sine, pentru că simţeam ce trebuie să scriu. Simţeam că sunt în măsură să descriu totul cu lux de amănunte.

În această noapte mă aflam în faţa casei unuia dintre ei. Casa era modestă, ţărănească, la umbra unei sălcii pletoase, cu valuri până la pământ. Primul personaj al meu se numeşte Manole Pesca, un pescar, care trăieşte de 7 ani văduv, împreună cu fiica sa, Maria.

Soţia lui se numea Ana şi ea murise la vârsta de 7 ani a Mariei de o boală de inimă. Pe vremea aceea bolile de inimă se tratau cu mare greutate şi pentru asta aveai nevoie de bani mulţi. Manole nu avea de unde să ia aceşti bani ca să o spitalizeze.

Femeia va suferi din ce în ce mai mult şi va cădea la pat. Va suferi cinci săptămâni de zile şi va muri în ziua de Florii, plânsă de întreg satul. Maria, rămasă acum orfană, e îngrijită de Manole.

După această lapidară trecere în revistă a rădăcinii romanului, vom începe povestirea noastră cu Ana. Viaţa ei va pune în evidenţă o experienţă interesantă, chiar şi pentru cei care sunt neiniţiaţi în astfel de trăiri interioare.

Fiind fiică de ţărani din părţile Dobrogei, Ana se va căsători cu Manole din dragoste. Ea va trece cu vederea păcatele din tinereţe ale lui Manole, pentru că Ana considera că nunta este un lucru sfânt şi unic. Învăţase de acasă, de la mama şi bunica ei, faptul că nunta unei femei trebuie să fie una şi aceasta trebuie să dureze toată viaţa.

( va urma)

Primul capitol al romanului se găseşte aici.

Dorin Streinu

Did you like this? Share it: